Acest articol e un pamflet. Vorbim despre literatura, despre arta, si oricine are dreptul la o opinie, indiferent cât de gresita este in raport cu … realitatea.

1.  Jeffrey Archer. Cum e posibil ca autorul „Povestirilor cu final neasteptat” si al excelentului roman „In linie dreapta” sa decada atât de mult incât sa scrie o bazaconie ca „Impresie falsa” (actiunea se intâmpla la un moment dat si prin România, iar totala ne-documentare a autorului in legatura cu tara noastra in general, si cu Bucurestiul in mod special, e de-a dreptul halucinanta)? Probabil ca perioada de detentie petrecuta in temnitele Majestatii Sale (pentru ca da!, in Marea Britanie fac puscarie inclusiv nobilii care calca pe bec, chiar daca au fost membri ai Camerei Lorzilor) nu i-a adus lui Jeffrey doar noi subiecte pentru nuvelele lui din ce in ce mai diluate (cele din „Pisica are 9 vieti” – cu câteva exceptii), dar si un sictir in ale scrisului demn de o cauza mai buna. Ultima sa mare reusita, o varianta adaptata pentru intelesul zilelor noastre a Evangheliei dupa Iuda, nu prea i se poate imputa. „Scenariul” era dinainte stabilit si autorul a beneficiat de colaborarea profesorului Moloney care, probabil, a avut si rolul de a-l trage de mâneca pe geniu, ori de câte ori acesta incerca sa o ia razna. Pacat.

2.    John Grisham. Am devorat, pur si simplu, orice carte de-a lui care mi-a picat in mâna. Actiunea e alerta, plina de tot felul de capcane care iti stârnesc o imensa curiozitate si ai impresia ca romanul ti s-a lipit de degete. Aproape ca nu-i poti da drumul pâna nu-l termini. Câteva din cartile lui au fost ecranizate, in respectivele filme au jucat actori de prestigiu precum Tom Cruise sau Gene Hackman („Firma”), Tommy Lee Jones sau Susan Sarandon („Clientul” – cu ocazia asta am constatat cât de bine face pe prostul Tommy; e actor complet, ce mai!), dar si lautarese in ale actoriei precum Julia Roberts („Cazul Pelican”), si au avut, ca o consecinta fireasca, un enorm succes. Dar…caci exista si un „dar” (asa cum exista si un „caci”), omul nostru nu se poate dezbara de marota lui si pace. In absolut toate romanele (cel putin in toate romanele pe care le-am citit, sper ca nu mi-a scapat vreunul care sa fie diferit) avem de-a face cu avocati straluciti, chiar daca nu intotdeauna morali, cu judecatori relativ multilateral onorabili (autorul, ca avocat ce este, are intelepciunea de a nu-i supara prea tare pe cei ce impart dreptatea, caci nu se stie niciodata) si cu politisti, angajati ai FBI  sau procurori complet cretini. Faptul ca acestora din urma li se intâmpla sa rezolve cazurile se datoreaza in exclusivitate zvâcnirilor de constiinta ale avocatilor destepti, nicidecum propriei inteligente. Am o viziune in legatura cu urmatoarea sa „creatie”: un avocat beton se casatoreste cu un politist imbecil, dupa ce se intâlnesc pentru prima data in sala de judecata „patronata” de un judecator afro-american bine intentionat. Ce vreti?, iubirea nu poate fi explicata! Si vor trai fericiti pâna la adânci batrâneti, pe banii avocatului. Pam pam!

