Miercuri, 23 august 1944, orele 5:00. Orică dormea dus, cu gura întredeschisă, gemând uşor. Din când în când, se puteau auzi cuvintele “coasă”; “bou” şi “Floarea”, vorbe ce îi înăspreau sau relaxau, după caz, expresia feţei. Tânărul fu trezit brusc, zguduit de braţele puternice ale Nuţei.

– Orică, haida-de, scoal’ în sus!

Nimic. Niciun răspuns, doar un prelung… muget?

– Haida, mă, scoal’ şi hai să mergem, c-avem drum mult, Ploieştii nu sunt colea, la doi paşi!

– Haida, mă, nărodule, n-auzi? A dracu’ pielea pe tine, te faci că n-auzi!? Orică, olelei, păza, veniră ruşii peste noi!!!

Un ţipăt scurt şi Orică fu în picioare. Cu ochii mari şi părul vâlvoi, căuta febril un loc unde să se ascundă, nu înainte de a-şi deplânge soarta.

– Îîîîîuuu, Doamne, ia-mă, ce mă faaaac? Nuţo, dă-mi grabnic cheile de la beci, barim să mor fericit! Decât să bea ruşii munca mea, mai bine mă pun cu toporul şi sparg butia şi dămigenele, să înghită pamântu’ tot zaibăru’, auzi tu?

– Hooo, mă, stăi mereu, că nu vine niminia, nu, nu, noi tre’ să ne ducem, uitaşi?

– Aaaau, fi-mi-ar capu’ al dracu’, uitai, zău, pe oichii mei dacă te mint!

– Păi, de, cred şi eu că uitaşi, la câtă ţuică băuşi asară cu a lu’ Tutunaru şi a lu’ Pârlanu…..

– Ce, băui munca ta? Căraşi tu lemne cu spinarea din pădure? Adunaşi tu corcoduşe şi prune toată vara? Ia, vezi, c-acu nu mai merg şi–o să te dejghine traistele alea cu de-ale gurii şi dămigeana de cinci.

– Ha, ce face? Păi, nu e, mă, lovite-ar orbu’ găinii şi gălbeaza vacii, fractu’? Să mă duc eu, muiere, şi tu să rămâi acilea? Halal cumnat eşti, ptiu, bate-te-ar Ăl’ de Sus să te bată!

– Haida, Nuto, ce te pornişi aşa? Nu mai căscă ochii la mine, că iar mă deochi şi zac o săptămână!

Trenul fu arhiplin, cei doi nu găsiră loc şi urcară pe acoperiş, Orică cu dămigeana, camuflată cu un flanel, ca să nu atragă priviri indiscrete, şi Nuţa cu paporniţele, încărcate cu ouă fierte, roşii, ceapă, brânză, un gâscan fript; în fine, cam ce are trebuinţă un soldat pe front, ca să îi crească moralul. Ajunseră în Bucureşti cu întârziere de 3 ore. Orică, ţinând dămigeana la piept şi afişând un aer grav, dădea “Bună zîua” la toată lumea, rânjind larg, de fiecare dată când auzea vorbă oltenească. Aflară că toate trenurile de persoane, cu plecarea din Bucureşti spre Ploieşti, fură cedate armatei, din raţiuni strategice.

– Paştele mă-sii, ce facem, muiere, că io până la Ploieşti nu merg pe jos, nici de – al dracu’!

– Iete, îmi spuse mie cfr–istu ăla că pleacă acuşi un mărfar spre Moldova şi trece prin Ploieşti, cică putem să ne suim pe acoperiş.

Mărfarul mergea încet, dând prioritate trenurilor militare. La un moment dat, în plin câmp, se dădu alarma antiaeriană. Orică, îngrozit de avioanele de vânătoare americane, ce se profilau la orizont, în disperare de cauză, sări de pe acoperişul vagonului, îşi sclinti glezna, sparse dămigeana cu zaibăr şi începu să plângă amarnic.

– Doamne, pupa–ţi–aş tălpiţele tale, nu mă lăsa, Doamne să mor aşa, în lanul de porumb, înainte să o fi cunoscut şi eu trupeşte pe Floarea lu’ Cârjan! Am doar 18 ani, jur că nu mai fac moarte de porci şi de păsări cât oi mai face umbră pe pamântu’ ăsta!

Nuţa, speriată şi ea dar, totuşi, amuzată, făcea bâză (îl persifla) de cumnatu–său.

– Mă, Orică, bagă de samă că ai iţarii peticiţi în fund cu o cârpă roşie, să nu te ia ăştia la ţintă!

– Hai, sictir, cucuveao! Ce, crezuşi că-mi fu frică, mie!? Vrusei să pitulez (ascund) dămigeana, da’ mă lua, aşa, o sfârşeală, şi-o scăpai; deh, voia lu’ Dumnezeu… se duseră cinci litrişori de zaibăr, mâna întâi… să fie pentru sufletu’ lu ăl’ bătrân, i-o fi şi lui sete!

Ajunseră la Ploieşti târziu, în noapte. Orică, vrând să-şi aprindă o pipă, fu cât pe ce să fie împuşcat de soldaţii ce păzeau gara, căci peronul era inundat de benzina şi motorina scurse din cisternele avariate de aviaţia inamică. Scăpat cu viaţă, îşi făcu trei cruci şi blestemă toată armata, alege–s–ar prafu’ de ea!

Îl găsiră repede pe Milică, omul Nuţei şi fratele lui Orică. Stătură ei ce stătură, apoi aflară că România nu se mai află în stare de război cu Aliaţii. Bucurie mare; se bău multă apă, că zaibăr nu mai era. Într-o tranşee întunecoasă, pe pământul jilav, Milică o felicita intens pe Nuţa, pentru curajul de care dăduse dovadă venind până la el, pentru mâncarea adusă şi… pentru multe altele. Singur, Orică plângea încetişor, gândindu – se la beciul lui, la ruşii care se apropiau rapid şi la Floarea , pe care o vor ofili, probabil, alţii…

În memoria bătrânilor olteni din satul unde am copilărit, cei mai spirituali oameni din câţi mi-a fost dat să întâlnesc!

15 ianuarie 2008. Mi-am cumparat casa! De ceva vreme ma gândesc la asta, m-am saturat de vecinii care-mi bat in usa si in teava caloriferului când serbez golurile lui Dinamo (si Dinamo da multe goluri), de bormasinile care lucreaza permanent in bloc si de liftul care functioneaza oricând, numai când vin incarcat cu cumparaturi de la Real nu! Am analizat in detaliu fiecare miscare, casa costa 100.000 eur si e intr-o zona linistita, la liziera unei paduri, iar la vreo 500 de metri e un lac! E facuta in 2007, are si termopane… Are chiar si un inceput de piscina, lasata printre balarii in acest moment. Am intrebat un prieten care a lucrat multa vreme in constructii, i-am spus ce vreau sa mai fac la ea si mi-a zis ca trebuie sa mai bag maximum 10.000 eur  in total. L-am intrebat si de piscina, a zis ca n-a facut in viata lui piscine dar nu crede ca trebuie sa bag mai mult de 15.000 de eur. Apoi m-am interesat la o agentie imobiliara si apartamentul meu de 3 camere din Dristor e evaluat la 150.000 eur! Uau! Si când te gândesti ca in urma cu câtiva ani il luasem cu 13.000 eur….Din restul de bani o sa-mi iau un jeep si ce tare o sa fiu…o sa am casa pe pamânt, masina, piscina, blondina si o sa le arat eu tuturor celor care de-a lungul vietii mi-au zis ca nu sunt bun de nimic! Sa vezi cum o sa vina sa ma roage sa le dau voie la piscina…

30 ianuarie 2008. Mi-am cumparat casa! Inca nu am facut actele, dar sunt pe aproape. L-am intrebat pe proprietar daca ma pasuieste câteva luni cu plata, sa-mi vând mai intâi apartamentul. A zis ca nu poate, pleaca urgent in Islanda, vrea sa fie cât mai departe de România, dar in Europa. D-aia si vinde casa asa ieftin. Bun, va trebui sa fac un imprumut la banca, sa-i dau omului banii. Functionarii bancii zumzaie pe lânga mine ca albinele pe lânga stup, ma simt rege! Imprumutul mi se acorda in doua saptamâni si mi se da sa semnez niste hârtii multe si scrise foarte mic, numai numele si suma sunt scrise citet. Semnez fara sa citesc, e banca, e de incredere!

