Miercuri, 23 august 1944, orele 5:00. Orică dormea dus, cu gura întredeschisă, gemând uşor. Din când în când, se puteau auzi cuvintele “coasă”; “bou” şi “Floarea”, vorbe ce îi înăspreau sau relaxau, după caz, expresia feţei. Tânărul fu trezit brusc, zguduit de braţele puternice ale Nuţei.

– Orică, haida-de, scoal’ în sus!

Nimic. Niciun răspuns, doar un prelung… muget?

– Haida, mă, scoal’ şi hai să mergem, c-avem drum mult, Ploieştii nu sunt colea, la doi paşi!

– Haida, mă, nărodule, n-auzi? A dracu’ pielea pe tine, te faci că n-auzi!? Orică, olelei, păza, veniră ruşii peste noi!!!

Un ţipăt scurt şi Orică fu în picioare. Cu ochii mari şi părul vâlvoi, căuta febril un loc unde să se ascundă, nu înainte de a-şi deplânge soarta.

– Îîîîîuuu, Doamne, ia-mă, ce mă faaaac? Nuţo, dă-mi grabnic cheile de la beci, barim să mor fericit! Decât să bea ruşii munca mea, mai bine mă pun cu toporul şi sparg butia şi dămigenele, să înghită pamântu’ tot zaibăru’, auzi tu?

– Hooo, mă, stăi mereu, că nu vine niminia, nu, nu, noi tre’ să ne ducem, uitaşi?

– Aaaau, fi-mi-ar capu’ al dracu’, uitai, zău, pe oichii mei dacă te mint!

– Păi, de, cred şi eu că uitaşi, la câtă ţuică băuşi asară cu a lu’ Tutunaru şi a lu’ Pârlanu…..

– Ce, băui munca ta? Căraşi tu lemne cu spinarea din pădure? Adunaşi tu corcoduşe şi prune toată vara? Ia, vezi, c-acu nu mai merg şi–o să te dejghine traistele alea cu de-ale gurii şi dămigeana de cinci.

– Ha, ce face? Păi, nu e, mă, lovite-ar orbu’ găinii şi gălbeaza vacii, fractu’? Să mă duc eu, muiere, şi tu să rămâi acilea? Halal cumnat eşti, ptiu, bate-te-ar Ăl’ de Sus să te bată!

– Haida, Nuto, ce te pornişi aşa? Nu mai căscă ochii la mine, că iar mă deochi şi zac o săptămână!

Trenul fu arhiplin, cei doi nu găsiră loc şi urcară pe acoperiş, Orică cu dămigeana, camuflată cu un flanel, ca să nu atragă priviri indiscrete, şi Nuţa cu paporniţele, încărcate cu ouă fierte, roşii, ceapă, brânză, un gâscan fript; în fine, cam ce are trebuinţă un soldat pe front, ca să îi crească moralul. Ajunseră în Bucureşti cu întârziere de 3 ore. Orică, ţinând dămigeana la piept şi afişând un aer grav, dădea “Bună zîua” la toată lumea, rânjind larg, de fiecare dată când auzea vorbă oltenească. Aflară că toate trenurile de persoane, cu plecarea din Bucureşti spre Ploieşti, fură cedate armatei, din raţiuni strategice.

– Paştele mă-sii, ce facem, muiere, că io până la Ploieşti nu merg pe jos, nici de – al dracu’!

– Iete, îmi spuse mie cfr–istu ăla că pleacă acuşi un mărfar spre Moldova şi trece prin Ploieşti, cică putem să ne suim pe acoperiş.

Mărfarul mergea încet, dând prioritate trenurilor militare. La un moment dat, în plin câmp, se dădu alarma antiaeriană. Orică, îngrozit de avioanele de vânătoare americane, ce se profilau la orizont, în disperare de cauză, sări de pe acoperişul vagonului, îşi sclinti glezna, sparse dămigeana cu zaibăr şi începu să plângă amarnic.

– Doamne, pupa–ţi–aş tălpiţele tale, nu mă lăsa, Doamne să mor aşa, în lanul de porumb, înainte să o fi cunoscut şi eu trupeşte pe Floarea lu’ Cârjan! Am doar 18 ani, jur că nu mai fac moarte de porci şi de păsări cât oi mai face umbră pe pamântu’ ăsta!

Nuţa, speriată şi ea dar, totuşi, amuzată, făcea bâză (îl persifla) de cumnatu–său.

– Mă, Orică, bagă de samă că ai iţarii peticiţi în fund cu o cârpă roşie, să nu te ia ăştia la ţintă!

– Hai, sictir, cucuveao! Ce, crezuşi că-mi fu frică, mie!? Vrusei să pitulez (ascund) dămigeana, da’ mă lua, aşa, o sfârşeală, şi-o scăpai; deh, voia lu’ Dumnezeu… se duseră cinci litrişori de zaibăr, mâna întâi… să fie pentru sufletu’ lu ăl’ bătrân, i-o fi şi lui sete!

Ajunseră la Ploieşti târziu, în noapte. Orică, vrând să-şi aprindă o pipă, fu cât pe ce să fie împuşcat de soldaţii ce păzeau gara, căci peronul era inundat de benzina şi motorina scurse din cisternele avariate de aviaţia inamică. Scăpat cu viaţă, îşi făcu trei cruci şi blestemă toată armata, alege–s–ar prafu’ de ea!

Îl găsiră repede pe Milică, omul Nuţei şi fratele lui Orică. Stătură ei ce stătură, apoi aflară că România nu se mai află în stare de război cu Aliaţii. Bucurie mare; se bău multă apă, că zaibăr nu mai era. Într-o tranşee întunecoasă, pe pământul jilav, Milică o felicita intens pe Nuţa, pentru curajul de care dăduse dovadă venind până la el, pentru mâncarea adusă şi… pentru multe altele. Singur, Orică plângea încetişor, gândindu – se la beciul lui, la ruşii care se apropiau rapid şi la Floarea , pe care o vor ofili, probabil, alţii…

În memoria bătrânilor olteni din satul unde am copilărit, cei mai spirituali oameni din câţi mi-a fost dat să întâlnesc!