“Nimeni nu este bun pe termen lung atat timp cat bunatatea nu este o cerinta.”

Mereu m-am intrebat, de unde provine fascinatia asta a mea atat de puternica pentru tot ce inseamna blog si blogosfera? Nu degeaba v-am descusut pe articolul precedent in legatura cu cele mai stringente nevoi ale voastre in clipa de fata. Va marturiseam ca tanjesc dupa frumos si pe undeva e firesc ca omul sa caute sa-l introduca in viata sa intr-un fel sau altul. Aici imi pare la indemna, il ghicesc atat in randurile asternute cu atata talent si entuziasm pe foile virtuale, il gasesc in fotografiile ce surprind peisaje si locuri unde eu pot calatori doar in vis. Nu mai e niciun secret, caut oameni cu suflet frumos, cu ganduri albe, cum intuiesc rautatea, meschinaria, vulgarul dincolo de cuvinte, cum parasesc blogul respectiv. Nu sunt o naiva sa cred ca exista bunatate absoluta, dar macar aici, cei mai multi incearca sa-si ascunda sau macar sa-si diminueze doza nativa de rautate, invidie si egoism. Da, cred cu convingere, ca pe aceste taramuri virtuale unde ne facem noi veacul, bunatatea este o cerinta. 

Unii vor aprecia ca ma hranesc cu iluzii, dar personal am nevoie sa cred ca mai exista oameni buni. Nu stiu daca mai e cazul sa ma explic de ce. Daca am chef sa-mi fie servita o portie de rautate sau daca simt ca trebuie sa ma descarc cumva si printr-o cearta zdravana stiu ca as elibera tensiunile in exces, e suficient sa merg pe strada, cu tramvaiul, la cumparaturi in hypermarket sau la serviciu. Nu pot interactiona in conditii bune cu persoane pe care nu le simt cat de cat pe aceeasi lungime de unda cu mine, la care nu descopar un soi de sensibilitate, de fragilitate, care nu-mi trasmit caldura sufleteasca, cu care nu reusesc sub nicio forma sa empatizez. Nevoile si aspiratiile noastre trebuie sa coincida cat de cat pentru a se dezvolta o oarecare relatie, pentru a comunica armonios. Si am mai remarcat un lucru care nu poate decat sa ma bucure, anume ca persoanele fara blog care au poposit aici au fost intotdeauna de o tinuta morala ireprosabila.

Sunt curioasa de ce intrati voi pe bloguri, ce anume cautati?

a. relaxare si distractie

b. suflete (oameni buni, frumosi) cu care (eventual) sa empatizati

c. subiecte interesante din care sa invatati ceva, care sa va ajute mai departe in viata, care sa va imbogateasca spiritual

d. un loc unde sa va exprimati opiniile despre viata, sa dezbateti idei, (eventual) sa polemizati

e. locuri propice pentru promovarea intensiva a propriului blog

In definitiv ce cititi, oameni sau bloguri? Cat de important e pentru voi omul din spatele blogului? Aveti un blog de suflet (in afara de blogul vostru) pe care-l cititi “din scoarta in scoarta” cu sufletul la gura zi de zi si pe care eventual il mai si comentati cu o placere nedisimulata?

Ce este “normalitatea”? Ce înseamnă “a fi normal”? Auzim zilnic formulări precum “Este normal”; “Nu este normal”; “Nu mi se pare normal”, etc. Cine stabileşte ce este “normal” şi care sunt criteriile care definesc această “normalitate”? Desigur, o primă analiză ne-ar direcţiona atenţia către societatea din care facem parte. România este o ţară preponderent creştin – ortodoxă şi europeană; astfel, împărtăşim valorile creştine şi europene, ne raportăm la ceea ce reprezintă acestea. Sunt convins că pot fi identificate diferenţe de interpretare a normalităţii şi în interiorul civilizaţiei europene; de pildă, regulile britanice de circulaţie rutieră nu se regăsesc şi pe continent.

În opinia mea, clivajele majore apar la nivelul marilor civilizaţii. De pildă, civilizaţia musulmană. După cum ştiţi, femeia musulmană este discriminată în mod flagrant, având un statut inferior bărbatului.. De asemenea, în lumea musulmană, poligamia este permisă; pentru un bărbat, numărul de soţii este un indicator al poziţiei sociale, cu cât are mai multe consoarte, cu atât este mai bine văzut în societate. Occidentalilor nu li se pare normală această stare de fapt, pe când musulmanilor, da.

Civilizaţia africană, complexă, enigmatică şi fascinantă, propune alte ipostaze ale normalităţii. Canibalismul continuă să fie, chiar şi în prezent, o practică des întâlnită în interiorul unor triburi izolate de pe continentul negru. Vracii, şamanii şi bătrânii satului sunt respectaţi şi temuţi mai mult decât medicii sau poliţiştii. Din nou, ne confruntăm cu situaţii care, pentru omul alb, sunt de neconceput.

Sunt foarte multe astfel de exemple, nu intenţionez să realizez un demers analitic exaustiv asupra diferenţelor de percepţie dintre popoare. Mi-a spus cineva că normalitatea este relativă. Subscriu şi mă întreb dacă, nu cumva, normalitatea constituie, încă, o barieră în calea apropierii accentuate între popoare, civilizaţii, culturi. Omenirea se mândreşte cu progresul; toate domeniile au fost marcate de inovaţii care, acum câteva zeci de ani, erau de neînchipuit. Avem sateliţi pe orbită, dar nu reuşim – sau nu dorim – să limităm paupertatea şi să eradicăm virusuri precum Ebola sau HIV.

