De la rock pân la imnuri si rugi

Te salut tineret in adidasi

Te salut generatie-n blugi”

_

– De data asta mergem impreuna.

Eram licean, aveam si eu socotelile mele, grupul meu cu care voiam sa ma duc la Cenaclul Flacara…mi-era teama ca tata, director adjunct la liceul la care invatam si eu, cunoscut ca un tip foarte dur, imi va speria prietenii.

Oricâta “munca de lamurire” am depus impreuna cu fratele meu, n-am reusit sa-i clintim convingerea. Mai ales ca biletele le procuram prin el. Asa ca…am fost nevoiti sa mergem impreuna, dar ni s-a dat “dispensa” sa stam cu prietenii, cu conditia ca la 12.00 noaptea sa venim la locurile unde erau parintii, ca sa plecam impreuna. Eram ingroziti. 12.00? Pai Cenaclul dura pâna la 5.00 dimineata… Si abia partea de dupa douasprezece noaptea era cea mai interesanta, ca abia atunci cântau Iris, Totusi, Gabi Cotabita, Seicaru, Hrusca, Poesis…Incepea pe la 18.00.

Parintii nu mai fusesera niciodata la Cenaclu. Ne-au lasat de câteva ori insa, pentru ca primisera asigurari de la oamenii de ordine ca nu are ce rau sa se intâmple.  Despre Paunescu aveau pareri amestecate. Erau retinuti mai ales in legatura cu metoda aleasa de poet de a-si scoate “marfa la taraba”, dupa cum ziceau. Sau de modul in care isi subordonase miscarea folk. Dar eram abonati la revista “Flacara”, pe atunci recunoscuta ca fiind cea mai buna revista de pe piata noastra amarâta. Si cu siguranta a fost creatia lui Adrian Paunescu. Pe urma….câte eforturi n-au facut sa intre in posesia cartilor lui! Pentru ca, e bine sa se stie, cartile lui Paunescu erau pur si simplu vânate. Dispareau in maximum o ora de la punerea in vânzare, nu exista nicio librarie care sa aiba ceva scris de el. Mama era bibliotecara si nici macar functia asta nu-i garanta vreun succes in “lupta” dusa pentru procurarea cartilor.

Ne-am “cazat” parintii intr-un loc pe bancile fostului stadion “Republicii” si noi am intins-o catre cuiburile noastre. “Bai, la 12.00 sa fiti aici!”. “Da, da…”.

Si incepe.  Bardul intârzie, Ducu Bertzi fiind un fel de “maestru de ceremonii”. Sunt prezenti cam 20.000 de oameni.

“Reinfloreste lemnul portii

Pe unde pleci, pe unde vii

In fata dragostei si-a mortii

Noi toti redevenim copii”

Marian, unul din colegii de clasa, prieten cu mine, ma ia deoparte:

– Vezi ca ti-am adus-o pe Claudia, sper ca de data asta sa fii in stare sa o saruti.

Ma uit la Claudia. E imbracata in jeansi, pe deasupra si-a tras jambiere alb-albastre, iar in ochii ei albastri si tristi ma pierd cu totul. Poarta un tricou mulat, are ce sa arate si pare ca stie asta. Si o bentita in jurul parului cârliontat si rebel. Nu pot s-o fixez mai mult de 3 secunde, ca ma ia cu ameteli. Ea nu e de la liceul nostru, asa ca nu-i pasa ca eu sunt fiul profesorului de biologie, “ala care a facut box”.

– Marian, am o problema, nu pot sa stau mai mult de 12.00, sunt cu tata.

Marian se albeste.

– Ce l-a apucat?

– Nu stiu mai, cica sa vada si el unde ne pierdem noi vremea. Ti-am zis ca s-ar putea sa vina.

Marian ma impinge spre Claudia.

– Nu-i spune ca stai pâna la 12.00, du-te si aseaza-te lânga ea.