3.   Adrian Paunescu. Pentru omul asta muream de gât in adolescenta cu oricine incerca sa spuna ceva urât despre el sau despre Cenaclul Flacara. M-am certat violent chiar si cu profesoara de limba româna pentru autorul genialei „Repetabila povara” si numai faptul ca tatal meu era profesor la acelasi liceu m-a scapat de corijenta cauzata mai degraba de efervescenta mea (bine, cearta plus un comentariu cam prea personal al baladei „Miorita” intr-un extemporal). I-am citit imensa „De la Bârca la Viena si inapoi” in doua nopti, pentru ca se procura pe sub mâna si am avut sansa ca o colega de-a mea sa o aiba. Mi-a dat-o doar pentru 3 zile, ca mai erau si altii la rând! Era o perioada in care imi alegeam prietena in urma unui scurt examen eliminatoriu: trebuia sa recite o poezie de-a lui Paunescu. Sau sa cânte un cântecel din Cenaclu, la alegere. Si a venit Revolutia. Dinamismul exacerbat caracteristic poetului nu l-a lasat sa stea doar la masa de scris, a trebuit musai sa intre in politica. Si Paunescu a avut neinspiratia sa se inscrie in PSD, via PSM, dupa o scurta hibernare (hibernare impusa de faptul ca a avut de ales intre a iesi o perioada din atentia lumii sau a fi linsat). A facut-o numai de-al dracului, ca liberalii (la care s-a dus prima data) l-au gratulat cu „iesi afara din sediul nostru, lingaule!”. Prin traditia familiei si prin propriul mod de a gândi, Paunescu a fost intotdeauna un profund liberal. Dar s-a aplecat sa scurme in grajdul pesedist, cam impotriva propriei fiinte, iar dupa Revolutie cenaclul lui a ajuns o prelungire nesemnificativa a ceea ce a fost inainte. Si el n-a prea mai creat nimic important. La colt pe coji de nuca, socialist impostor ce esti!

4.    Mihail Sadoveanu – pentru intreaga activitate. Cum te poate dezamagi cineva pe care oricum nu l-ai placut niciodata? Inainte de a lua contact cu scrierile lui, mai toata lumea din preajma mea mi l-a laudat si ma asteptam cu vadit interes sa invat sa citesc pentru a afla direct de la sursa ce inseamna maretia scriitoriceasca. „Dumbrava minunata” mi-a indus sentimente amestecate si, nu stiu de ce, am simtit un dezgust  instantaneu fata de autor. Iar in scoala am avut obligatia de a citi „Neamul Soimarestilor”, care imi provoaca si acum strângeri de stomac numai la auzul titlului. Am crezut ca mi se pare (prea imi spusese toata lumea ca e bun) si am incercat si altceva. In van. Toate scrierile lui pe care le-am incercat m-au trecut prin aceeasi placere ca atunci când mi se impunea ingurgitatul de ulei de peste, pe sadicul motiv ca e sanatos.

5.   Corneliu Vadim Tudor. In ciuda aversiunii quasi-totale pe care am avut-o fata de acest personaj cam de când am auzit de el, nu m-am putut abtine sa nu-i recunosc o oarecare eruditie, dublata de o ironie saltareata, sa-i citesc (sau sa-i ascult) cu relativa placere poeziile si chiar unele scrieri sportive sau de tip „pamflet”. Mereu am avut senzatia ca omul asta e capabil de  mai mult si, in ceea ce-l priveste, traiesc intr-o continua asteptare. Din nefericire pentru el si pentru literatura, iesirile paranoice din mediul politic i-au obturat calea catre o mare creatie. Sper ca nu definitiv. Ce oare l-ar determina pe omul asta sa-si lase naibii pornirile isterice la o parte si sa se concentreze doar pe scris literatura? Poate ca o experienta la limita, traumatizanta, ca de exemplu sa fie lasat liber si in pielea goala pe undeva prin HARCOV pentru vreo 3 zile, l-ar aduce cumva acolo unde n-a dat semne ca ar fi: cu picioarele pe pamânt. Dar nu prea apasat. Trebuie sa ramâna totusi scriitor, remember?

Exista, desigur, o multime de scriitori pe care nu-i agreez. Dar macar la cei de mai sus am avut, la un moment dat, pretentii….

Pe voi care scriitori v-au dezamagit? Si de ce?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HQZQXFZpTmQ]

Motto: “Tot ceea ce vei face va fi insignifiant, dar este foarte important sa faci” Gandhi

_

The same old story. Sau una dintre ele. Cum sa trecem de fricile dobândite? Putem sa trecem? Merita sa incercam?