Normalitatea ne indică apartenenţa la un anumit set de valori, proprii unei naţiuni, unei civilizaţii. Cu toate acestea, rămâne o întrebare dificilă, ce facem atunci când ceea ce noi considerăm normal contravine percepţiei altora? Cum procedăm? Când trebuie să dăm dovadă de empatie, de flexibilitate, şi când trebuie să tragem linie, să spunem STOP şi să nu acceptăm ceea ce alţii invocă “în numele tradiţiei, a ceea ce pentru noi este normal”?

Ce este normal, ce este anormal? Avem dreptul, este corect să caracterizăm indivizi sau civilizaţii în funcţie de ceea ce apreciem noi ca fiind normal?

sursa poza: aici

Editura House of Guides, 2008

Partea a treia. Eroii

Acest articol ar fi trebuit sa apara mai de demult, dar s-a intâmplat ca Nice sa aiba un articol pe tema asta si ceva asemanator am vazut si pe blogul Anei. Prin urmare, asa cum scrie in codul de bune maniere al bloggerului, publicat de M11, am zis sa mai astept un pic, sa nu se creada ca ma „inspir”.

Cine sunt eroii? Ce-i „mâna pe ei in lupta”? Dupa intense cercetari, sociologul Samuel Oliner concluzioneaza: „Nu exista nicio explicatie pentru faptele eroice ale oamenilor”. De ce oare unii prefera sa stea pe margine, in timp ce eroii actioneaza?

Amanda a reusit sa traga niste concluzii. Eroii au relatii mai strânse si mai sanatoase cu parintii lor (in principiu, in copilarie au fost lasati sa ia singuri decizii) si sunt empatici.

Asta sa fie tot? Nu. In ultimul secol, foarte putin cunoscuta Comisie a Fundatiei pentru Eroi Carnegie a acordat peste 9.000 de distinctii si ajutoare voluntarilor care si-au riscat viata in mod exceptional ca sa-i salveze pe altii. In aceste conditii, Fundatia are o foarte interesanta baza de date cu informatii despre eroi, intrucât Comisia nu acorda medalii fara sa cerceteze in amanunt fiecare caz in parte. Prin urmare, s-ar putea face un profil al eroului. Cum arata acesta?

91% dintre cele 450 de acte de eroism recunoscute de Comisie in perioada 1989-1993 au fost infaptuite de barbati. In general au pregatire medie, cu munci fizice care presupun anumite riscuri. Provin din localitati mici (acolo unde oamenii se cunosc unii pe altii). Sunt singuri, fara copii si tineri (din nou, ne referim la modul general, desigur ca exista si exceptii).

Se pare ca eroii fac ceea ce cred ca societatea se asteapta de la ei. Odata cu empatia, sunt predispusi la acte eroice. Sa fie vorba de altruism? Nu. In spatele fiecarui altruist se afla de fapt un hedonist. Un invingator. Iar invingatorii cuceresc fetele. Invingatorii sunt predispusi la acte de eroism pentru ca in acest fel au mai multe sanse de reproducere. Suna cam dur, dar asta e concluzia studiului Gallup.

Si am ajuns la „esenta” eroismului, explicatia a mai mult de 80% din actele de eroism.

Femeia.

Pentru ea ne facem aviatori, sarim cu parasuta, ne facem fotbalisti, vrem sa ajungem in trupele de elita, construim tot felul de bazaconii indraznete, facem gesturi nebunesti, de neexplicat, salvam necunoscuti din cladiri incendiate, din ape involburate, pentru ea incercam sa cucerim lumea.

Si pentru ea ne lasam chiar ucisi.

In carte sunt date câteva exemple definitorii, dar eu as vrea sa dau doua exemple din ograda noastra. Ambele incheiate nefericit. In data de 29 ianuarie 2009 Gheorghe Lâla a fost martorul unui jaf armat dat la o casa de schimb valutar din Brasov. A auzit strigate de ajutor si, trecând peste spiritul de conservare care ne tine incatusati de cele mai multe ori, fostul cadru militar a incercat sa retina agresorul, care tocmai omorâse un alt barbat si ranise o femeie. A fost impuscat in inima. El nu corespunde „profilului de erou” (avea doi copii, inginer mecanic, 55 de ani) dar asta nu inseamna ca nu e un erou.

Gheorghe Lâla a fost inmormântat cu onoruri militare in cimitirul din Predeal.

Despre modul tragic in care si-a sfârsit viata handbalistul Marian Cozma stie toata lumea, a fost un caz foarte mediatizat si nu vreau sa intru in amanunte dureroase. In cazul lui foarte interesante au fost efectele, campaniile anti-violenta declansate in scoli si, mai ales, modul in care tinerii au stiut sa-i onoreze memoria, atunci când a fost adus pentru un ultim omagiu la stadionul din Stefan cel Mare. Ma uitam la valurile de fete si baieti care veneau cu o floare in mâna si o lumânare. Puneau floarea pe gard, aprindeau lumânarea, schimbau câteva cuvinte in soapta cu eventualii cunoscuti si dupa câteva minute plecau. Cu frezele lor ciudate, cu inele in ureche sau cu tatuaje de neinteles, tinerii acestia pe care ii consideram scapati de sub control au reactionat asa cum nu ne asteptam si cum vor reactiona intotdeauna atunci când va fi cu adevarat nevoie.

Voi … aveti un exemplu de erou?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OIZ2c7xF5Ns]

I did what I did for Maria….