15 februarie 2008. Mi-am cumparat casa! De data asta am facut si contractul, omul si-a luat banii si a zburat la propriu. Valeleu!, ce usor câstiga multi bani notarii….Actele au costat 3.000 eur, bani pe care nu-i pusesem la socoteala initiala…In fine…Am vorbit cu consoarta si am stabilit ca de data asta nu vom lucra cu zilieri, ci doar cu o firma mare, cu contract. Asa ca am apelat la o firma mare, aia au trimis un nene sa vada casa, ala a facut poze, s-a uitat atent peste tot si mi-a spus ca o sa ma coste cam 20.000 eur ce vreau sa fac. Dar contract? Ce contract, vrei contract? Bine, o sa vina un domn inginer.

20 februarie 2008. Mi-am cumparat casa! A venit si domul inginer cu contractul. 35.000 eur?!?!?! Pai da, ca nenea de dinainte mi-a spus suma neta, dar daca vreau factura trebuie sa platesc si TVA-ul. In plus, trebuie izolata si consolidata ca lumea, terenul musteste de apa, nu m-am intrebat niciodata cum se poate construi ditamai mastodontul pe un teren asa de moale? Oare cum or fi primit autorizatie de constructie aia care au facut-o? Si trebuie schimbat si acoperisul, e din internit. Si ce daca e din internit? Pai contine azbest. Da, si? E cancerigen, vreau sa mor de cancer? Nu, nu vreau. Cum o sa vreau? Ce, sunt nebun?

Mergem afara, sa-l intreb de piscina. Mda, 50.000 eur si e gata. Câââââââât???? Pai da, a fost treaba de mântuiala, betonul initial nu e bun, trebuie schimbat. Vreau si pentru piscina contract? Ca sa stie daca adauga TVA-ul. Hm, am impresia ca individul ma ia la misto, incepe sa ma calce pe nervi.

In orice caz, jeepul s-a dus naibii. Un prieten insa imi spune ca are el un jeep de vânzare, ieftin, 8.000 de eur, ma intereseaza? Desigur ca ma intereseaza! E bun, dar are volanul pe dreapta. La dracu’, cred ca o sa ramân cu Solenza mea.

10 martie 2008. N-am gasit inca un client pentru apartament, treaba nu e asa simpla, lumea se codeste sa cumpere. Agentul imobiliar spune ca n-ar fi rau sa-l las la 140.000, ca sigur gaseste pe cineva. Intre timp imi vine de plata prima rata, e cam ciudat, mi se spusese de 400 de eur pe luna si vad ca e 500…Ma interesez la banca, mi se spune ca da, rata de baza e 400, dar s-au adaugat asigurarea de sanatate, asigurarea de viata si inca vreo 5 comisioane. Ce asigurari, care comisioane?!?! Pai…n-am citit contractul? Scrie acolo tot.

15 iunie 2008. Tot blogger-ind pe net dupa fete dau de un blog pe care niste unii vorbesc ceva de o criza financiara de groaza ce va sa vina. Ma uit la “despre…”, titularul blogului e un tip de 21 de ani, student la marketing nu-stiu-cum la o facultate particulara. Ce fraier, nici macar n-a fost in stare sa se duca la ASE…Da, desigur, tinerii astia sunt revolutionari de meserie, mereu au ceva de contestat, mereu se dau in stamba ca sa cada gagicile pe spate când ii aud cum abereaza…si taman acum se gasesc sa spuna tâmpeniile astea, când domul prim ministru Tariceanu tocmai ne-a asigurat ca economia nationala duduie si suntem pe panta ascendenta. Liberalii intotdeauna au fost favoritii mei, sunt destepti, inteligenti, simpatici, bataiosi si se pricep la economie s i la chestia asta cu pietele, n-au cum sa greseasca. Preventiv, imi intreb totusi un prieten care a lucrat 15 ani intr-o agentie de publicitate internationala, ceva mare director de marketing. Râde copios si-mi spune ca n-am de ce sa-mi fac griji. E adevarat ca e o mica problema in America, e pe cale sa dea faliment o banca obscura, Lehman Brothers parca, dar nu are ce sa se intâmple, câte banci nu dau faliment in fiecare zi?

20 decembrie 2008. N-am demarat inca lucrarile de renovare ca n-am gasit inca un cumparator pentru apartament. L-am lasat la 110.000 eur si tot degeaba. Intre timp au inceput sa apara tot felul de crapaturi pe la subsolul casei. Si nici in concediu n-am mai plecat, unde naiba sa ma duc daca am rate? Norocul meu ca au fost alegeri, iar noua coalitie, prin intermediul domnului Dumitru Pelican, spune ca a recuperat intr-o zi un milliard de eur din risipa pe care o faceau liberalii. Bine ca am scapat de hotii aia de liberali, acum avem un guvern competent care sigur o sa ne scoata repede din criza care a cam inceput.

25 ianuarie 2011. Din criza n-am iesit. Apartamentul nu mi l-am vândut. Masina nu mai am, a trebuit s-o dau (pentru piese) ca sa-mi pot plati doua din rate. Iar locatia e cam destul de mult in afara Bucurestiului, ma duce in fiecare dimineata un vecin cu caruta pâna la prima statie de autobuz. Casa….inca e in picioare. A cazut faianta din bai, gresia s-a umflat, s-a crapat si prin casa umblu in ghete de teama sa nu-mi intre vreun ciob in picior dar, una peste alta…casa e aproape verticala.

Nu vrea cineva sa cumpere o casa? Sau un apartament? Le dau ieftin!

Las-o ba ca merge-asa. Pe dracu’!

[youtube GNFZUtNyY0c]

Nu mai stiu cum am ajuns aici, dar nu are nicio importanta. Ma aflu pe malul unui lac de munte, iar din fundal se aude o muzica reggae divina. Apa e cristalina si nu ma mai satur privind-o. Drept in fata mea, dincolo de lac, este un munte cu vârful plin de zapada. In stânga si in dreapta lacului – paduri de brazi. Si, mai in dreapta, un râu de lapte, unul de miere, unul de vin rosu si unul de vin alb se varsa in lac, prin intermediul unor cascade minunate. Cerul e senin si imi e tocmai bine. Ma intind lenes pe iarba verde si catifelata…nici urma de gâze enervante…si exact atunci apare din cascada de lapte o negresa. Are trupul zvelt, buzele carnoase, picioarele lungi si drepte, sâni rotunzi si tari, un abdomen sculptural si ochi albastri. Sau verzi, intotdeauna am incurcat….Parul ca abanosul ii ajunge pâna la soldurile fermecatoare. Si e goala, bineinteles. Ma apuca un tremur de placere. Se aseaza lânga mine si facem cunostinta. O cheama Consuela. O intreb unde suntem. In Rai, fireste. In Raiul meu in care voi sta o eternitate. Si ea cine e? Ingerul meu insotitor, nu mi-am dorit eu asa ceva? Hmmm…nu tin minte  ca  o negresa cu ochi albastri si cu nume de telenovela sa-mi fi bântuit imaginatia, dar cine sunt eu sa stiu ce mi-am dorit si ce nu? O sorb din priviri pe Consuela. Arata extraordinar si nu ma intreb care o fi Raiul ei, conteaza ca ea e in al meu!

