Editura House of Guides, 2008

Partea a treia. Eroii

Acest articol ar fi trebuit sa apara mai de demult, dar s-a intâmplat ca Nice sa aiba un articol pe tema asta si ceva asemanator am vazut si pe blogul Anei. Prin urmare, asa cum scrie in codul de bune maniere al bloggerului, publicat de M11, am zis sa mai astept un pic, sa nu se creada ca ma „inspir”.

Cine sunt eroii? Ce-i „mâna pe ei in lupta”? Dupa intense cercetari, sociologul Samuel Oliner concluzioneaza: „Nu exista nicio explicatie pentru faptele eroice ale oamenilor”. De ce oare unii prefera sa stea pe margine, in timp ce eroii actioneaza?

Amanda a reusit sa traga niste concluzii. Eroii au relatii mai strânse si mai sanatoase cu parintii lor (in principiu, in copilarie au fost lasati sa ia singuri decizii) si sunt empatici.

Asta sa fie tot? Nu. In ultimul secol, foarte putin cunoscuta Comisie a Fundatiei pentru Eroi Carnegie a acordat peste 9.000 de distinctii si ajutoare voluntarilor care si-au riscat viata in mod exceptional ca sa-i salveze pe altii. In aceste conditii, Fundatia are o foarte interesanta baza de date cu informatii despre eroi, intrucât Comisia nu acorda medalii fara sa cerceteze in amanunt fiecare caz in parte. Prin urmare, s-ar putea face un profil al eroului. Cum arata acesta?

91% dintre cele 450 de acte de eroism recunoscute de Comisie in perioada 1989-1993 au fost infaptuite de barbati. In general au pregatire medie, cu munci fizice care presupun anumite riscuri. Provin din localitati mici (acolo unde oamenii se cunosc unii pe altii). Sunt singuri, fara copii si tineri (din nou, ne referim la modul general, desigur ca exista si exceptii).

Se pare ca eroii fac ceea ce cred ca societatea se asteapta de la ei. Odata cu empatia, sunt predispusi la acte eroice. Sa fie vorba de altruism? Nu. In spatele fiecarui altruist se afla de fapt un hedonist. Un invingator. Iar invingatorii cuceresc fetele. Invingatorii sunt predispusi la acte de eroism pentru ca in acest fel au mai multe sanse de reproducere. Suna cam dur, dar asta e concluzia studiului Gallup.

Si am ajuns la „esenta” eroismului, explicatia a mai mult de 80% din actele de eroism.

Femeia.

Pentru ea ne facem aviatori, sarim cu parasuta, ne facem fotbalisti, vrem sa ajungem in trupele de elita, construim tot felul de bazaconii indraznete, facem gesturi nebunesti, de neexplicat, salvam necunoscuti din cladiri incendiate, din ape involburate, pentru ea incercam sa cucerim lumea.

Si pentru ea ne lasam chiar ucisi.

In carte sunt date câteva exemple definitorii, dar eu as vrea sa dau doua exemple din ograda noastra. Ambele incheiate nefericit. In data de 29 ianuarie 2009 Gheorghe Lâla a fost martorul unui jaf armat dat la o casa de schimb valutar din Brasov. A auzit strigate de ajutor si, trecând peste spiritul de conservare care ne tine incatusati de cele mai multe ori, fostul cadru militar a incercat sa retina agresorul, care tocmai omorâse un alt barbat si ranise o femeie. A fost impuscat in inima. El nu corespunde „profilului de erou” (avea doi copii, inginer mecanic, 55 de ani) dar asta nu inseamna ca nu e un erou.

Gheorghe Lâla a fost inmormântat cu onoruri militare in cimitirul din Predeal.