_

Legenda pianistului numit 1900
Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenariul: Alessandro Barrico & Giuseppe Tornatore
Studio Medusa Film

El (“Pianistul 1900”, Danny, interpretat fabulos de Tim Roth, intr-un rol pozitiv de data asta) a fost abandonat inca de foarte mic la bordul unui transoceanic si gasit de un fochist de culoare chiar la inceputul anului 1900. Incetul cu incetul, isi croieste si el un rost pe vas: devine pianist de geniu. Dar…are o problema: nu poate cobori pe uscat. S-a nascut pe vas, a trait pe vas, nu intelege uscatul si ii e teama groaznica de numarul imens de strazi. N-o face nici macar pentru fata de care, desi o vede o perioada foarte scurta de timp, se indragosteste. N-o va face niciodata.
Secventa cea mai frumoasa, cu nimic mai prejos decât secventa tango-ului din “Parfum de femeie”, este duelul la care e provocat de talentatul, orgoliosul si ingâmfatul inventator al jazz-ului, Jelly Roll Morton. Desi, ca dovada suprema a ingenuitatii sale spirituale, Danny isi admira sincer oponentul, la indemnul prietenului lui, Max, pianistului nostru nu-i ramâne decât alternativa de a da un concert magnific, care lasa asistenta cu gura cascata si care il umileste pe Jelly.
Chiar daca poate calatori pe aripile imaginatiei si ale muzicii in mod liber, descriind in cântecele sale privelisti pe care nu le-a vazut, Danny nu poate calatori, fizic, dincolo de vasul pe care a trait.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2uf-LDlZMFE&feature=related]

_

Remember me
Regizor: Allen Coulter
Scenariul: Will Fetters

Ea (Ally, e interpretata de Emilie de Ravin; a jucat in Lost si in Public Enemies) nu vrea altceva decât sa duca o viata normala. Dominata de fantasmele trecutului (pe vremea când avea 10 ani, cu 10 ani inainte de inceperea povestii, a asistat la asasinarea mamei sale in timpul unui jaf la metrou), intre un tata politist frustrat de faptul ca n-a putut sa-si salveze sotia si cel care vrea sa-i câstige prietenia in mod interesat in urma unei intelegeri cu un amic, Ally incearca sa-si construiasca un drum care, pe cât posibil, sa nu mai duca la metrou, in care nu mai are curaj sa urce. Lupta cu ea insasi este ingreunata si de problemele prietenului, fara chef de viata si cu un frate care s-a sinucis. Filmul se termina in durerea demna de care americanii au dat dovada dupa atentatele de la 11 Septembrie 2001. Si cu Ally care reuseste sa-si depaseasca teribilul complex.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uWQV6-QgGjI]

Nu e vorba de a trece prin foc. Nu e vorba de sarituri cu parasuta sau de alpinism profesionist. Este vorba despre o lupta interna profunda, pentru a trece de blocaje psihologice care te impiedica sa faci niste gesturi atât de simple dupa cum ni s-ar parea noua, celor care ne credem normali….

You will never walk alone…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IMk9gK6Znow]

Autor: Dragos

Liderul incontestabil al miscarii suprarealiste, Salvador Dali s-a nascut in urma cu 106 ani intr-un mic orasel spaniol  situat la 30 de km de Franta, la poalele Pirinieilor.

Fiu al unui prosper notar, si-a petrecut copilaria in Figueres(cunoscut pentru Castell de Sant Ferran din sec. XVIII-lea, cel mai mare din Catalunya si din Europa, dar si datorita rolului important pe care l-a avut in dezvoltarea Sardaniei – dansul national al Cataloniei) si la locuinta da vara a familiei, in satul de pescari Cadaques.