Si a fost ziua intâi.

Stau cu orele sub cascada de vin alb. E demi-dulce, exact cum imi place mie! Observ cum Consuela aseaza masa si ma duc la ea. Ce avem de mâncare? Banane, mere, ciorba de burta, sarmale cu mamaliguta si curmale. Ma uit cu precautie la curmale. Oare si pe astea mi le-am dorit? In fine, se pare ca fac parte din meniul “oficial”. Stând pe iarba si admirând peisajul, abia acum observ ca in spatele meu e un perete imens, albastru, cu o usa. O intreb pe Consuela ce e cu usa aia, unde duce. Imi spune ca n-are rost sa-mi bat capul cu asta si sa nu ma mai gândesc la asa ceva. La urma-urmei, nu am aici tot ce-mi doresc?

Parca ceva-ceva nu e in regula. Nu mai e nimeni? Nu, imi raspunde Consuela. Aici suntem numai noi doi, oare nu asta ti-ai dorit? Sa fii singur si linistit? La care Raiul m-a adaugat pe mine ca bonus. Da? Auzisem ca in alte Raiuri ar fi 40 de fecioare pentru un singur barbat….Consuela zâmbeste jucaus si imi spune ca aici nu e cazul, asta e ideea, o femeie si un barbat impreuna, nu? Numai doi… Si sa nu-mi fac griji, ca ea face cât 40. Mda, pare logic si n-am de ce sa ma plâng. Consuela e minunata! Spre amurg am inotat in lac, e o inotatoare desavârsita. Am ajuns la o insulita, am facut amor sub un palmier si ne-am odihnit un pic inainte de a ne intoarce.

Si a fost ziua a doua.

Azi vom dansa. Salsa, merengue, rumba, tangou, cha cha cha. Ah, tocmai bine, muzica reggae care se aude non-stop  incepuse sa ma cam sâcâie. Am intrebat-o pe Consuela daca se poate schimba si mi-a zis ca nu, nu mi-am dorit eu sa ascult reggae tot timpul? Bine ca in sfârsit vom asculta altceva!

Dupa dansuri mergem pe malul râului cu vin rosu si facem dragoste indelung sub un mar, dupa care stam imbratisati multa vreme. Dau sa intind mâna sa iau un fruct, dar brusc am o revelatie. Nu cumva asta e … acel pom? Consuela râde cu pofta si-mi face semn ca pot sa iau; nu e acel pom. Ce dinti frumosi are! Ah, e incredibil de apetisanta! Mai ales ca spre seara ne-am jucat in râul cu miere…

Si a fost ziua a treia.

Azi ar fi trebuit sa cântam la mandolina pe nori pufosi. Dar nu sunt nori….ciudat, nu ma asteptam sa existe asemenea defecte in Rai. In sfârsit, având in vedere ca e Raiul meu…Mergem prin padurea de brazi catre munte. Mirosul de cetina ma incânta. E o racoare placuta. Imi amintesc de ceva si o intreb pe Consuela: oare cum o mai arata Bucurestiul? Consuela consulta rapid agenda. Hmmmm…curios, nu observasem ca are o agenda. Oare unde si-o tine?!? Ei bine…nu se poate sa mai stiu ceva de Bucuresti. L-am parasit pentru totdeauna si asta e, nu voi primi niciun fel de informatie din punctul asta de vedere. Nu asta mi-am dorit? Ba da, aici are dreptate…totusi, nu stiu din ce motiv, raspunsul ei ma intristeaza suficient incât sa-mi dispara pentru o perioada din urechi porcaria aia de reggae.

Ajungem in vârf, ne hârjonim un pic si ne batem cu zapada. In departare pot vedea marea. Chiar, nu mergem la mare? Nu, nu se poate. Eu mi-am dorit intotdeauna un lac de munte, nu marea, remember? De data asta sunt sigur ca ceva nu e in regula, nu tin minte sa fi zis ca nu mai vreau la mare, ci ca refuz un anumit litoral. Consuela zâmbeste aratându-si din nou dantura perfecta. Imi spune ca, poate, n-am renuntat in mod constient la mare, dar in mod sigur am facut-o subconstient. Iar cand subconstientul si constientul se razboiesc, intotdeauna câstig de cauza are subconstientul.

Aha. Subconstientul deci…Nu conteaza. Bine c-o am pe Consuela! E minunata, fir-ar sa fie…Când ne intoarcem ma duc sa ma imbaiez in râul de vin rosu. Sper sa fie doar o parere…nu cumva incepe sa devina cam acru?

Si a fost ziua a patra.

Azi sunt nori albi, pufosi si, prin urmare, mergem pe ei sa cântam la mandolina. Adica….ea cânta si eu o ascult. Mda….muzica ar fi fost foarte interesanta daca ar fi tinut o ora, hai doua….dar douasprezece?? Douasprezece ore de zdranganeala stupida? Cica asa e programul…asta e, ea e inger, asta face, nu? Sunt insa fericit ca va urma iar o partida de amor si ma voi detensiona, Consuela e incredibil de priceputa, imi face masaj mereu dupa, desi uneori cam exagereaza…. Apoi ma duc iar sa beau din râu. Din cel cu vin alb, pentru ca ala cu vin rosu s-a acrit de tot.  Iar asta cu vin alb parca incepe sa se aciduleze.

Si a fost ziua a cincea.

O oarecare stare de satietate generala incepe sa ma cam agaseze. Cu chiu, cu vai, sorb din vinul alb care parca da in clocot, pentru ca de borsul ala rosu nu mai am curaj sa ma apropii. Ma uit la Consuela, mi se pare mie sau a inceput sa se ingrase? Bine ar fi daca ar pune ceva pe ea, un costum de baie macar, o rochie vaporoasa….Si de ce nu intelege ca vreau sa fiu lasat in pace, ma tot terorizeaza cu amorul si cu dansul, ce e asa disperata, ca doar avem o eternitate la dispozitie?!?!  Dar mi-e teama s-o intreb, ca iar o sa ma ia cu subconstientul si cu “nu asta ti-ai dorit?”. Azi toata ziua n-am facut decât sa ma ascund de ea.

Ma uit din ce in ce mai insistent catre usa. Oare ce-o fi acolo?

Si a fost ziua a sasea.

Imi iau inima in dinti si ma apropii de usa. E inchisa. Bat in ea. Se deschide, iar in prag apare un batrânel cu privirea severa, cu o barba alba si lunga, care tine in mâna un manunchi de chei imense. Cred ca stiu cine e…Ii spun abia soptit, sa n-o trezesc pe Consuela:

– Sfinte Petru….n-as putea sa merg putin in Iad?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GWwrPGDq45E&feature=related]

Terra, posibil cea mai norocoasa planeta din Univers. Speciala,  probabil irepetabila. Singura care pulseaza de viata, unica pe care traiesc fiinte superioare, sociale inzestrate cu ratiune, inteligenta si imaginatie.  6, 5 miliarde de oameni. 6,5 miliarde de suflete, de personalitati distincte. Fiecaruia dintre noi ii place sa-si imagineze ca este diferit, deosebit de restul, original prin felul cum arata, cum gandeste, cum se poarta. In fata celorlalti  declaram raspicat si extrem de convingator ca nu suntem altceva decat oameni obisnuiti, nici mai buni nici mai rai, nici mai frumosi nici mai urati,  banali(chiar si celebritatile afirma asta in interviuri) dar in sinea noastra ne consideram altfel, incomparabili, inegalabili, exceptii. Cunosc pe cineva care se autointituleaza extraterestru. :)

Recent am schimbat locul de munca, iar in prima zi am avut neplacuta surpriza sa constat ca toata lumea se uita la mine ca la o fantoma. Macar daca lucram la opera… M-am lasat studiata, analizata in cel mai mic detaliu, deh, nu aveam ce face, si nu mi-a  ramas decat sa primesc cu zambetul pe buze  verdictul lor final: “vai dar ce bine semeni cu o fosta colega de-a noastra, prima data am crezut ca esti chiar ea”. Evident ca nu mi-a picat bine deloc, niciodata nu am agreat comparatia cu alte persoane, nici macar cu o vedeta internationala nu mi-ar placea sa stiu ca seman, si mai mult decat atat, intotdeauna am avut tendinta de a-mi alege prietene total opuse mie din punct de vedere fizic. Pe moment m-am simtit mica, insignifianta, depersonalizata.

