Autor: Isabel Allende
Editura Humanitas Fiction, 2010
Prima aparitie: 1982

Suntem oameni ai timpului nostru. Eu, de exemplu, mi-am trait o buna parte din tinerete in comunism si, pe cale de consecinta, nu ma poate pacali nimeni incercând sa-mi demonstreze ‘umanitatea’ si ‘superioritatea’ comunismului. Sau ca, indiferent de faptul ca s-a dus dracului comunismul, pâna la urma tot asta e viitorul, ca altfel nu se prea poate. M-a marcat definitiv.

Isabel Allende este nepoata fostului presedinte socialist al statului Chile, Salvador Allende (tatal ei era var primar cu Salvador, ceva de genul asta), pe care dictatura generalului Augusto Pinochet l-a matrasit de la putere, salvând astfel natiunea de comunismul biruitor. Ca in sarcina lui Pinochet s-au retinut doar abuzurile dictaturii, nu si incercarea (din punctul meu de vedere, reusita) de a-si pune tara pe linia de plutire intr-un moment de criza absoluta, asta e altceva.

Dar, vorba celor mai multi bloggeri care se apuca sa scrie câte-n luna si in stele, nu despre asta voiam sa vorbesc. “Casa spiritelor” nu e o carte politica, ci una scrisa in stil magico-realist (gen John Fowles daca vreti, dar mult mai putin buruienos si pictat – el, stilul – cu un umor negru relativ placut, la care se adauga ironia fina, nevitriolanta, specifica oamenilor inteligenti), despre iubire, magie, impliniri si neimpliniri, dar care nu putea sa faca abstractie de contextul social in care se desfasoara actiunile. Si, chiar daca dictatura i-a ucis ruda prezidentiala, scriitoarea reuseste sa se detaseze suficient incât sa scrie fara patima. Lucru care mi se pare extrem de important si care da, si acest ‘amanunt’, masura valorii autoarei.

Romanul a fost chiar si ecranizat, cu eterna si fascinanta Meryl Streep in rolul Clarei (fata, ulterior femeia, pentru care magia era atât de aproape de viata reala) si nu a luat niciun premiu relevant desi, din punctul meu de vedere, subiectul si interpretarea puzderiei de actori celebri ar fi meritat cu mult mai mult. Fireste, filmul nu poate urmari pas cu pas firul cartii, intrucât modul ingenuu in care Isabel reda pe hârtie câteva scene atroce din timpul unei dictatori adevarate nu putea fi in niciun caz pus pe pelicula. Cel putin nu intr-un film care se vrea normal. Din roman mai tâsnesc ici-colo ba câte o femeie decapitata intr-un accident (iar capul e pus la pastrare intr-o pivnita si uitat acolo), ba câtiva soldati perversi care vor sa le faca viata grea femeilor arestate din motive politice, ba un câine injunghiat si care se târâie pâna moare in bratele stapânei, matricea tuturor acestor intâmplari disparate fiind dorinta lui Esteban de a face avere, de a-si pastra averea facuta prin munca cinstita si de a-si impune valorile morale asupra familiei, inclusiv asupra ciudatei sale sotii. Dar anumite excese, orgoliul nemasurat si o incapatânare pe care ar fi invidios orice catâr formeaza intre el si cercul sau apropiat mai intâi o crapatura micuta, apoi una mai mare si, in sfârsit, o intreaga prapastie. Convins fiind ca numai el stie ce e bine si dorind cu ardoare sa-si fericeasca si anturajul cu binele lui, Esteban nu ‘rezoneaza’ cu lumea spirituala in care traieste Clara si, incet dar sigur, isi intoarce impotriva o intreaga lume. Si e cu atât mai trist cu cât e vorba de lumea pe care o iubeste cel mai mult. Va merge pâna in pânzele albe si va sustine dictatura care ii va omori fiul si ii va batjocori nepoata, biete victime colaterale. Târziu, foart târziu, intelege ca lucrurile nu sunt, nu pot fi in alb si negru si va arunca niste punti peste haul deja cascat.

Impresionanta e si puterea cuvântului care, odata zis, ramâne litera de lege, chiar daca e spus la mânie. Dupa o cearta care se termina cu lovirea femeii, Clara ii promite lui Esteban ca nu-i va mai vorbi niciodata – si exact asa procedeaza, desi stie ca-l iubeste, si stie cât de amarnic regreta Esteban gestul facut. La rândul lui, Esteban se jura ca nu-i va da fiicei sale niciun ban – si exact asa se intâmpla, cu toate ca e in fapt o idiotenie. Traiau in aceeasi casa!

Despre dragoste am mai vorbit. Despre magie vom vorbi in curând :-) , asa ca nu-mi ramâne decât sa va intreb: in conditiile de polarizare quasi-absoluta a vietii politice din tara noastra (desi, culmea!, polii seamana intre ei ca doua picaturi de lapte), credeti ca e recomandabila o dictatura?

Daca e vorba de spirit, e Enya!