Continui azi seria de articole dedicată recentei excursii în orașul situat pe două continente cu câteva relatări ale unor fapte mai mult sau mai puțin incredibile, inedite, uluitoare, de-a rasu’-plansu’ sau doar simpatice, lucruri și coincidențe de care îmi voi aminti cu plăcere, care au dat un plus de farmec călătoriei.

Culmea fotografiei – să nu ai voie să pozezi singurul monument care îți place cu adevărat

Până în ultima zi vizitasem principalele atracții ale Istanbulului. Moscheele sunt impunătoare, nimic de zis, dar vederea lor nu mi-a tăiat respirația, nu m-a făcut să exclam wow, ce frumusețe răpitoare!

                                                Moscheea Albastră (Sultanahmet Camii)

Nici Buyukada nu a fost vreo revelație, mai ales că din trăsura ce gonea nebunește pe străduțele în pantă nu s-a înțeles mai nimic din acea insulă. Toate imaginile surprinse au ieșit strâmbe, mișcate, blurate.

                                        mijloc de transport în Insula Buyukada

Nu neg că mi-a plăcut mult la Topkapi, însă ce poze artistice poți scoate cu mii de oameni în cadru?

                                                  cozi imense la Palatul Topkapi

Ușor dezamăgită de tot ce trăisem până atunci, sâmbătă dimineață am ajuns la Dolmabahce. În sfârșit un loc pe gustul meu, un palat de inspirație europeană, m-am uitat vrăjită la el, am pășit fericită pe aleile elegante, de emoție am uitat și cum mă cheamă, mâna a început să-mi tremure pe apărat și am leșinat când am fost anunțați că aici nu avem voie să fotografiem. Așadar nu am poze din Palatul Dolmabahce, palatul meu de vis, obiectivul numărul unu al Istanbulului în opinia mea. 

                                                        grădinile Palatului Dolmabahce

                                            Palatul Dolmabahce văzut de pe Bosfor

Culmea negocierii în Istanbul – să intri în bazar, să întrebi cât costă un lănțișor, comerciantul să-ți spună un preț, iar când vede că ești interesat să-l cumperi, să-ți ceară mai mult.

Culmea curiozității – să te întrebi toată viața oare cum arată Marele Bazar și la fața locului să constați că seamănă perfect cu IDM-ul din orașul tău.

                                                                 Marele Bazar

Culmea călătoriei în Istanbul – locul de care să-ți aduci aminte cu cea mai mare plăcere și pentru care să vrei să revii să fie tocmai hotelul în care ai stat.

                                                          imagine din holul hotelului

Decizia de a pleca în Turcia a fost luată în pripă. Excursia nu era pentru mine, nu era o dorință mai veche de-a mea, dimpotrivă. M-am hotărât pe ultima sută de metri și nu am avut timp să caut informații pe net despre acest oraș. Am reușit să întru puțin pe “amfostacolo” și am citit doar câteva impresii despre hotelurile din Istanbul. Atât de rău m-au speriat recenziile respective încât mă așteptam să găsesc o hrubă microscopică, nu o cameră modernă, stilată, curată, cu toate dotările necesare unui sejur perfect. Iar la micul dejun o coajă de pâine cu niște apă, eram convinsă că nici cafea nu vom servi la masă (așa că, prevăzătoare, mi-am luat de acasă). Dar hotelului îi voi dedica un articol separat, pentru că merită.

Culmea mirodeniilor – în disperarea noastră de a încerca tot ce este specific Istanbulului, nu refuzam nimic, luam tot ce ni se oferea, așa am ajuns să gustăm, printre altele, și un condiment de culoare galbenă, plasat strategic, pe o măsuță, într-un magazinel. Vizitatorii erau invitați să treacă o bucată de pâine prin ulei și apoi prin acel condiment și să testeze rezultatul. Până la final am savurat ayranul, cafeaua turcească, castanele, vestitul sandwich cu peste afumat, kebabul, shaorma, borek-ul (plăcintă cu brânză), cornurile cu semințe, lokum (turkish delight, rahat), porumbul copt, freshurile, ceaiul de rodie, humusul, vinetele umplute, înghețata etc.

                                                       sursa foto:weheartit.com

Culmea ghicitului – să observi turiștii ce se perindă prin fața ta și să ghicești țara de proveniență.

După ce am vizitat Moscheea Albastră, așteptând să se strângă grupul pentru a ne îndrepta spre următorul popas, Hagia Sofia, am remarcat că vânzătorii stradali ne recunoșteau imediat, nu pot să-mi dau seama exact după ce: poate după haine, limbă, înfățișare. După mine strigau invariabil: România, Ceaușescu! Măi să fie, de unde știu ăștia că sunt româncă (nu vorbeam cu nimeni, doar fotografiam de zor)? Și atunci m-am postat lângă o poartă, în calea turiștilor, și am încercat să-i identific și eu. Și a fost mai ușor decât îmi imaginam. Primii au trecut niște americani, distinși, aristocratici, asortați, toți în alb și bleu, haine frumoase, de un bun gust desăvârșit. Desigur, la fel de prezentabili și eleganți erau și spaniolii sau italienii. Supli, parfumați, rafinați, îmbrăcați în ținute vaporoase, lejere, cât mai comode. Se vedea cu ochiul liber standardul de viață.

                                                                poarta către Sf. Sofia

Va urma