Fac parte din categoria celor care nu au visat niciodata sa-si paraseasca definitiv orasul natal. Am crescut intre betoanele Bucurestiului, pe zi ce trece mai gri si mai apasatoare,  m-am obisnuit atat de mult cu zgomotul claxoanelor si picamerelor, atat de reconfortant la 7 dimineata, cu mirosul de gaze de esapament si praful ce-mi irita exasperant ochii si nasul, cu mizeria, indiferenta si lipsa de educatie a locuitorilor ei, incat daca as lipsi o zi din peisaj, cu siguranta le-as duce dorul.  Totusi, cateva imagini ale unui micute asezari  de basm, primite cu ceva timp in urma pe mail, m-au facut sa-mi reconsider pozitia. Situat in inima Olandei,  Giethoorn nu are cum sa te lase rece. Este atat de romantic si de fermecator, ca oricine il vede se indragosteste instantaneu de el.  Nici eu nu i-am putut rezista si am exclamat plina de entuziasm: oh, da, aici mi-ar placea sa locuiesc!  O oaza de verdeata, brazdata de canale si lacuri, casute cu multe flori, extrem de pitoresti si expresive , vechi de 200 de ani, podete de lemn ce fac legatura intre gospodarii si restul satului, un exemplu perfect de comuniune om-natura.

Aici nu exista strazi si masini. O lume ireala, fara accidente, stres, poluare.

Probabil ati remarcat obsesia oamenilor de a gasi mereu un supranume sau o sintagma unei asezari, indiferent ca este  rurala sau urbana.  De a o  compara si asemana cu alta mai mare si mai celebra, furandu-i astfel din personalitate. Estompandu-i identitatea. Asa s-a intamplat de-a lungul timpului cu orase precum Bucuresti, denumit Micul Paris, Ohrid, Micul Ierusalim, totul culminand cu definirea a patru orase in mod identic: “Venetia Nordului”.  Lipsa  de originalitate a atins insa  cote nebanuite, pana si acest satuc olandez a fost supranumit tot “Venetia Nordului”. Asadar in Europa sunt actualmente 6 Venetii. Pe cinci dintre ele vi le prezint pe scurt in continuare.

1 Venetia(Italia) – orasul rasarit din apa, supranumit “Regina Adriaticii”.  “Prefer sa fiu in Venetia intr-o zi ploioasa  decat in orice capitala intr-o zi frumoasa” asa a spus Herman Melville in 1857, captand exact esenta orasului, a cauri magie te prinde in mrejele ei in orice anotimp-chiar daca il vizitezi in miezul iernii, cand o burnita inghetata cuprinde toata laguna, sau in zilele  fierbinti si inabusitoare de vara, cand canalele, bisericile vechi si palatele nenumarate sunt scaldate de razele soarelui. Desi amenintat pe mai multe fronturi – poluarea si depopularea sunt probleme reale – , orasul ramane aproape de lumea reala atat cat poate fi o poveste cu zane.

2. Bruges(Belgia) – supranumit Venetia Nordului. :) Singura Venetie vizitata de mine, Bruges e un muzeu in aer liber. Catedrale, cladiri vechi de sute de ani, foste sau actuale centre administrative sau comerciale ofera lectii de istorie si arhitectura la tot pasul.Pentru un est-european exasperat de relatia cu metropola sa agresiva, evadarea e cu atat mai profunda. Civilizatie, estetica urbana, liniste. Stradute inguste si pietruite, canale romantice, cladiri in stil neogotic, casute pitoresc colorate, muzee, ciocolaterii si o stranie senzatie de irealitate. Toate acestea, plus prietenia orasului si a localnicilor  iti influenteaza iremediabil starea de spirit.

3. Stockholm(Suedia) – “capitala contrastelor”, supranumit si “Venetia Nordului” :) Stockholm-ul este un arhipeleag in toata puterea cuvantului. Asezat privilegiat pe 14 insule(legate intre ele printr-o retea de poduri si canale) in partea orientala a Scandinaviei, orasul inglobeaza lacul Malar cu apa dulce si intinse portiuni de padure de conifere si mesteceni. Azi numara 830.000 locuitori si a fost atestat prima oara in anul 1252.   Este unul dintre orasele europene pline de parcuri, piete si bulevarde spatioase, un exemplu clasic de arhitectura nordica impletita cu tendintele si necesitatile moderne, fara a pierde farmecul trecutului. Muzeele fermecatoare,  intinderile mari impadurite, neconstruite si excursiile cu vaporul prin arhipeleag sau in Marea Baltica fac din acest oras una din atractiile turistice preferate in mod special de vecinii lor rusi si de italieni. Cladirile medievale pastrate sunt in stare foarte buna iar bisericile protestante, desi nu sunt foarte multe, sunt frumoase si vechi.

4. Sankt Petersburg. A trai inseamna sa faci din tine insuti opera de arta”, spune personajul anonim din Nopti albe a lui Dostoievski. Si poate nu intamplator filozofia acestuia de viata se indentifica cu orasul in care isi traieste povestea de iubire, un oras prin excelenta dedicat artei, culturii, istoriei. Viata tumultoasa, cutremuratoare, uneori mecanica alteori infioratoare a acestui oras i-a inspirat pe clasicii Gogol, Dostoievski, Puskin, dar si pe scriitorii de secol XX Nabokov si Brodsky. Chiar daca Dostoievski descria orasul ca fiind  “cel mai abstract si bine calculat oras din lume”, subliniindu-i artificialitatea impunatoare si rolul de simbol al agitatiilor sociale din vechea Rusie, niciunde nu s-a nascut atata literatura romantica, asa cum s-a intamplat aici. Perfect pentru o vacanta inedita, Sankt Petersburg este orasul care nu oboseste niciodata pe timp de vara. Asezarea acestui oras langa Cercul Polar de nord face ca ziua sa fie mai lunga, iar amurgul sa dureze toata noaptea. Sankt Petersburg este in nord-vestul Rusiei, situat in delta raului Neva, la est de golful Finic al Marii Baltice. Specificul “Venetiei Nordului” cum a fost supranumit Sankt Petersburg, consta in multiplele canale si poduri peste raul Neva, dar si prin arhitectura sa variata cu bulevarde largi si drepte, parcuri si gradini foarte mari cu garduri din fier forjat.
Sankt Petersburg mai este cunoscut sub denumirea Orasul Palatelor. Palatul de Iarna cu Muzeul Ermitraj – simbol al Petersburgului, Palatul de Vara, Palatul Mensikov, dar si Palatul Stroganov cu Muzeul Figurilor de Ceara si Palatul Voronov sunt doar cateva dintre obiectivele turistice mai importante.