Despre modul tragic in care si-a sfârsit viata handbalistul Marian Cozma stie toata lumea, a fost un caz foarte mediatizat si nu vreau sa intru in amanunte dureroase. In cazul lui foarte interesante au fost efectele, campaniile anti-violenta declansate in scoli si, mai ales, modul in care tinerii au stiut sa-i onoreze memoria, atunci când a fost adus pentru un ultim omagiu la stadionul din Stefan cel Mare. Ma uitam la valurile de fete si baieti care veneau cu o floare in mâna si o lumânare. Puneau floarea pe gard, aprindeau lumânarea, schimbau câteva cuvinte in soapta cu eventualii cunoscuti si dupa câteva minute plecau. Cu frezele lor ciudate, cu inele in ureche sau cu tatuaje de neinteles, tinerii acestia pe care ii consideram scapati de sub control au reactionat asa cum nu ne asteptam si cum vor reactiona intotdeauna atunci când va fi cu adevarat nevoie.

Voi … aveti un exemplu de erou?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OIZ2c7xF5Ns]

I did what I did for Maria….

Autor: Giles Foden                                                      Regia:  Kevin Macdonald

Editura Allfa, 2008                                                     Coproductie SUA/UK;realizat chiar in Uganda

Asa cum am citit intr-un articol de-al lui M11, fraza “am vazut filmul, ce rost mai are sa citesc si cartea” reprezinta o atitudine paguboasa. Prin urmare am citit cartea, dar am vazut si filmul. Cel putin in acest caz, cartea pare mult mai buna, ofera mai multe informatii necesare pentru incadrarea si intelegerea actiunii si ne scuteste de vizionarea unor scene horror. Ca sa nu mai spun ca filmul e asemanator cu romanul doar la modul foarte general.

Pe fondul unor fapte reale (povestirea e plasata in anii ’70, in Uganda,  printre framântarile tribale si in conditiile interventiei diferitilor jucatori externi care voiau sa traga tara ba spre “lagarul socialist” pigmentat cu ceva revolutionarism arab, ba spre “lumea libera”), scriitorul reuseste sa construiasca o foarte interesanta intriga, care cuprinde de toate: iubire, ura, despartiri, jocuri politice facute de incompetenti ai serviciilor secrete britanice, aventuri si palpitatii “fara numar fara numar”, razboi, ceva crime realizate cu sadism profesionist, lovituri de stat si chiar  o operatiune a seviciilor secrete israeliene.  Peste toate insa e extraordinar de bine zugravita personalitatea acestui dictator sângeros care a fost Idi Amin Dada. Pentru rolul macabru jucat cu o perfectiune ingrijoratoare, actorul  Forest Whitaker a primit Oscarul in 2007.

Venit la putere printr-o obisnuita lovitura de stat conform  vremurilor si continentului, Idi pare initial un baiat de baiat. Se bate pe burta cu mai toata lumea, face bai de multime, rânjeste demagog si se da bine pe lânga reprezentantii Occidentului . Poporul e ultraincântat si topaie in ritmuri specific africane. Prin ochii tânarului si naivului medic scotian Nicholas Garrigan (devenit, cam fara voia lui, medicul personal al presedintelui si chiar un fel de consilier politic) vedem insa cum aceasta persoana, considerata in mod superficial un partener credibil de discutii si negocieri de catre democratiile occidentale, se transforma destul de vijelios in bruta. Si-a dat arama pe fata, cum ar zice proverbul. Si nu orice fel de bruta, ci una extrem de violenta chiar si pentru standardele africane. In sfârsit, pentru martorul nostru lucrurile se termina relativ cu bine si in carte si in film. Omul ramâne traumatizat psihic, dar viu.

Cum de a ajuns autorul la acest titlu? Idi Amin a venit la putere cu ajutor britanic in anul 1971, rasturnând un alt criminal de rasa, Milton Obote. Pe vremea aceea fusese foarte impresionat de  scotieni, iar pe masura indepartarii de politica guvernului Majestatii Sale a facut o paralela intre lupta lui pentru independenta si “suferintele” poporului scotian, considerând ca l-ar putea ajuta in “gâlceava” cu englezii din postura de rege. Pentru impresie, mai zicea ceva si de “miscarile de eliberare” ale galezilor si irlandezilor. Oricum, Idi nu s-a dat doar rege al scotienilor, ci si cuceritor al Imperiului Britanic sau suveranul tuturor animalelor de pe pamânt.