Ma indrept cam sovaielnic spre Claudia. Nu ma invredniceste cu nicio privire, dar imi spune  “buna”. E si asta o mica victorie, macar m-a observat. Sta si susoteste ceva cu prietena ei, Eliza, “tipa” lui Marian…

“Pa-u-nes-cu, Pa-u-nes-cu”. Publicul nu mai are rabdare, unde e poetul ala? Ducu simte nevoia sa faca un pic de ordine, sa mai astâmpere setea auditoriului.

– O sa vina cam in jumatate de ora. O sa vina, va asigur! Cântati impreuna cu noi!

Lânga grupul nostru fumeaza linistiti câtiva militieni, impreuna cu niste barbati cam burtosi, in costum. “Oamenii de ordine”!

Pe scena apare Dinu Olarasu, cu ale lui “Regasitele sensuri”.

“Rând pe rând copiii vor sa plânga parca

Mamele s-au dus tatii sa-i intoarca

Drumul pân’ acasa e mai mult de-o mila

Tu arati durere, el arata sila”

Imi fac un pic de curaj si o iau pe Claudia de mâna, ea nu se opune, iar mie imi face impresia ca transpir prin toti porii. Sunt foarte incântat de mica mea cucerire! Pentru prima data Claudia se uita la mine. Eu cobor privirea, fixând cu maxima atentie imbinarea dintre adidasii si jambierele ei. Eu am jambiere alb-rosii….

– Hai sa dansam!

“Focul vânat e gonit de vânt

Zarile-au uitat sa ma mai doara

De iubire-ntâia oara cânt

La scandal renunt intâia oara”

Ducu Bertzi isi plânge dezamagirile pe versurile lui Esenin.

– Bai, coborâti de pe banca!

Interpelarea apartine unui om de ordine care ne-a vazut fâtâindu-ne acolo.  Am preferat sa dansam pe banca pentru ca alaturi nu aveam loc. Eu ramân incremenit. Bebe, 17 ani, 150 de kilograme, jucator de rugby, care face parte din grupul nostru, se simte dator sa intervina:

– Ai vreo problema bai mustaciosule?

Omul de ordine se uita cu luare-aminte la Bebe si decide s-o lase mai moale. Nu inteleg ce spune, ca in momentul ala apare Paunescu, nimeni nu mai are chef de cearta, toata lumea urla “Pa-u-nes-cu! Pa-u-nes-cu!”

Bardul, enervat, smulge microfonul de la Ducu si vrea sa puna lucrurile la punct:

– In loc sa scandati in prostie un nume propriu mai bine ati cânta pentru tara!

Parca ar fi fost un semn. Din toate piepturile rasuna “Roooomâniaaaa!”

Pe scena apare Vasile Seicaru. “Treceti batalioane române Carpatii” electrizeaza multimea. Simt ca sunt in delir. Daca Paunescu ar zice ceva…orice…sunt in stare sa-l urmez! Vine insa “Traiasca Ceausescu / Si-n liniste poporul…”. Mi se taie pofta de cântat. Claudia isi apropie obrazul de al meu, iar eu ma simt ca Alexandru cel Mare când a intrat in Egipt!

– N-ai vrea sa mergem mai in spate?

In spate e intuneric. Mi-e cam frica.

Taman atunci Paunescu se apuca sa recite “Repetabila povara”. Claudia are ochii umezi. Ma indepartez un pic sa-l consult pe Marian. “Si-a pierdut tatal acum un an intr-un accident de masina. Du-te si imbratiseaz-o, prostule! Si stii ceva?, n-ai putea sa te descurci si singur?”. Il inteleg.  Eliza e incolcita in jurul lui. Ah!, parintii…fir-ar sa fie, e 12.00! O iau pe Claudia in brate, ea isi lasa capul  pe umarul meu, lacrimile ei imi inunda gâtul si se strecoara pervers pe sub tricou, dar e 12.00, poezia asta nu e cam lunga? Incepe sa cânte Ecoul.

“Iubire de taina si moarte

Ce pot sa-ti mai spun despre noi

Acum când a venit despartirea

Ia lumea, ia lumea si-o-mparte la doi”.