5. Amsterdam(Olanda) Casute ce par din turta dulce, canale cu barci si lebede, biciclete conduse haotic si fabrici de diamante, 90 de insulite legate prin 400 de poduri, circa 7.000 de cladiri de patrimoniu, si unul din cele mai mari centre istorice din Europa. Asa poate fi descris Amsterdamul in cateva cuvinte, un oras a carui infatisare a ramas in mare masura neschimbata din secolul al XIX  si pana azi. Un loc ce freamata la fiecare secunda, primitor, un simbol al libertatii de exprimare, un oras multicultural unde fiecare gaseste ceva interesant de facut sau de vazut.

Asadar, am identificat o Venetie oficiala, cea a Mediteranei si patru Venetii ale Nordului: Bruges, Sankt Petersburg, Stockholm si Amsterdam, la care se adauga si  Mica Venetie (tot) a Nordului, Giethoorn. Iar daca vi se par prea putine, aflati ca mai exista una: Copenhaga. :)

Care este preferata voastra? :)

Sursele folosite la realizarea materialului sunt:

www.dreamdestinations.ro; www.yuppy.ro; www.gotravel.ro; www.artline.ro; www.evz.ro

–         Ai mai slabit….

–         E un efect secundar al curei pe care am tinut-o, zic.

Cumnata mea are principii ferme. Daca nu esti macar un pic dolofan, e semn clar de boala si trebuie sa te tratezi imediat. Ma uit la sirul de cârnaciori, salamuri, brânzeturi si tot felul de alte preparate de gen. E dimineata. E cald. Abia am ajuns in Alba Iulia.

–         Nu vrei si niste tuica?

–         Ba da, multumesc.

In sfârsit!, ceva cu care ma pot confrunta fara mustrari de constiinta. Mâncam si discutam. Vorbim aproape saptamânal la telefon, dar când ne vedem discutam iar cu orele. Urmeaza masa de prânz. Ciorba de burta, cu un ardei iute din care am mâncat toata saptamâna, si sarmalute. Sunt delicioase. Sunt mâncarurile mele preferate si au vrut sa-mi faca o surpriza. Simt ca explodez.

Dam o tura prin oras.

–         Stai aici, imi zice Ioana si intra in magazin. Iar eu ma postez cuminte, ca un catel rosu ce sunt, in fata usii.

Ma uit in intersectie.  Pe trecerea de pietoni traverseaza strada un batrânel. Incet. Foarte incet. Atât de incet incât ma enerveaza pâna si pe mine, care n-am alta treaba decât sa ma uit la el. Il asteapta, cuminti, 3 masini. Un Mercedes, un BMW si o Dacie. Soferii sunt tineri, pâna in 20 de ani. Toti poarta ochelari de soare. E sapte seara si soare nu prea mai e. De fapt, n-a prea fost toata ziua. Sunt calmi, se uita si ei dupa trecator cu o intelegere mai degraba concilianta. Dupa ce batrânelul reuseste sa traverseze, masinile pornesc incet. Nicun semn de nervozitate, nicio turare exagerata a motorului in semn de „protest” pentru incetineala pietonului. Am mai vazut o intâmplare un pic mai devreme in piata, când doua cucoane s-au apucat sa vorbeasca in mijlocul drumului. Soferul automobilului care trecea pe acolo le-a lasat sa termine discutia. N-a claxonat frenetic, n-a scos capul pe geam sa le reproseze ceva damelor. Privesc mirat. Nu inteleg. In piata am fost sa cumpar niste tuica. „Dar nu gustati?”, ma intreaba vânzatoarea. Pai, n-ar trebui sa am incredere? „Pai daca nu va place? Sa stiti ca, daca nu gustati, nu va vând” imi raspunde, cu o hotarâre care ma face sa ma execut imediat.

In urmatoarea zi am program de plimbare pe dealurile din imprejurimi. Ca sa ajung la padure trebuie sa traversez un fel de câmp. Un localnic coseste fara graba. Are caciula, camasa si pulover de lâna. Afara sunt 35 de grade iar mie imi vine sa-mi scot si pielea de pe mine. Mai incolo trec pe lânga o pereche de tineri care fac dragoste la câtiva metri de drum. Eu ma fac ca nu-i vad, ei chiar nu ma vad. Fata e roscata, cu parul lung si pare hotarâta sa-si faca partenerul praf si pulbere in cât mai scurt timp. Se misca mult prea repede pentru o ardeleanca. O fi olteanca, imi zic.

Ah, padurea! E foioasa, racoroasa, frumoasa si doldora de gâze. Am intâlnit si o caprioara dar, pâna sa scot eu telefonul sa-i fac poza, a fugit cu o rapiditate dezarmanta. Si eu, care credeam ca in Ardeal caprioarele fug incet….

Reusesc sa ajung la panorama, cu jumatate de kil de musculite in ochi. O atmosfera patriarhala ma inconjoara. E liniste si un vânticel placut adie lenes. Frumoasa tara avem. Pacat….si mai departe va las pe voi sa ghiciti continuarea.

Cetatea! Alba-Iulia are o cetate. Initial a fost castrul Legiunii a XIII-a Gemina. Apoi a fost parasita, darâmata, reconstruita si cucerita de atâtea ori incât te minunezi ca a mai ramas piatra pe piatra. E sâmbata. Are loc schimbarea garzii si va urma ceremonia raportului catre viceprimar, plus salve de tun. „Unde o fi viceprimarul?” ma intreb eu, cu glas tare. „Daca vrei sa-l cunosti, vino aici”. Privesc inspre locul din care vine vocea. Lânga esplanada pe care va avea loc ceremonia se afla câteva mese si un fel de bar in stil medieval. Plus un car, pus de decor. O fatuca blonda, cu ochi albastri, imbracata astfel incât sa aduca a hangita medievala, este gata sa-si serveasca orice client doritor de bere, apa sau suc. Rochia lunga, cu sortulet alb si bonetica de pe cap nu sunt suficiente pentru a-i acoperi desavârsirea fizica. E tare frumusica si dragalasa. Iar la o masa – viceprimarul, in fata unui pahar de vin si a unei femei superbe. Interpelarea m-a facut sa ma fâstâcesc suficient incât sa bâlbâi niste scuze puerile. Viceprimarul zâmbeste ingaduitor si incropim un dialog de fatada.

Dupa terminarea ceremoniilor, eu mai stau un pic la masa, in fata unei cesti de lut plina cu bere. E o liniste dumnezeiasca, iar curtea cetatii e foarte ingrijita. Garzile puse din loc in loc sunt foarte cuviincioase si iti ofera tot felul de informatii in mod extrem de respectuos. Din când in când, una din garzile mai tinere se intinde la vorba cu vreuna din turiste mai mult decât, poate, ar trebui. Tine neaparat sa-i explice tot.

Vizitam mai multe locuri despre care suntem asigurati ca merita. Unul din ele e sala caznelor. In fata ei e alta fatuca blonda, care sare in picioare când ne vede si ne invita cu un zâmbet larg sa o vizitam (pe sala adica), ca e frumoasa! Insa eu niciodata nu m-am impacat cu situatia asta, oare de unde le-o fi venit oamenilor ideea sa faca atâta rau altor oameni? Vizitam si celula lui Horea, pusa deasupra uneia din Porti. Câteva lanturi in perete, un pat de fier si alte câteva obiecte de gen ne sugereaza tratamentul de care s-a „bucurat” pe perioada detentiei. Celula e dotata si cu o ferestruica. A fost inchis in locul ala periculos dar…ce minunata priveliste avea….

Si tot asa….

Ajungem inapoi in Bucuresti. Un taximetrist cefos si mult prea negricios isi urla frustrarea in trafic:

–         Da’ treci ba dracului mai repede, nu vezi ca m-am oprit ca sa treci tu??

