Prima parte o gasiti aici.

–         Chiar trebuie să te întorci mâine seară la unitate? Poate că reuşeşti să îi convingi să te mai lase o zi! De altfel, nu cred că……

–         Eei, Ligia, nu fi prostuţă, ştii foarte bine că în armată nu se negociază. Ordinele se execută, nu se discută!

–         Uff, tu şi militarii tăi, niciodată nu voi înţelege viaţa asta cazonă… parcă sunteţi nişte roboţi, nu fă aia, nu fă ailaltă…… păi ce, voi gândiţi numai când vi se ordonă?

–         Hehe, nu este chiar aşa….. gândim în limitele ordinului, în aşa fel încât să îl respectăm!

–         Aha, te-am prins! Am avut, totuşi, dreptate!

Este vară, vântul adie uşor, ne plimbăm pe plajă şi admirăm vapoarele din larg. Sunt aşa de mici, par nişte licurici. Te aşezi, iar eu mă intind înspre tine. Îmi apropii cuminte capul de pieptul tău. Zâmbeşti triumfător şi îţi treci mâinile prin părul meu. Îţi place mult, căci este tuns scurt şi îţi gâdilă palmele. Ridic privirea spre tine şi îţi privesc ochii. Ah, da… ..ochii tăi, cei doi aştri care îmi luminează sufletul! Nu mă mai satur să mă uit la ei fix, dar totuşi cedez, căci mă tem, îmi este frică să nu mă orbească! Râzi uşor, sună ca un ciripit; iar ai câştigat, ştii foarte bine că nu îţi pot rezista! Te apleci puţin, îmi săruţi uşor fruntea, apoi vârful nasului şi, în final… Îmi place! Buzele tale au gust de mare; deschid ritmic gura, încercând să respir mai mult aer, însă tu îmi tai răsuflarea, vrei să sorbi fiecare părticică din viaţa mea! Îmi doresc să scap, dar m-ai înlănţuit strâns. Marea este singura mea aliată, valurile ei caută din răsputeri să mă răpească din braţele tale, dar tu nu îmi dai drumul! Uite… uite!!! Acum vine un talaz mare, este şansa mea, unica! Suntem acoperiţi într-o clipă, dar realizez imediat că vom rămâne aşa pentru eternitate, noi vom personifica mitul androginului!

Îmi ia puţin timp să mă dezmeticesc şi te contemplu din nou cu nesaţ. Eşti culcată pe nisipul fin, iar trupul tău gol şi ud devine auriu, căci luna şi stelele se revarsă asupra lui. Schiţez un zâmbet, să te conving că sunt pregătit dar, de fapt, habar nu am ce să fac! De fapt, ştiu, dar nu am curaj….. Îmi întinzi mâna şi mă chemi, iar eu mă supun, afişând un chip inocent. Ne iubim intens, te zbaţi precum o leoaică…… te linişteşti repede, însă o faci doar ca să mă amăgeşti şi te arunci din nou asupra mea……

Respirăm greu amândoi, suntem extenuaţi. Ce contează? Suntem fericiţi, îmi şopteşti încontinuu ceva la ureche, dar nu reuşesc să înţeleg. Cuvintele nu mai înseamnă nimic! Este prima noastră noapte de dragoste. Taci brusc şi se face linişte…..

–         Marius, te implor, ordonă timpului să se oprească aici, pentru vecie!

–         Nu pot, nu îmi doresc asta, Ligia! Sunt egoist, vreau ca aceste clipe să se repete!

Un ţipăt sfâşietor şi prelung mă face să tresar. Deschid ochii şi prives în jur. Este o bătrână care îşi strigă soţul, dar el nu îi răspunde şi doarme, ca şi tine. Stau în genunchi acum. Mâna mea dreaptă îţi mângâie încet poza. Îţi este frig, piatra funerară este foarte rece! Nu mai am lacrimi să plâng. Mă gândesc cu groază că spinii din inima mea se vor usca şi voi uita. Nu, nu pot să accept asta! Şoferul, accidentul……pe el l-am iertat demult! Aaaah, DACĂ nu aş fi plecat atunci!!!! Îmi spun: “Ticălosule, criminalule, tu ai ucis-o!

Oooh, Ligia, îl aveam!!! Aveam inelul în buzunarul hainei! L-am ales cu grijă, exact cum îţi place ţie: subţire, din argint, căci ştiu că deteşti aurul, cu un mic diamant în mijloc. Pregătisem totul, restaurantul, cina, şampania, era perfect! El, el este de vină, demonul geloziei, da, el m-a ispitit! Mi-a poruncit să plec, m-a smuls de lângă tine, blestematul!