Ma duc la Horia, aflat la câtiva metri mai departe. E inconjurat de o gramada de fete.

– Horia, ar trebui sa mergem…e 12.00.

Horia, cam fara chef, nu se lasa convins. Eu sunt fratele mai mare, ar trebui sa asculte de mine, dar nu se prea sinchiseste.

– Unde te duci?

Interpelarea apartine Claudiei.

– Pai….mi-a zis tata ca la 12.00 sa fiu la el, e asezat pe banca mai incolo.

– Vin cu tine, zice ea.

Horia se uita la mine intrebator. Eu sunt mândru, nu se astepta la asta! Claudia e una din cele mai frumoase fete din grup. Iar pentru mine…cu siguranta e cea mai frumoasa.

– Uite ce e, ii spun lui Horia. Ma duc  eu, poate ii conving sa ne mai lase.

O iau catinel catre parinti si, pe masura ce ma apropii, merg din ce in ce mai incet.

“Nu incap in zi marile iubiri

Trebuie si nopti spre-a le ocroti

Si zari argintii si amurguri gri

Marile iubiri tot vor dainui”

Trupa “Totusi”, coagulata in jurul lui Andrei Paunescu, cânta un rock devastator, având ca dansatoare o fetita de 9 ani. Ma uit incântat, pustoaica danseaza admirabil si pare total necomplexata.

Ajung la parinti, care se scalambaie in draci pe banca, nici nu inteleg cum de rezista (banca adica).

– Tata…e 12.00..(oricum era douaspe jumate)

In extaz, tata imi face semn sa plec.

– Du-te ba unde ai treaba, ne intâlnim acasa!Hai, valea!

Nu-mi vine sa cred ca am auzit asa ceva, sunt in stare de soc, norocul meu e Claudia, care ma trage spre ea.

– Ala era taica-tu?

_ Da, zic eu, inca sub impresia evenimentului.

– Hmmm…fain barbat, imi spune ea si eu nu stiu cum sa interpretez remarca, dar oricum nu ma intereseaza, simt ca plutesc.

Paunescu primeste vestea ca oamenii de ordine au “arestat” pe cineva cam reactiv. Zbiara in microfon sa-i dea drumul. Ducu Bertzi negociaza termenii predarii “retinutului” si, in huiduielile generale, oamenii de ordine capituleaza. Il lasa pe baiat in pace. Toata lumea aplauda.

Paunescu ii cheama pe scena pe Gabi Cotabita si Cristi Minculescu. Impreuna cânta “M-a facut mama oltean”.

Claudia urla din toti rarunchii. Nu e olteanca, dar tine cu Universitatea Craiova. Se cânta dupa aia “Oltenia eterna Terra Nova”. Deja incep sa nu ma mai simt bine, imi face impresia ca toti se uita la jambierele mele alb-rosii, norocul meu ca urmeaza “Trenul fara nas”. Apoi “Pe ape”, iar din grupul din care fac parte sar scântei. Si, mai ales, “Noaptea”. Claudia se ridica si se indreapta spre spatele tribunei, facându-mi semn s-o urmez. Ma supun.

“Si daca ploaia imi va bate iar in geam…

Voi incerca sa fug, sa ma despart de ea

Privesc acum si-n amintire eu te am

As vrea ca sa te uit, de-ai sti ce mult as vrea”.

Ii simt sânii pe pieptul meu si nimic nu mai conteaza. Jalea cu care cânta Cristi e in avantajul meu. Claudia se lipeste toata de mine, se ridica un pic pe vârfuri si ma saruta. Ma uit spre cerul fara niciun nor, vreau sa-l tin bine minte. Pentru ca, de atunci, “noaptea” va reprezenta intotdeauna altceva. Vad artificii peste tot si toata lumea e a mea.

Ca prin vis, observ cum unul din oamenii de ordine incearca sa se apropie de noi, dar e retinut de Bebe. Omul asta nu va sti niciodata cât ii datorez…..

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AYZiL8l_IJ4]