Ah!, oras-bucurie, ce dor mi-a fost de tine!

Pictorul cel mai celebru si cel mai talentat din cati au existat vreodata l-a ademenit intr-o dimineata de sfarsit de mai cu iluzia unei narcise galbene. L-a prins si i-a compus din pensula-i vrajita un strai mai viu si mai  colorat ca niciodata. Cateva picaturi de rosu, cateva de albastru, putin galben si o tusa de verde si vesmantul cel nou al fluturelui parea rupt dintr-un magic curcubeu. Se dezmetici cu greu, isi intinse aripile si zbura grabit pana la cea mai apropiata picatura de roua pentru a-si oglindi noul chip in limpezimea frematanda de candoare si prospetime. Minunandu-se de propria-i metamorfoza, trei lacrimi de fericire ii cazura pe aripi, iar in razele soarelui acestea capatara sclipiri de safire si rubine. Incotro ma indrept acum?, se intreba fluturele incurcat, oare am cu cine  sa impartasesc toate sentimentele astea coplesitoare? Lumea trebuie sa ma vada si sa-mi afle povestea, gandi el plin de speranta. Mereu a fost tentat sa dezlege  tainele  uriasului “ocean verde” cu a sa lume de o opulenta nemaivazuta, combinatie de intuneric si lumina, plina de vraji, cu cararile semanate de capcane naturale si incadrate de o vegetatie exuberanta. Sa cunoasca mai bine fiecare specie de arbore, fiecare planta ce-i aparea in cale, sa le guste secretele si sa le intuiasca dorurile. Cu tolba plina de zambete, sperante si vise isi croi cu dificultate drum prin hatisurile selvasului. Primul pe care-l zari de departe  a fost un viguros castan de Para, cu origini braziliene, cu seminte bogate in substante hranitoare si inaltimi ametitoare. Poposi pe o ramura, isi  trase sufletul si dupa ce ii lasa un zambet strengar, porni mai departe atras de ceva ce semana cu  un urias evantai crescut din solul lateritic, jilav al selvasului.  Zambind candid, involuntar, realiza ca nu era altceva decat feriga de smarald, febletea sa, care-l primi bucuroasa si-i asculta fermecata povestea. Fluturasul nu se mai simtea acum singur, si dupa ce isi lua ramas bun de la feriga, isi continua bucuros drumul prin misterioasa padure vesnic verde. O suava orhidee, cu petale pestrite, ii aparu brusc in cale. El ii savura parfumul, o atinse bland cu aripile sale diafane  de teama sa n-o raneasca. Ii lasa si ei un zambet vioi  si pleca mai departe, mai fericit ca niciodata. Avea chef de joaca si se folosi in acest scop de cateva liane lemnoase, unduitoare, care-l purtara pana in inima padurii. Wow, dar ce multi sunt!, exclama fluturasul impresionat de varietatea copacilor tropicali. Si ce de zambete o sa impart cu ocazia asta… Pretiosi si exotici, arborii  gazduira cu mare drag micuta insecta, care facu astfel cunostinta cu mahonul cel rezistent, abanosul cel tare, greu si negru, cu arborele de cafea cu florile sale albe si frunzele verzi-lucioase si cu fructe ce seamana cu ciresile, cu palisandrul cu flori mari, albastre sau rosii, al carui lemn este mirositor, foarte tare si dens, de culoare neagra-violeta, cu  Lapuna, arborele care se ciocaneste ca sa aduca ploaia, cu toate diversitatile de palmieri si nu in ultimul rand cu celebrul bananier. Zabovi cu ei aproape intreaga zi, ii cunoscu mai bine pe fiecare in parte, lasandu-le in dar cate un mic zambet prietenos.  Nici nu simti cand soarele incepu dispara la orizont. Isi lua ramas bun de la noii sai amici promitandu-le ca va reveni curand,  isi intinse aripile si zbura pana la primul luminis din care se intrezarea o planta rosie, de dimensiuni fantastice, o floare desprinsa  parca din basme. Era rafflesia cea speciala, pe cat de frumoasa pe atat de respingatoare.  Teama il cuprinse pe fluturas si se grabi sa se indeparteze de ea, cu toate ca tare i-ar fi placut sa o cunoasca mai bine si chiar sa se imprieteneasca cu ea.

Odiseea fluturasului fermecat prin selvasul prieteniei lua sfarsit in momentul in care primele semne ale amurgului violet isi facura simtita prezenta. Cu tolba plina de amintiri de data asta, isi inchise aripile si se aseza  pe un ficus stralucitor visand la o noua experienta alaturi de prietenii sai dragi, in timp ce un zambet multumit  se ivi pe frumosu-i chip.

Fluturasul zambitor ar putea fi oricare dintre noi. Pentru ca nu  costa nimic sa zambim in loc sa stam posomorati si tristi, sa daruim  in loc sa pastram pentru noi, sa fim buni si  iertatori in loc sa tinem dusmanie si sa impartim ura. Nu costa nimic sa facem un compliment in loc sa jignim, sa gandim pozitiv in loc sa gandim negativ, sa speram si sa visam in loc sa ne lasam prada disperarii si deznadejdii.

Dar unii oameni sunt prea obositi ca sa va daruiasca un zambet…. Daruiti-le voi unul, pentru ca nimeni nu are mai mare nevoie de un zambet decat acela care nu-l mai poate darui.

8. Figueres . Situat in extremitatea nord-estica a Spaniei, cu o populatie de 42.000 de locuitori, Figueres este cel mai mare oras de la granita cu Franta si totodata un loc plin de atractii turistice. O fortareata de dimensiuni impresionante, castelul  Sant Ferran(unul din cele mai mari din Europa si din lume) vegheaza inca din secolul al 18-lea din varful unui deal asupra orasului catalan care mi-a cucerit inima de cum am intrat in el. A fost dragoste la prima vedere, asa cum se intamplase si cu Salonicul cu multi ani in urma. Centrul istoric  este delimitat de ruinele zidurilor ridicate in Evul Mediu pentru a apara orasul, iar locuri bine conservate din perioada medievala, cum ar fi Plaza de Ayuntamiento, remodelata in stil neoclasic sau Carrer Magre unde se afla vechiul cartier evreiesc contribuie din plin la farmecul inegalabil al regiunii. Aici m-am simtit intr-o alta lume, una magica, fara cusur, una din care nu as mai fi plecat niciodata. Teatrul-Muzeu Dali, Biserica de Sant Pere(construita in stil romanesc), Muzeul Catalan de Papusi care expune o mare varietate de papusi din diferite timpuri si civilizatii cat si Emporda Museum unde poti patrunde in istoria si arta tarii completeaza un oras cu puternice traditii catalane, Figueres fiind locul de nastere al “sardana” dansul traditional catalan. Inima orasului si tototdata principalul loc de promenada, La Rambla concentreaza cele mai ambitioase proiecte arhitectonice din secolele 19 si 20 dintre care ar trebui mentionate : Casa Cusi, Casa Puig-Soler, Casa Salleras construite in stil modernist si Casa Bonaterra, Casa del Cafe Progres si Casa Polideseia in stil neoclasic. Atins de geniul lui Dali, Figueres nu are cum sa te lase rece. Costa Brava ar fi infinit mai saraca fara una din comorile sale cele mai de pret. Nu-l ratati daca ajungeti in Spania. :)

Stradutele de care va tot vorbeam eu: inguste, romantice, misterioase

Bar din Figueres unde am servit o cafea delicioasa

9. Callela este capitala turistica a Costei Maresme fiind situata la 50 de kilometri de Barcelona.  Alegerea pentru vizitarea acestei statiuni mi-a apartinut in intregime, a fost o hotarare spontana, dar pana la urma s-a dovedit a fi usor neinspirata pentru ca Lloret del Mar(a doua optiune pentru ziua de sambata) de pe Costa Brava o intrece in spectaculozitate si celebritate. Regretele nu-mi folosesc insa la nimic, asa ca nu voi face altceva decat sa va arata cateva fotografii sugestive  pentru Callela.

