De cateva saptamani ceva s-a schimbat in mine. Undeva la nivel psihic, profund, foarte greu de explicat in cuvinte. Primul semnal de alarma l-am tras in momentul cand am realizat ca sarbatorile de iarna nu ma mai emotioneaza ca altadata, ca nu mai simt magia Craciunului sau a trecerii dintre ani. Explozia de artificii a fost, de data asta, doar pe cer, nu si in sufletul meu. Totul a fost sec, lipsit de sentimente si semnificatii. E primul an cand nu reusesc sa vad stralucirea care insoteste zilele de sarbatoare, ele nu mi-au mai transmis bucuria, pacea si caldura de odinioara, ci mai degraba am privit totul ca pe un eveniment impus, pe care trebuie sa-l respectam cu sfintenie, care se repeta an de an si care, inevitabil, se transforma in ceva prozaic.

Altadata venirea zilei de nastere ma ingrijora teribil. Constientizam ca mai imbatranesc cu un an, ca imi trece viata, ma gandeam cu groaza ca imi pierd tineretea cea frumoasa si atat de pretioasa. De data asta insa am privit totul detasat, cu indiferenta, fara sa simt nimic.

Am pierdut exact acel entuziasm cu care intampinam fiecare noua zi din viata mea, fiecare dimineata care ma umplea de speranta si energie, azi realizez ca imi lipseste pofta de a trai, de a visa, de a merge mai departe cu increderea ca lucruri bune si frumoase ma asteapta.

Viata mea nu mai are culoare, iar pasii imi sunt grei, sovaielnici, timizi. Stiu ca lumea nu vrea sa citeasca decat articole mobilizatoare, debordand de optimism, insa incerc, ca ultima solutie, terapia prin scris. Poate ma ajuta cumva, poate ma elibereaza si, poate, cine stie, exista cineva dintre voi care are o solutie pentru iesirea din starea de apatie, indiferenta si usoara deprimare ce ma incearca. Sau, poate, exista cineva care simte ca mine. Si ma intelege.