Filmele pe care le-am selectat au un punct comun. Premeditarea. Premeditarea rece, calculata,  in deplina cunostinta de cauza.

“Midnight Express”

Scenariu – Oliver Stone, dupa cartea lui Billy Hayes

Nu ma dau in vânt dupa IMDb, dar filmul asta e cotat la 7,6, ceea ce e o nota exceptionala având in vedere ca a fost facut in 1978 (ca fapt divers, “Scent of woman” are 7,8 – si e mult mai ‘tânar’).

Desi criticat inclusiv de Billy Hayes insusi (pentru modul relativ jignitor in care sunt caracterizati turcii, desi n-am inteles exact in ce consta jignirea), filmul, care prezinta o intâmplare in esenta adevarata, nu are in centrul atentiei o crima in sensul primar al cuvântului. Un marunt traficant american de hasis (Billy Hayes, interpretat excelent de Brad Davis)  se trezeste arestat la Instanbul in 1970. Ghinionul lui a fost ca in epoca erau mari neintelegeri la vârf intre turci si americani, asa ca cetatenia americana mai degraba l-a incurcat. Turcii erau hotarâti sa dea un exemplu. Si totusi, pâna unde se poate merge cu pedeapsa? Omul isi accepta vina si constientizeaza ca trebuie sa-si ispaseasca pedeapsa dar….pe viata?!?!!? Primii 3 ani si jumatate intr-o inchisoare turca trec cum trec….ma rog, i se promisese eliberarea dupa cel mult 4 ani si doua luni. Stii ca ai gresit, stii ca trebuie sa platesti, in sfârsit, asta e….Procesul se rejudeca insa si primeste o sentinta ingrozitoare. Vorba aia, o veste buna si una proasta. Cea buna: nu e pe viata. Cea proasta: e pe 30 de ani. Exasperat, isi pune la cale planul de evadare (asta si insemna “Midnight Express” in jargonul detinutilor, evadarea). Dupa ce se intoarce in America, se apuca de scris. Are succes enorm si e inca activ in industria distractiei. In data de 14 iunie 2007 s-a reintors in Turcia, la Istanbul, pentru a asista la a doua Conferinta asupra Democratiei si Securitatii Globale, organizata de Politia Nationala Turca. A tinut o conferinta in data de 15 iunie, când a ridicat in slavi poporul turc. Everybody happy.

Ce s-ar fi ales de el daca ar fi facut 30 de ani de puscarie turca?

“Crime d’amour”, 2010

Alain Corneau. Cu: Ludivine Sagner si Kristin ScottThomas

Hmmmm…nici nu stiu daca fac bine recomandând acest film, ca e datator de idei. Este excelent realizat (nu va luati dupa IMDb!) si, de la un anumit moment incolo, te tine cu sufletul la gura, chiar daca e film european. Cadrul in care se desfasoara actiunea e o banala  multinationala cu origini americane, cu indivizi purtând cravate, femei de cariera care stiu sa-si arate cu gust frumusetea, ochi metalici si comportament schizofrenic. Avem de-a face cu o directoare adjuncta aparent extrem de timida, fara vointa si batuta de soarta, care e tinta batjocurii sadicei ei sefe. Detaliile pe care le pune la punct cu o inteligenta demna de un autist pentru a-si omori sefa (si implicit pentru a-l inculpa pe iubitul sefei, din razbunare ca a sedus-o si abandonat-o) sunt descrise cu un lux de amanunte din care oricine isi poate croi un plan cel putin la fel de pragmatic. Dupa ce toate se ispravesc, singurul care-si da seama ca ea e adevarata criminala e asistentul ei. O va reclama sau nu? Probabil ca nu. Asistentul prefera sa-i dea de inteles ca stie, dar ca nu va spune nimanui.

Oare e in regula sa omori pe cel care te chinuie psihic si sa nu patesti nimic? Oare e in regula sa stii cine e criminalul si sa taci?

Trebuie sa recunosc faptul ca in rolul  orgolioasei faptuitoare am avut flash-uri cu colorbliss, dupa ce i-am citit câteva articole mai …. tari.

“The suspicions of Mr. Whicher”, 2011

James Howes. Cu:  Paddy Considine

Nu are cine stie ce veleitati artistice, atmosfera creata de film nereusind sa-l faca pe spectator sa se implice emotional. E o combinatie de Sherlock Holmes cu documentarele despre tot felul de crime de pe Discovery. Descrie insa o intâmplare adevarata si extrem de traumatizanta.

Actiunea se intâmpla in 1860, intr-un sat din Anglia. Copilul in vârsta de 3 ani al unei familii instarite e ucis de sora vitrega mai mare, in colaborare cu unul din frati, din motive de gelozie prost organizata. Detectivului Whicher, venit de la ”centru”, i se ascund insa probe esentiale de catre complexata politie locala, astfel ca ancheta e sortita esecului si criminalii sunt achitati. Plin de remuscari si rusine, detectivul isi da demisia din Scotland Yard (ma rog….e ‘pensionat’ pe caz de boala), dedicându-se fara rezerve bauturii.

Dupa câtiva ani insa, in urma unei marturisiri in fata preotului, care o sfatuieste sa spuna si in fata justitiei acest lucru,  Constance Kent recunoaste: ea a ucis pruncul. Procesul se redeschide, Constance riscând pedeapsa cu moartea.  In timpul procesului fata ia toata vina asupra ei, disculpându-l total pe fratele sau,William, care a ajutat-o.

“William, se pare ca sora ta ti-a dat o noua viata si un nou viitor cu pretul viitorului si vietii ei. Ai face bine sa le folosesti cu intelepciune” – sunt ultimele cuvinte pe care i le adreseaza detectivul.

William l-a ascultat. Si-a gestionat cum nu se poate mai bine noua viata si a devenit un eminent biolog marin, in Australia.

Constance a fost condamnata initial la moarte, apoi la inchisoare pe viata, dar a fost eliberata dupa 20 de ani.

A emigrat apoi in Australia pentru a se alatura fratelui ei, William. Tot restul vietii si l-a dedicat ingrijirii copiilor mici. A murit in 1944, la 100 de ani.

Whicher….nu s-a mai intors niciodata in Scotland Yard. Dar a devenit un detectiv particular de succes.

30 de ani pentru trafic de hasis….nimic pentru uciderea bestiei care te complexeaza….20 de ani pentru omorârea unui prunc….

Le-ati mai da dreptul la o noua sansa unor asemenea oameni, in caz ca n-ati cunoaste evolutia ulterioara a lucrurilor?

S-a intâmplat sa judecati pe cineva cu prea multa duritate si sa va dati seama ca ati gresit?

Guilty…..