Aceasta a fost Callela in imagini. Un orasel turistic cu stradute pe gustul meu :P cu magazine interesante, cu cladiri frumoase, in care am ratacit pret de jumate de zi.

10. Catalunya, regiune autonoma a Spaniei, cuprinde un teritoriu foarte variat. Marginita de marea Mediterana, fasia maritima acoperind aproape 600 de km din care mai bine de o treime o constituie plajele, reprezentand una din destinatiile ideale pentru iubitorii de soare, mare si sporturi nautice, plina de munti ale caror culmi par perfecte pentru schi si sporturi extreme, cu vegetatie formata din paduri de stejar, fag, rasinoase , cu o clima in general suava, Catalunya nu-ti poate ramane indiferenta. Se imparte in patru provincii (Barcelona, Gerona, Lerida si Tarragona), 41 de tinuturi si mai mult de noua sute de asezari urbane. Guvernul autonom de Catalunia, cu destula competenta pentru a decide politica sa, se numeste Generalitat de Catalunia, fiind o prestigioasa institutie ce exista de la inceputul secolului XIII. Capitala regiunii  este Barcelona, un oras mereu asociat   modernismului si avangardismului; un oras cosmopolit ce se pune in relief prin amestecul de rase si culturi, prin geniul arhitectului modernist Antoni Gaudi , prin importantul club de fotbal Futbol Club Barcelona, “Barça”, cunoscut in lumea intreaga si prin inovatia muzicala a lui Barcelona Sound, spre exemplu. Barcelona a fost, de la sfarsitul secolului XIX, culmea modernitatii literare si artistice ce a proiectat Catalunia în lumea intreaga. In 1992 a fost sediul Jocurilor Olimpice care i-au consolidat faima mondiala, asa cum o dovedeste multitudinea de turisti ce a vizitat-o, atrasa de insemnatatea sa.

Autor: Nice

Filosofia aloha:

“Lumea este ceea ce credeti ca este.”
“Nu exista limite.”
“Energia curge acolo unde este indreptata atentia.”
“Acum este momentul puterii.”
“Toata puterea vine dinauntru.”
“Efectivitatea este masura adevarului.”

O bijuterie pierduta in imensitatea Oceanului Pacific. Un spatiu polineziano-asiatico-american cu influente latine, europene si nu numai. O inlantuire a contrariilor: luxurian si frust, modern si stravechi, simplu si exotic. Hawaii. Si precum fatetele unei pietre pretioase, insulele aflate in componenta ei se disting prin trasaturi inimitabile. Oahu este ametitoare, trepidanta, sofisticata si rustica, Maui este visatoare, Insula Mare este usor barbara, cu spatii excedentare si plina de energie creativa. Statiuni luxoase au inmugurit din obsidianul calit in inima vulcanilor. Kauai este batrana, inteleapta si verde. Molokai sfideaza timpul, incapatanandu-se sa ramana in afara tendintelor, si tocmai in aceasta detasare rezida farmecul ei.  Cei care doresc sa descopere toate tipurile de piesaj – incluzand vulcani, deserturi, coaste insorite, varfuri inzapezite de munte, paduri de ferigi si curcubeie – se vor indragosti cu siguranta de Hawaii.

Dar mai presus de un spatiu geografic, Hawaii reprezinta un spirit. Spiritul Aloha.

Aloha este un cuvant delicat, inzestrat cu forta de a contura o viata. Este singurul cuvant care diferentiaza Hawaii de orice alt loc din lume, dand multor rase posibilitatea de a se aduna laolalta si de a trai pasnic, nu doar tolerandu-se, ci si bucurandu-se de atmosfera de sarbatoare si apreciere reciproca. Cand spui Aloha admiti ca va aflati in prezenta lui Dumnezeu, astfel incat cuvintele, gandurile si faptele voastre trebuie sa fie neprihanite. Nu este un cuvant usor de tradus, cu toate ca defineste si contine esenta unei natiuni. Analizand radacinile sale, alo inseamna “in prezenta(cuiva)”, iar ha este “suflarea vietii”, cu referire la darul divin. Pilahi Paki a definit aloha litera cu litera:

A este akahai, bunatate

L este lokani, unitate

O este oluolu, farmec

H este haahaa, smerenie

A este ahonoi, rabdare

Oamenii se tem de disparitia spiritului aloha. Ca orice alta relatie, aloha implica grija si angajament. Reflecta sufletul unui om si al unei societati. Pentru a practica aloha, trebuie mai intai sa te respecti pe tine insuti. Este un cuvant datator de viata.

Cred ca in momentul de fata, mai mult ca oricand, noua, romanilor, un astfel de spirit ne lipseste. O forta care sa ne uneasca, pentru ca suntem atat de dezbinati. Care sa ne faca mai buni, pentru ca invidia si rautatea ne-au invadat sufletele si le macina incet , dar sigur. Care sa ne faca mai rabdatori, atat cu noi insine cat si cu ceilalti. Care sa ne redea respectul de sine pierdut. Oare exista in limba romana un cuvant asemanator cu aloha? Cred ca nu. Dar daca l-am avea, am tine cont de el? Am incerca sa punem in practica  semnificatiile lui profunde? Avem nevoie de ceva pentru a renaste. Ca natie, ca popor, ca oameni. Ca romani.

Cu ceva timp in urma anuntam pe blog ca voi pleca in Spania. Si iata ca momentul “mult visat” a sosit.  Veti intelege catre sfarsit rostul ghilimelelor. De azi intr-o saptamana voi fi in Costa Brava. Zona din nordul Barcelonei care cuprinde Costa Brava si Costa Maresme este definita cel mai bine de cuvantul diversitate. Nci vorba de  peisaje uniforme sau un anume tip de vegetatie. O multitudine de imagini diferite: golfulete, plaje izolate, paduri de pini, zone stancoase se succed pe masura ce turistul avanseaza intr-o directie sau alta pe coasta.

Lloret de Mar este cea mai mare si mai animata statiune de pe Costa Brava si este renumita pentru numeroasele posibilitati de distractie si viata de noapte. Calella este una dintre primele statiuni turistice din Catalunia si capitala turistica a Costei Maresme. Plaja larga cu nisip granulat, echipamente adecvate si proximitatea orasului Barcelona fac din aceasta statiune locul ideal de petrecere a vacantei. Santa Susana este una dintre cele mai noi statiuni de pe Costa Maresme si  ofera o plaja larga, o atmosfera moderna si cele mai noi si mai confortabile hoteluri.

Intalnirea cu toate aceste locuri, cu Spania insasi, ma lasa indiferenta, nu-mi provoaca nici cea mai mica emotie.  Tarmurile dantelate cu golfulete limpezi nu-mi spun nicio poveste, stancile maiestoase nu-mi dau fiori, iar coastele salbatice scaldate de soare nu ma ispitesc sa ma odihnesc pe nisipul auriu. Castelele romantice nu ma invita sa le trec pragul, marea, in diferitele ei ipostaze, fie rostogolindu-se bland si suspinand pe tarm, fie spumegand in furia furtunii, altadata o sursa a vietii, va fi acum o sursa de  nemarginita tristete si desertaciune. Nici briza nu va reusi sa-mi alunge gandurile istovitoare si nici soarele sa-mi incalzeasca sufletul impietrit. Doar la 60 de km distanta, Barcelona lui Gaudi, atat de laudata si admirata, desemnata cel mai frumos oras european,  nu va reusi sa-mi straneasca interesul, iar farmecul ei va incanta alte inimi. Ironia sortii, altadata terifiata de posibilitatea zborului cu avionul, aceasta perspectiva ma lasa acum rece. Am devenit dintr-o data mult prea curajoasa sau prea indiferenta, gata de a infrunta senina moartea.

