La serviciu m-am descurcat de fiecare data singura, nu mi s-au dat niciodata indicatii, ordine sau sfaturi. Deciziile le-am luat dupa capul meu, chiar din prima zi de munca. Am facut mereu cum si ce am considerat eu mai bine pentru mine si pentru ceilalti. Sunt practic pe cont propriu, si desi exista un sef, acesta nu se intervine niciodata in problemele mele, nu ma verifica si nici nu ma trage la raspundere. Din acest punct de vedere am un job ideal. Am libertatea de miscare si de exprimare pe care intotdeauna mi-am dorit-o.

Zilele acestea am insa ocazia sa lucrez in echipa. Nu sunt sefa lor, muncesc cot la cot cu ei, dar responsabilitatile, care nu sunt deloc mici sau putine, cad pe umerii mei. Insa e un sentiment placut, pe care rar am ocazia sa-l experimentez. O mana de oameni care incearca sa rezolve un proiect, sa-l duca la bun sfarsit si sa-l predea in conditii impecabile. I-am urmarit discret si m-am bucurat sa constat cum fiecare dintre ei pune osul la treaba, are o initiativa cat de mica, vrea sa se faca util, sa ajute. Muncim, dar ne si distram. Discutam, povestim, radem. Ne ingrijoram si avem emotii. Suntem deja o familie, iar scopul nostru e sa reusim sa terminam treaba cat mai repede si cat mai bine. Inca o data am realizat cat de mult imi place sa cunosc oameni noi cu care sa relationez perfect, sa ma distrez si in acelasi timp sa castig si o suma de bani. Si, de ce nu, sa fiu in centrul atentiei.

Voi preferati munca individuala sau in echipa? Va place sa fiti in centrul atentiei in grupul de prieteni sau la munca? Aveti veleitati de sef sau va multumiti cu statutul de subaltern?

Hater = a person that simply cannot be happy for another person’s success. So rather than be happy they make a point of exposing a flaw in that person. 

Poate cel mai important castig al romanilor la Revolutie a fost libertatea cuvantului, dreptul de a-si exprima opiniile oriunde, oricand si despre orice considera necesar. Nu iti convin masurile luate de guvern sau de presedintele tarii, iesi in piata si dai cu huo, nu iti plac ingradirile parintilor sau cerintele profesorilor, acum le poti spune in fata tot ce crezi despre ei. Nu esti de acord cu modul in care cineva scrie pe un blog, intri si-l desfiintezi. Pentru ca, nu-i asa, am dobandit exact ce ne doream cel mai tare, ce stim si ce ne place cel mai mult sa facem: sa carcotim, sa-i criticam pe ceilalti, sa le cautam nod in papura, sa-i judecam si sa-i acuzam si de ce nu, chiar sa-i jignim. Ca doar de asta e democratie! Si, acum, ca bezna in care ne aruncasera comunistii s-a risipit, avem pana si dreptul de a vorbi fara a gandi! Justificabil, prea am tacut mult, nu?

Pana sa apara el ma simteam mica si neinsemnata. Imi imaginam ca haterii sunt apanajul bloggerilor A-list si chiar ma gandeam cu mahnire ca nu am asa ceva in ograda, ca nu sunt suficient de importanta pentru ei. Insa, de undeva din neant, a aterizat pe blog si astfel am avut certitudinea celebritatii. In sfarsit pot rasufla usurata, sunt si eu blogger mare. Dupa 5 ani de activitate blogosferica si 3 ani de blog personal, ieri am avut confirmarea ca munca mea nu e in zadar. Visul meu de blogger s-a implinit, am un hater oficial! Si pentru a demonstra ca pe summerday nu se incalca principiile de baza ale democratiei, am decis sa-i dedic articolul de fata.

Concret, ce mi s-a reprosat, poate sunteti curiosi. Haterul de serviciu a intrat pe doua articole si a comentat urmatoarele: la “Iluzii optice” a facut o remarca tare amuzanta ” aha, deci tu esti cea care urmareste femeile prin Bucuresti”, iar la “Nopti de mai“, dupa ce a gasit numarul etichetelor mele exagerat de mare, punandu-si problema existentiala “la ce imi folosesc, ce fac cu ele” m-a atacat direct, acolo unde ma doare mai tare: ” sunt mai multe etichete decat numarul cuvintelor din articol”, dupa care s-a grabit sa puncteze decisiv “ideea articolului e interesanta, pacat ca e prea putin argumentata”. “Hai ca e adorabil tipul” mi-am spus, si fericita ca m-am pricopsit cu cel mai tare hater am intrat pe blogul lui sa-i vad…argumentele. Pe prima pagina trona un articol de interes mondial, ceva de genul noi suntem niste prosti, el e singurul destept. Noi, adica intreaga omenire…

De-a lungul timpului, in blogosfera, s-au conturat doua directii majore: una care propovaduieste libertatea de exprimare cu orice pret, lansata de cei care se bat cu pumnul in piept ca ei permit orice tip de comentariu, chit ca e o injuratura sau ca e lasat in bataie de joc, doar pentru ca autorul sau se plictiseste de moarte in acel moment, iar cea de-a doua de cei care considera ca in casa lor au dreptul de a lasa doar anumite replici, cele relevante, cu continut, la obiect, decente si civilizate, ba chiar au instalata moderarea comentariilor.

Considerati haterul un rau necesar? Este acesta motorul activitatii noastre pe blog, este factorul decisiv in evolutia noastra ca scriitori? Cum procedati cu ei, ii lasati liberi sau le aruncati “opiniile” la cosul de gunoi? Ati avut hateri pe blog? Si daca nu, va doriti asemenea specimene?

Acesta este un pamflet. Nu am ajuns, nu-mi doresc sa ajung si nici nu voi ajunge vreodata blogger mare.