“Pentru a gasi fericirea langa un barbat trebuie sa-l intelegi mult si sa-l iubesti putin. Pentru a gasi fericirea langa o femeie trebuie sa o iubesti mult si sa nu incerci s-o intelegi.”

Am gasit acest citat si am realizat care a fost marea mea greseala in relatiile cu barbatii. Nu am reusit sa-i inteleg. Nu am putut. Si i-am iubit prea mult… Eu nu stiu sa iubesc putin.

Azi imi dau seama ca esecul mi se datoreaza in totalitate. Nu izbuteam sa ne sincronizam, sa fim pe aceeasi lungime de unda. Se pare ca mai mereu reactionam diferit, simtim si percepem altfel lucrurile. Cand el dorea liniste si singuratate, eu aveam nevoie de atentie, afectiune si tandrete. Poate ar trebui spus ca eu simt o uriasa si constanta nevoie de dragoste si caldura sufleteasca. Si chiar daca sunt constienta ca nu o pot primi mereu, macar din cand in cand, o vorba de alinare e binevenita. Mai ales in momentele de cumpana. El vroia sa mearga la fotbal, eu mi-l doream in casa, alaturi de mine. El pragmatic, centrat pe propria persoana, eu mult prea preocupata de soarta sa, prea dornica sa fiu alaturi de el, sa-l sustin la greu, sa-l ascult cand poate el vroia doar sa fie lasat in pace.

Nu pot accepta si intelege ca barbatii sunt diferiti, ca ei nu simt nevoia sa-si puna pe tava emotiile si sentimentele oricand, oriunde si oricui. Ca nu sunt dispusi sa vorbeasca cu nimeni despre problemele lor oricare ar fi natura acestora. Probabil le e teama sa nu fie considerati slabi. Poate nu au fost educati in sensul asta sau, pur si simplu asa e firea lor. Barbatii – mereu atat de calmi, de rationali, parand, la prima vedere, insensibili si superficiali. Si aici ma refer la relatiile interumane. Dand mereu impresia ca ei nu se implica niciodata sufleteste, ca nu le pasa.

Nu le-am cerut nici cadouri scumpe, nici seri romantice la restaurante de lux, nici excursii exotice, am avut pretentia doar ca atunci cand imi este greu sa-mi fie alaturi, am cerut o dovada de sustinere si atasament:

 Voi reusiti sa intelegeti sexul opus?