Idi Amin a fost inlaturat de la putere cam asa cum a venit. Tanzania, tara vecina cu care avea o hârjoneala mai veche, in genul celei dintre Kuweit si Iraq, intervine militar alaturi de rezistenta ugandeza la sfârsitul anului 1978 si il pune pe fuga. In mandatul sau de 8 ani, a omorât cam 300.000 de ugandezi (aceasta e versiunea oficiala), printre care si una bucata sotie. Pentru crimele sale n-a dat niciodata socoteala in fata justitiei, murind in 2003 de moarte buna, in exil si bogatie.

Intrebarea pe care mi-am pus-o citind cartea si vazând filmul e una foarte veche. Oare acesti bolnavi care ajung sa ne conduca sunt bolnavi si la momentul initial sau ii tâmpeste puterea? Cum de anumiti indivizi reusesc sa invârta pe degete sisteme politice considerate performante, cum de reusesc sa pacaleasca atâta “lume buna”? Ce i-a facut pe englezi sau pe americani (ca pe francezi n-are rost sa-i bagam in discutie) sa dea credit quasi-total unor dementi precum Idi Amin, Ceausescu, Noriega (in Panama),  Saddam Hussein (in Iraq) si multi altii? Sa fie doar strâmta “arie de selectie” de vina? E posibil ca asemenea oameni sa se fi comportat (constienti fiind ca vor doar sa “treaca puntea”) normal multa vreme, astfel incât sa adoarma vigilenta “aliatilor” si sa se fi descatusat atunci când nu mai era nimic de facut? Sau au innebunit pe parcurs?

Parerea voastra care e?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fvuEOIE4hGc]

Si Mihai Eminescu, dar si Eugen Barbu au scris despre a simti si a trai astfel incat sa poti constientiza iarba crescand. In aceste momente eu nu o pot vedea, dar ii pot simti mirosul. Simt miros de iarba. Mai sunt putine clipe pana cand va incepe meciul de fotbal Franta-Romania. Nu imi mai irosesc cuvintele pentru a spune ca nimeni nu ne da nicio sansa. Nu-i bai! Nu a facut-o nimeni, nici in 1475 la Vaslui, nici la Calugareni in 1595, nici inainte de ianuarie 1859, nici in 1918 si nici cand invingeam Argentina in 1994 sau Anglia in 1998 si 2000.

Cand scriu aceste randuri, milioane de suflete de romani din intreaga lume asteapta cu infrigurare sa inceapa meciul.Noi suntem romani si nimic altceva. Nu suntem cei mai frumosi, cei mai bogati, cei mai destepti dintre oameni. Insa, acum, mai mult decat oricand, trebuie sa demonstram tuturor cine suntem noi, romanii. Da, sunt mandru ca sunt roman. Sunt urmasul lui Mihai Viteazul, Petrache Poenaru, Aurel Vlaicu, Henri Coanda, Mircea Eliade, Constantin Brancusi, Victor Babes, Dimitrie Cantemir, Ilie Nastase, Nadia Comaneci si Gica Hagi.  Meciul din seara asta este meciul unei natiuni aratata cu degetul pe nedrept! Invingand Franta, nu vom cuceri Parisul, ne vom reda mandria si onoarea!