Daca la 6 ani dorea sa ajunga bucatar, un an mai tarziu se credea Napoleon, dar pasiunea pentru pictura incepe sa devina mistuitoare. Incepe sa ia cursuri de desen din 1916, primele sale tablouri fiind influentate de impresionism si de pictura spaniola a secolului al XIX-lea, apoi de futurismul italian, pina in 1920. Trece prin majoritatea curentelor si tehnicilor artistice, iar in cele din urma, dupa ce intra la Academia de Arte Frumoase ‘San Fernando’ din Madrid, isi gaseste propriul sau stil – suprarealist. Isi dezvolta o tehnica aparte, caracteristica intregii sale opere, bazandu-se pe crearea unor extraordinare efecte de iluzie optica si, mult mai tirziu, foloseste tehnici stereografice.

Intre 1939 şi 1948 traieste la New York, unde expozitiile sale obtin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mandrie provocatoare si creeaza teme in care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei si putrefactiei. Se plimba pe strazile New York-ului cu un clopotel, pe care il foloseste pentru a atrage atentia asupra sa – gandul ca ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca saracia si smerenia. Cand acorda interviuri, vorbeste despre sine la persoana a treia, folosind formularea “divinul Dalí” sau pur si simplu “divinul”. Explica in mod savant cum mananca in fiecare dimineata jambon cu dulceata de trandafiri, cum inoata in fiecare zi douazeci de minute, face o siesta de sapte minute, dar marturiseste ca frica de moarte nu il paraseste niciodata. Sustine ca aceasta spaima este, impreuna cu libido-ul, motorul creatiei lui. Pana in ultima perioada a vietii lui, Dali a continuat sa alimenteze pana la extrem faima sa de artist excentric, original pana la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului sau personagiu, orgolios si imprevizibil.

Scandalos este cuvantul perfect pentru a-l descrie pe Dali. Artist extravagant si rege al avangardismului, el si-a lasat cu siguranta amprenta asupra lumii. Geniul suprarealist a transformat abstractul si extraordinarul in bucati  simbolice de aur.

Dali nu a fost doar pictor, ci si om de stiinta, scriitor si actor. A fost in acelasi grup de artisti impreuna cu Picasso si Miro la Paris, insa a reusit sa ii enerveze pe toti si sa ii determine sa il excluda din grupul de suprarealisti. Acest lucru l-a indreptatit sa se considere singurul artist suprarealist. Stilul sau il caracteriza ca fiind rezultatul unei metode paranoico-critice. Adica ceva de genul ideile mele paranoice determinate de inconstient duc la un delir care este rationalizat – criticat – si devine astfel o opera. A folosit tehnicile utilizate de Renastere insa in forme anormale. Creaza astfel picturi largi , de mari dimensiuni, cu multe elemente, irational combinate si deformate intentionat.

Era obsedat de paine, la prima sa calatorie in America a coborat din avion cu o paine pe cap. De altfel, superbul exterior al  cladirii  care adaposteste operele sale este  imbracat in rosu cu decoratiuni in forma de paini lipite pe ziduri si oua mari deasupra – simbolurile fertilitatii. De asemenea, in jurul cladirii si in curtea interioara a acesteia o multime de statuete – niste manechine aurii in diverse pozitii care iti ureaza bine ai venit!

Si-a iubit enorm  sotia,  Gala – pe care i-a furat-o prietenului sau , poetul Paul Eluard –  o regasim in multe din operele sale, ea fiindu-i muza.

“Tu m-ai vindecat de nebunie. Mulţumesc! Vreau să te iubesc! Vreau să fii soţia mea. Simptomele de isterie dispar unul după altul ca prin magie. Pot să îmi stăpânesc râsul, zâmbetul, mimica. Starea mea de sănătate este asemenea unui boboc proaspăt de trandafir.”

“O iubesc pe Gala mai mult decât pe mama mea, mai mult decât pe tatăl meu, mai mult decât pe Picasso şi chiar mai mult decât banii.”

“Într-un moment de genială inspiraţie, am hotărât să mă dedic teoriei cuantice şi am inventat “realismul cuantic”, devenind astfel stăpânul forţei gravitaţiei. Am pictat “Leda atomică” pentru a o preaslăvi pe Gala, zeiţa metafizică, şi am reuşit să creez “spaţiul suspendat”. ”

“Dacă vei juca rolul unui geniu vei deveni unul.”

Asadar, te nasti sau devii un geniu?