Tu nu mai eşti acum, dar ştiu că eşti lângă mine! Simt mângâierea ta tandră şi aud cum mă chemi să vin la tine. Nu, Ligia, nu voi veni! Trebuie să trăiesc, sunt osândit să te iubesc perpetuu. Ne vom revedea, iubito, dar nu încă. Nu încă!

Fin

Motto: “Din durere vin cele mai mari binecuvântari”

Titlu:     Grace

Autor:  Richard Paul Evans

Editura Reader’s Digest, 2010

In 1993 Richard a scris o poveste induiosatoare, care aducea pe undeva cu “Fetita cu chibrituri”, si s-a hotarât s-o dea in dar de Craciun unor persoane apropiate. Ce n-a intuit in acel moment a fost impactul povestirii sale extraordinare. Rudele si prietenii  care au primit cadoul au fost atât de impresionati incât cele 20 de exemplare ale povestii, scoase la imprimanta de acasa, au circulat din mâna in mâna ca un manifest, pâna când autorul s-a pomenit cu un telefon de la o librarie, care voia sa-i comande “cartea”….

Actiunea se intâmpla la inceputul anilor ’60, când, amanunt important, amenintarea razboiului nuclear parea extrem de serioasa. URSS voia sa plaseze rachete cu focoase nucleare in Cuba, iar SUA raspundea printr-o blocada curajoasa. Un licean isi ascunde o colega de scoala intr-un adapost construit de el, in spatele curtii casei lui. Fata plecase de acasa de frica abuzurilor tatalui vitreg. Relatia dintre cei doi n-a durat mai mult de doua luni si a fost platonica. O teribila greseala de sistem (intrucât societatea a considerat ca fetei ii este mai bine lânga tatal vitreg, betiv si abuziv decât lânga colegul care i-a oferit adapost, hrana si intelegere) duce la moartea fetei, ucisa de tatal vitreg.

Aici se termina partea importanta a povestii. Dar extrem de interesant e ce s-a intâmplat mai departe. Eric, baiatul care a avut grija de Grace, nu s-a prabusit. Ar fi fost comod. Nu.  Mesajul  intrat in viata lui odata cu Grace l-a contaminat pentru intreaga existenta. Din baiatul plapând si batjocorit la scoala de baietii mai smecheri a devenit un luptator. Ma rog…la scoala n-a avut nevoie decât de o singura demonstratie de forta, dupa care nu s-a mai legat nimeni de el, niciodata.  A facut Dreptul. A devenit procuror. Si, din aceasta postura, a luptat pe viata si pe moarte contra adultilor care abuzeaza minorii. A luat fiecare caz in parte extrem de personal si l-a dus pâna in pânzele albe. Nu s-a lasat pâna nu i-a vazut pe vinovati dupa gratii.

Moartea lui Grace n-a fost in zadar. A reusit, in doar doua luni, sa influenteze atât de mult un om incât, datorita lui, multi alti minori au scapat de chinuri fizice si psihice. Si, ce e cu adevarat important, potentialii adulti violenti i-au luat frica. S-au linistit nu din proprie initiativa, ci pentru ca le era teama de confruntarea cu el.

Nu e deloc de neglijat efectul terapeutic al groazei.

Nu se stie ce s-ar fi intâmplat cu cei doi daca lucrurile ar fi stat altfel. Fara o durere care sa-l motiveze in asemenea hal, probabil ca Eric ar fi devenit un cetatean mediocru dintr-un oras mediocru. “Ar fi trait fericiti pâna la adânci batrâneti”.

Poate ca undeva, adânc ascuns in subconstientul nostru, exista ceva care se activeaza doar in cazul unei jertfe umane, mostenire ancestrala. Altfel nu-mi explic de ce, de exemplu, au trebuit sa moara Romeo si Julieta ca cele doua roze sa se impace. Sau de ce a trebuit sa moara Paunescu pentru ca un imn al unei echipe sa fie aplaudat de galeria adversa, pe terenul acesteia. Ca sa dau un exemplu din realitatea imediata.

Exista persoane straine care, chiar daca le-ati pierdut (si nu neaparat in sensul ca ar fi murit), v-au influentat cumva decisiv?

Walk of life. Sa terminam intr-o nota optimista.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kd9TlGDZGkI]