Nu avem spada vreunui conte parizian, nici peruca vrenui  Talleyrand, avem simplitatea si dorinta de a invinge a lui Badea Cartan sau a unui Nicolae Balcescu. In seara asta noi vom fi mai multi. Nu doar 11 jucatori, ci milioane de jucatori vor fi pe terenul de joc din Franta. Nascuti din suflarea steagului dac, botezati pe culmile Carpatilor si daruiti cu tenacitatea, rezistenta si perseverenta apei din Dunare, imbracati in culorile revolutiei si independentei, azi vom fi iarasi ce am fost si mai mult decat atat, azi vom scrie iar : pe aici nu se trece, azi, chiar de ar fi sa pierim asemeni samnitilor, ii vom trece pe adversari prin furcile caudine, strigand din rasputeri: Noi suntem romani si Hai Romania!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=X-1yEWbuJXI]

Autor: Vacitim

Va invit sa lasati un pronostic. :)

Intrebare: Daca orice om pe lume isi are locul sau, asa cum zic inteleptii, atunci de ce se simt uneori oamenii atât de strâmtorati?

Raspuns: Fiindca fiecare vrea sa ocupe locul celuilalt.

_

Daca aveti impresia ca aceasta e o povestire budista, va inselati. Este una hasidica, iar raspunsul este al lui rabi Avraam Iacob din Sadagura.

_

Dar am si o poveste budista.

Intr-un templu shaolin:
Discipolul:
– Prea intelept si onorabil Maestru, poti sa-mi explici
diferenta dintre o perla si o femeie?
Maestrul:
– Diferenta, gandacel mic si umil, consta in faptul ca perla
poate fi insirata pe la ambele capete, iar femeia numai pe la un capat.
Discipolul confuz:
– Dar, Maestre, da-mi voie sa contrazic intelepciunea ta
himalayana, dar am auzit ca unele femei se lasa insirate pe la ambele capete!
Maestrul (cu un suras):
– Pai acelea nu sunt femei, sunt adevarate perle.

Hmmmmm….as putea spune ca ironia era (si este) universal valabila in mintile cu adevarat intelepte…

Sa ne imaginam ca omul de pe stanca alege sa faca un pas inainte, cum ati defini in acest caz actul sau, curaj sau lasitate?

Mai tineti minte cartea lui Bruce, Biologia credintei? Probabil ca nu…Spuneam acolo ca Bruce a parcurs drumul de la stiinta la …”religie”, sa zicem (fara sa spunem daca exista „religii corecte” si „religii gresite” – desi exista J ). Nu in mod expres, dar asta a fost ideea. Ei bine, Michael a parcurs drumul invers. A inceput prin a studia teologia, dar a trecut apoi la psihologie si a obtinut chiar si o diploma in psihologie experimentala la Universitatea de Stat din California. Subliniez, de stat. Nu ca ar avea vreo importanta din punct de vedere absolut, dar ne spune ceva in legatura cu rigurozitatea. Pentru ca „statul” reprezinta punctul oficial de vedere, cel considerat „corect”. „Particularii” pot sa si bata câmpii daca vor, dar nu pe bani publici. Numai facultatile de stat au voie sa bata câmpii pe bani publici!

Cartea „De ce cred oamenii in bazaconii” are din start doua avantaje majore: in primul rând e editata la o editura de prestigiu. Si, in al doilea rând, chiar arata ca o carte serioasa.

Cine este de fapt Michael? Pai ar trebui sa spunem ca este un fel de campion care se autocaracterizeaza ca fiind „agnostic”. Pasiunea pentru ciclism l-a facut sa participe la curse pe distante lungi. Foarte lungi. Extrem de lungi. 3.000 de mile! Asta inseamna foarte multi kilometri…Michael a observat ca „metodele neconventiale” de antrenament sunt egale cu zero. Bineinteles ca nu si-a pus problema daca nu cumva le-a aplicat gresit. Daca nu l-au ajutat, el a concluzionat, fara putitnta de tagada, ca „pseudostiintele’ sunt fundamental gresite. Toate!

Ce este de fapt stiinta? Evident, este suma concluziilor experimentelor stiintifice. Dar ce e ala un experiment stintific? Pai…ceva organizat dupa o anume metoda stiintifica. Dar ce e aia „metoda stiintifica’? Intrebati-va profesorii de „stiinte” si veti observa ca fac niste figuri comico-serioase. Serioase pentru ca au constiinta faptului ca trebuie sa dea un raspuns. Comice – pentru ca habar n-au ce-ar trebui sa raspunda.

