sursa poza: aici

Autor: Gareth Crocker

Editura Reader’s Digest, 2009

Intr-o zi ca oricare alta, o agenta literara londoneza s-a intors acasa si a constatat ca-si uitase cheia, ramânând pe dinafara. Asa ca a chemat un lacatus si, ca sa-si faca asteptarea mai usoara, s-a apucat sa citeasca manuscrisul lasat pe terasa ei de Gareth. I-a placut. L-a sunat pe autor si impreuna  au pornit in cautarea unei edituri.  Problema dificila a fost incadrarea romanului. De fapt, ce avem noi aici? O poveste de razboi sau o poveste de dragoste intre un om si câinele sau? Romanul lui Gareth e si una si alta. Este un omagiu la adresa câinilor participanti la razboiul din Vietnam si care i-au ajutat enorm pe soldatii americani. Si ce-au primit in schimb? Guvernul american a refuzat sa-i repatrieze dupa incetarea ostilitatilor. Din cei 4.000 de câini au fost acceptati totusi 200. Restul câinilor au fost fie eutanasiati, fie abandonati.

Chiar daca e o poveste fara pretentii literare deosebite, Gareth are totusi meritul ca-si trateaza cititorul ca pe un partener, probabil un anti-reflex al ideilor corporatiste cu care s-a luptat sa nu le dobândeasca in perioada in care a lucrat la o mare companie sud-africana de relatii publice.

Mânat de o teribila tragedie de familie (moartea sotiei si a fiicei), Fletcher, eroul principal al romanului, se inroleaza in armata Unchiului Sam in razboiul contra comunistilor din Vietnam. Se intâmpla ca acolo, intr-o misiune, sa gaseasca un câine labrador, pe care il va boteza Jack si care-i va insoti trupa in tot felul de actiuni. Având in vedere proaspata rana sufleteasca, Jack  va capata pentru el insemnatatea unui membru de familie. Odata insa cu neglorioasa si precipitata retragere americana , Fletcher nu accepta ordinul de a-si parasi câinele. Va porni intr-un lung drum prin jungla in cautarea unei solutii. Ajutat fiind si de fostii camarazi de arme,  va reusi sa-si salveze prietenul. Si sa-l duca acasa in siguranta.

Povestea mi-a amintit de catelul meu, Gil. Am avut mai multi câini pe vremea când stateam intr-o casa care avea si o curte (cu multi ani in urma), dar, dintre toti, Gil a fost cel mai important. Era un câine-lup pitic. Botul alungit si blana roscata il faceau sa para mai mult o vulpe. Il gasisem in Parcul Herastrau când avea câteva luni, se asezase pe vesta mea pe care o pusesem pe post de ‘bara’ intr-un meci de fotbal incropit cu câtiva prieteni. Intr-o noapte am plecat la mare cu totii pentru o perioada de 10 zile, lasând câinele in grija vecinilor care stateau la etaj.  Când ne-am intors, Gil nu mai era. Vecina ne-a povestit ca, inca din ziua plecarii noastre,  a refuzat sa bea apa si sa manânce, ca urla ingrozitor fara incetare si ca i-a dat drumul din lant, ca sa nu moara legat. A sarit poarta si … dus a fost.

Apoi, a doua zi dupa revenirea noastra, s-a intors si el. Au trecut foarte multi ani….si inca imi rasuna in urechi latratul lui vesel din clipa regasirii. De atunci mi s-a mai intâmplat sa-l ‘pierd’ de câteva ori când ne mai plimbam (n-aveam voie in acea perioada cu câinii in parc, asa ca nu mergeam cu lesa; il invatasem sa stea lânga mine, dar se pare ca nu fusesem un instructor stralucit). Uneori o mai lua la goana…si disparea pur si simplu. Dar se intorcea de fiecare data.

Ati avut vreun animal preferat? Puteti sa ne impartasiti si noua o intâmplare deosebita cu el?

How much is that doggie in the window?

[youtube j-gtcd8Ot0k]