Ionuţ era un puşti simpatic, în vârstă de 8 ani. Născut în Bucureşti, dar crescut, până la vârsta înscrierii la şcoală, pe plaiuri mehedinţene, puştiul prinsese drag de viaţa la ţară. Vara anului 1995 a fost una foarte intensă pentru eroul nostru. Cât era ziua de lungă, el era stăpânul curţii bunicii, fiind starostele tuturor vieţuitoarelor ce îşi făcea veacul în ograda delimitată de un gard vechi din lemn, uşor înclinat spre exterior, îmbătrânit de ploi şi vânt. În viziunea multora, Ionuţ era un copil neastâmpărat, însă lui nici că îi păsă, era prea mic ca să îl intereseze ceea ce gândeau ceilalţi şi prea preocupat să se joace; doar asta voia, să îşi ocupe timpul cu tot felul de ghiduşii, drept pentru care doar foamea şi setea îl puteau abate de la activităţile sale zilnice.

Ca mulţi băieţi de vârsta lui, Ionuţ era fascinat de tot ceea ce era legat de războaie, soldaţi, eroi, arme, etc. Când era mai mic vizionase, nici el nu mai ştia unde, câteva imagini cu un brav ostaş, străin pare-se. Pe atunci, neştiind să citească şi necunoscând nicio limbă străină, se mulţumise doar să întrebe cum îl cheamă pe nenea acela din televizor, care era atât de puternic şi învingea de unul singur atât de mulţi oameni răi. Enervaţi de insistenţele puştiului, care se agita din ce în ce mai tare pentru că nu era băgat în seamă, oamenii mari de lângă el i-au dat un răspuns lapidar şi ferm “Rambo, mă, zăpăcitule; dacă mai scoţi un sunet şi nu ne laşi să vedem filmul, te scoatem pe uşă afară de nu te vezi!”. În clipa aceea, Ionuţ a avut o revelaţie! Chipul i-a fost luminat de un zâmbet larg şi candid, căci atunci a ştiut imediat: va fi precum Rambo, nimeni şi nimic nu îl va opri să îşi îndeplinească această dorinţă ardentă!

Într-o zi însorită de iulie, Ionuţ s-a trezit mai devreme decât de obicei. Nu putuse să doarmă toată noaptea, se tot foise în pat, gândindu-se la clipa cea mare când va pune în aplicare Marele Plan. A aşteptat cu maximă încordare că mamaie să se ridice din pat şi să iasă afară, căci orătăniile din curte făceau zarvă mare, cerându-şi porţia zilnică de mâncare şi doza cuvenită de atenţie din partea bătrânei cu mersul sprinten, privirea galeşă, palmele mari şi aspre, dar care puteau alina orice durere. La scurt timp după ce femeia a ieşit din casă, Ionuţ s-a repezit spre lada cu haine a bunicii, de unde a subtilizat, sigur pe el, o basma din pânză vopsită în negru. A rulat cu mare grijă marginile basmalei, obţinând astfel un soi de bandană, apoi a legat-o, ritualic, în jurul capului. Se simţea puternic şi stăpân pe sine în momentul când s-a furişat din casă cu mare grijă. Cu inima bătându-i teribil, gata să-i sară din piept, Ionuţ a luat în vizor obiectivul central: părul din faţa casei, încărcat cu fructe mari şi aspectuoase, dar încă verzi şi necoapte, pentru acea perioadă a anului. Fără să stea pe gânduri, năzdrăvanul nostru a înşfăcat suficient de multe pere, încât pomul a rămas aproape gol… dar ce îi păsa lui, ochii îi sticleau de bucurie şi se simţea în al nouălea cer, căci acum reuşise, în sfârşit, să îşi procure mult-râvnitele grenade necesare unui brav soldat ca el (aflase de aceste arme de la unchiul său, tânăr ofiţer în armată).

În plin avânt belicos, Ionuţ s-a îndreptat glonţ spre bucătăria de vară a bunicii, ţipând din răsputeri: “ÎNAINTEEEEE!!! URAAAA!!!” În clipa următoare, speriată de zarva creată, mamaie a ieşit precipitată din bucătărie, tocmai la timp pentru a recepţiona, drept în frunte, o frumuseţe de pară care, ce-i drept, avea şi o consistenţă foarte tare, crudă fiind. Buimăcită de lovitură, femeia a apucat să constate, îngrozită, că prichindelul se pregătea să mai arunce câteva proiectile în direcţia ei şi a reuşit să se ferească, în ultima clipă, de alte lovituri. A urmat o clipă de tăcere, tulburată doar de zgomotul surd al perelor ce loveau uşa închisă a bucătăriei, apoi……” NE-NO-RO-CI-TU-LE, drac împieliţat ce eşti, netrebnicule, neruşinatule… PĂ-RUUUUUUUUL, părăluţele mele dragi, dulceaţa mea…….nuuuu…..nu am…nu o să mai am din ce… “Ionuţ râdea satisfăcut şi sigur de izbândă, căci inamicul fusese învins şi pus pe fugă! Deodată, chipul înciudat şi brăzdat de lacrimi al bunicii s-a luminat şi buzele încleştate s-au destins într-un zâmbet mieros: “Ionuţ, ia spune-I muichii, ai păpat tu ceva pe ziua de azi?” Răspunsul a venit prompt “Hehe, nu mi-e foame, lasă că vin eu mai încolo să mănânc; să îmi prăjeşti cartofi şi să îmi faci câteva clătite!…” Da, dragul meu, îţi face mămăica ta, cum să nu!”

Seara, pentru prima dată în viaţa lui, Ionuţ a mâncat stând în picioare, căci palma grea a bunicii se dovedise prea dureroasă pentru posteriorul său. “Ei, sunt bune clătitele? Ia spune-mi, mai faci?”…” Nu mai fac, muică, zău că nu mai fac”, a spus poznaşul nostru, după ce a muşcat vârtos dintr-o clătită şi s-a uitat ţintă la cucuiul din fruntea bunicii, lăsând să-i scape un licăr ciudat în privire. În minte îi incolţise o nouă idee!

Se poate constitui si ca raspuns la leapsa primita de la Zuzu si Paul.

Dragilor, vă mai amintiţi peripeţiile copilăriei?

Autor: Julien Sorel