In principiu, metoda stiintifica inseamna ca acelasi experiment, repetat in aceleasi conditii, ajunge, de fiecare data, la acelasi rezultat. Si aici si in America si in Japonia. Daca sunt indeplinite cele trei criterii putem spune ca avem o concluzie „stiintifica”. Prin urmare avem „stiinta” pe de o parte, cu ale ei experimente, conditii si aceleasi rezultate si, pe de alta parte, „pseudostiinta”, adica „restul lumii”.

In 1991 a obtinut un doctorat in istoria stiintei, iar in 1992 a fondat Societatea Scepticilor care editeaza revista Skeptic.

Problema cu Michael e ca e un preopinent extrem de eficace. Fiind un „insider” stie foarte bine slabiciunile religiei traditionale. A urmat o facultate de profil si are mijloacele necesare pentru a ataca „punctele slabe”. Foarte greu de combatut. Un „adversar” care chiar ca te face sa salivezi.

Pe parcursul cartii Michael nu numai ca se rafuieste cu religia, dar se rafuieste cu orice. Are o placere sadica de a face varza religia, superstitia, creationismul, „vizitele extraterestrilor” si „rapirile” organizate de acestia, „pseudostiinta” (sau ce intelege el prin toate astea), ba chiar si „obiectivismul”, negarea Holocaustului si in a demola orice fel de speranta. Nu exista plan divin, nu exista Dumnezeu, nu exista nimic; traim si suntem constienti doar dintr-o intâmplare nenorocita. Si totusi nu merge pâna la capat. Lasa o „portita”.

Intelegem rafuielile personale ale lui Michael cu tot felul de oligofreni americani sau canadieni. Stiti cum e in America, e permis orice. Ei bine, Michael isi alege majoritatea inamicilor din comunitatea „locala”. Tot felul de indivizi pe care Michael ii condamna ca fiind „negationisti” desi ei n-au contestat niciodata Holocaustul ca atare, ci numarul de victime sau anumite „nuante”. Trecem peste modul nedemn in care evreii supravietuitori au profitat de quasi-totala tragedie prin care a trecut poporul evreu (desigur, ca intotdeauna, exista exceptii, au existat si evrei care au inteles modul in care fiecare isi poarta propria cruce, ca sa zic asa). Hai sa facem o concesie si sa trecem peste toate problemele inchipuite ale lui Michael. Ce ne ramâne? Un sceptic convins. Orice i-ai face, nu crede in nimic nene! Religia – o prostie! Mersul pe carbuni aprinsi – o tâmpenie (despre mersul pe carbuni aprinsi vom avea o discutie separata). Bioritmul? O naivitate! Gândirea pozitiva? O aberatie. Si tot asa.

Concluzia lui la intrebarea „de ce cred oamenii in bazaconii”? Pentru ca ne asigura un oarecare confort psihic, creându-ne iluzia ca putem avea raspuns la orice si ca suntem „speciali”. Pentru ca e mai comod. Pentru ca, din credinta, „etern speranta izvoraste”. Pe când stiinta nu ne ofera decât raspunsuri reci precum Universul intâmplator si ne asigura, in felul ei, ca „dupa” nu mai este nimic. Absolut nimic.

De ce este importanta aceasta carte? Pentru ca reprezinta si cealalata fata a existentei. Pentru ca naste intrebari si controverse. Pentru ca este quasi-corect argumentata. Pentru ca ne face sa ne indoim de propria credinta. Ei bine, aici intervine „cheia”: cum ramânem dupa ce citim aceasta carte? Incremeniti in proiect? Suntem mai credinciosi sau mai sovaitori? Ne mentinem credinta pentru ca n-avem incotro sau ne adâncim credinta pentru ca am gasit noi raspunsuri?

O carte incomoda, recomandata tuturor celor care au mintea deschisa.

Autor: Dragos