Sunt curioasa care va fi discursul la intoarcere…

Peru – o tara cu mai multe personalitati – sfideaza caracterizarea superficiala. Mari centre urbane prospera altaturi de traditiile ancestrale ale tinuturilor rurale din Anzi; deserturi imense fac loc padurilor tropicale de un verde intunecat, regiuni atat de diferite incat ai crede ca se afla pe doua continente separate. Impreuna formeaza mozaicul unic ce defineste acesta tara fascinanta. Majoritatea lucrurilor pe care le asociem cu America de Sud sunt in esenta peruane: de exemplu umilul cartof care, se pare, a aparut inital pe podisurile de pe langa Lacul Titicaca. De asemenea, sunetele si imaginile caracteristice acestui continent au si ele radacini peruane. Muzica bantuitoare, cantata la instrumente asemanatoare naiului, precum zampona, se poate auzi azi pretutindeni in lume. Iar, in afara de statuia lui Hristos Mantuitorul, situata in Rio de Janeiro, numai Machu Picchu, inconjurat de paduri si ceata, reuseste sa ne duca cu gandul la America de Sud.

In cele ce urmeaza, voi trece in revista principalele atractii peruane din punctul meu de vedere. Asadar, daca vreodata as avea sansa sa ajung in acel colt de lume, cu siguranta as vizita:

1. Machu Picchu – cea mai frumoasa atractie din Peru incanta sute de mii de vizitatori in fiecare an. Acest oras Inca, ramas nedescoperit in perioada cuceririi spaniole din secolul XVI-lea, uitat si nederanjat de timp de aproape patru secole, se afla in cea mai uluitoare zona si poseda cea mai frumoasa arhitectura dintre toate siturile arheologice din America de Sud. Este surprinzator faptul ca arheologii inca nu pot explica de ce au construit incasii acest oras pierdut, legendar. Ma multe detalii aici .

2 Liniile Nazca. Civilizatia Nazca(200 i.Hr – 600 d.Hr) a inflorit pe centrul coastei sudice la cateva secole dupa declinul culturii Paracas. Spre deosebire de contemporani(cultura Moche), popoarele nazca au lasat aproape numai mistere in urma lor, iar cel mai mare il reprezinta Liniile Nazca, kilometri intregi de ilustratii enigmatice construite pe pamantul desertic. Constructia liniilor a fost simpla. Bastinasii Nazca au impins la o parte pietrele negre care acopereau suprafata desertului, expunand astfel solul mai deschis la culoare de dedesubt, pentru a desena spirale, hieroglife si forme zoomorfe vizibile din aer. Cum au reusit sa pastreze perspectiva pe zone mai mari decat un teren de fotbal si sa mentina liniile perfect drepte si aliniate pentru kilometri intregi  este inca neclar pentru cercetatori. Matematicianul german Maria Reiche(1903-1998) a petrecut peste 50 de ani cercetand liniile si a dedus ca civilizatia Nazca folosea aceste linii drept calendar astronomic. Alte teorii abunda, insa cea mai recenta demonstreaza ca Liniile Nazca aveau un rol important in venerarea apei. Mai multe teorii aici.

3. Cuzco.  Capitala antica a incasilor, Cusco era odata inima celui mai mare imperiu precolumbian din Lumea Noua, capitala sa spirituala si administrativa.  Fondat in jurul anului 1200 d.Hr ce catre primul Inca, legendarul Manco Capac, Cuzco este cel mai vechi oras locuit permanent din America de Sud. Astazi, o mare parte din trecutul Inca al orasului a disparut. Totusi, Cuzco modern este mai frumos ca niciodata. Mai multe informatii si poze gasiti aici.

4. Titicaca. Inconjurat de Platoul Inalt, cel mai inalt lac navigabil din lume(aflat la 3812 m deasupra nivelului marii) si totodata cel mai mare lac din America de Sud, Titicaca se bucura de o luminozitate nemaigasita in Peru. Claritatea ireala este data de altitudinea si deschiderea larga a regiunii. Impartit de Peru cu Bolivia, acesta este tot ce a mai ramas din lacul imens ce acoperea candva aceasta zona. Lacul are 41 de insule, unele dintre ele dens populate.

5. Lima. Aproape o treime din populatia statului Peru traieste in Lima metropolitana, capitala enorma a tarii. Un oras istoric si vibrant, Lima poseda o superba arhitectura coloniala, o bucatarie de talie mondiala, dar inca nedescoperita in mare parte, o viata de noapte sclipitoare, muzee exceptionale si chiar cateva situri arheologice pre-inca.

6. Calota glaciara Quelccaya.  Cea mai mare regiune glaciara de la tropice – calota glaciara Quelccaya – se afla in regiunea central-sudica a Peru. Localizata in Cordilliera Orientala, la aproximativ 160 de km de Cuzco, calota inghetata acoperea odata aproape 44 kmp. S-a retras apreciabil in ultimul deceniu din cauza incalzirii globale. O stanca de gheata(55m) care iti taie respiratia marcheaza un tais al calotei cu benzi ce arata cu claritate secole de ninsoare si gheata acumulata. Ghetarul Qori Kalis creste din varful calotei, topirea acesteia producand o laguna glaciara verzuie.

7. Anzii. Cel mai lung lant muntos din America de Sud, Anzii reprezinta cel mai insemnat peisaj al tarii si leaganul civilizatiei antice peruane. Lantul este totodata un exemplu clasic al miscarii placilor tectonice – zona s-a nascut acum patru milioane de ani, cand placa scufundata Nazca a inceput sa sape sub placa sud-americana, ridicand astfel crusta acesteia la mari inaltimi. La nord de Lima se afla Huascaran (6768m), care se ridica in Cordilliera Blanca. Acesta este cel mai inalt munte tropical, fiind mereu inzapezit.

8. Amazonul. Cel mai mare fluviu al Terrei ca bazin hidrografic, debit si numar de afluenti(cca 15.000), Amazonul isi are izvoarele in Anzii peruvieni, mai precis in masivul Nevado Mismi, la 175 km de Oceanul Pacific, la 190 km NV de L. Titicaca si la 110 km N de orasul Arequipa. Amazonul propriu-zis incepe de la confluenta celor doi mari afluenti, Ucayali si Maranon, care se unesc in amonte  de localitatea Iquitos. Padurea tropicala amazoniana este comoara cea mai de pret din Peru. Dominand cca. 40% din America de Sud si continand cca. 20% din apa dulce a lumii, bazinul Amazonului ramane unul dintre cele mai importante spatii de biodiversitate ale planetei. La fel de salbatic precum padurile tropicale din Brazilia si Ecuador, Amazonul peruvian, in mare parte nelocuit, acopera o treime din teritoriul tarii.  Acesta iti ofera momente tipice: observarea unei familii de vidre gigantia in timp de zburda in fata barlogului, care se afla deasupra unei albii vechi a unui lac; plimbarea intr-o padure de smarald, pe o poteca de jungla, lumina infiltrandu-se printre crengile aflate la zeci de metri deasupra capului si croirea drumului pe un rau de aburi, intr-o dupa-amiaza tarzie, in timp ce soarele apune incet in spatele Anzilor indepartati.

Si lista poate continua…