A realizat curand ca nu poate trai fara el.

Cand el era trist, era si ea, cand el era vesel , ea zambea fericita. Lumea se prabusea in jurul ei cand se certau sau atunci cand el se supara pe ea.

Constientiza ca era un risc imens  sa-l iubeasca, ca cel mai probabil va pierde totul si va iesi cu inima sfaramata din acest joc, dar daca exista o sansa pentru dragostea lor, nu ar fi regretat  mai apoi ca nu a luptat pentru ea?

Iar pentru el era doar un joc. Cand dragut si fermecator, cand ursuz si distant. Cand o chema, cand o alunga, cand un aprig vulcan in flacari, cand un iceberg plutitor pe marile indiferentei.

De ce ii era asa frica sa piarda ceva ce nici macar nu era al ei? Cu el era ca si cum ai pasi  pe nisipuri miscatoare, in fiecare zi se afunda tot mai mult in capcana dragostei si nu era nimeni  in jur ca s-o salveze din bratele ei din ce in ce mai viguroase.

Chiar si o simpla neintelegere poate distruge totul. Lucrurile simple, marunte, chiar conteaza!

Ajunse si in momentul in care realiza ca  era mai dureros sa plece decat sa ramana. De ce?  Pentru ca nu poti trai fara farama de fericire pe care o poti simti la un moment dat alaturi de cel pe care-l iubesti…

De ce lumea este in haos? Pentru ca omenii sunt fapturi menite sa fie iubite, iar lucrurile sunt create pentru a fi folosite, doar  ca acum e putin invers, oamenii sunt folositi, iar lucrurile(partea materiala) adorate.

Nu-l ura pe el, ci detesta faptele lui. Ar fi vrut sa fie din nou doar o fetita, pentru ca juliturile la genunchi se vindeca mai repede decat o inima franta.

Concluzii:

Lumea crede ca dragostea raneste, dar nu este adevarat. Singuratatea doare.  Respingerea. Umilinta, dispretul si  nepasarea.  Invidia si  gelozia. Pierderea cuiva drag. Acestia sunt dusmanii nostri reali, iar oamenii confunda respectivele  sentimente cu dragostea cand, de fapt, ea este singura din lume care reuseste sa inchida ranile sufletului si ne face sa ne simtim din nou minunat.

Sfarsit:

Fata a inchis pentru totdeauna acel capitol din viata ei. A mers mai departe fara sa se  mai uite niciodata inapoi. A gasit un baiat pe care-l iubeste la fel de mult, dar care o face fericita si are un mesaj pentru cel pe care l-a adorat in trecut: ai grija de sufletul tau, incearca sa fii fericit!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2UkO9viUEdc&feature=related]

Cu multi ani in urma, intr-o dimineata de toamna tarzie, ma aflam in fata ambasadei Finlandei(tara pentru care de mica facusem o usoara fixatie, banuiesc ca datorita numelui sau romantic,  de acum va este arhicunoscuta pasiunea mea pentru lacuri, golfuri, insule, canale, peisaje lacustre, iar faptul ca am ajuns la un moment dat sa lucrez in sediul reprezentantei diplomatice a  acesteia in Romania, mi s-a parut  o coincidenta mult prea stranie) si ma uitam usor circumspecta, cum trei indivizi cel putin dubiosi din punctul meu de vedere, incercau sa intre in cladire. Unul dintre ei,  un batranel desprins parca din povestirile cu profeti sau vindecatori celebri, insotit fiind de doua (mult) prea tinere fete, a intrat in vorba cu mine, dorind anumite informatii despre programul institutiei. Din vorba in vorba am inteles ca are anumite puteri si l-am rugat sa ma descrie in cateva cuvinte,  sa-mi spuna cum ma vede el, ce ma asteapta in viitor, ce parere are depre mine. Oricum imi parea ireal totul, dar curiozitatea m-a facut sa astept cu interes analiza lui. Dupa ce m-a masurat din cap pana-n picioare, mi-a spus doar atat: sa nu lasi sa treaca o zi fara sa scrii ceva, nu conteaza cat de putin, dar sa scrii. Evident, nu am inteles nimic, nu i-am urmat sfatul, nici nu avea cum, nu tineam un jurnal intim, scriitoare nu eram, internetul nu aparuse inca la noi, la facultate nu mergeam, unde si de ce sa scriu?

Fara sa vreau, peste timp, am indeplinit profetia acelui batran. Sau mai degraba, am materializat acel sfat al lui, intr-o maniera putin diferita, evident, pentru ca scriu pe o pagina virtuala. Dar tot scris se numeste, nu?

Nu prea reusesesc sa inteleg, cum a fost posibil ca in mai putin de 7 luni de zile sa  trec  de la un blog aprope impersonal, cu articole scrise niciodata la persoana I singular la un jurnal intim online? Probabil ca ati remarcat ca toate articolele sunt despre mine, despre viata mea(inclusiv cea intima), despre gandurile si framatarile mele de acum si dintotdeauna.

Despre trecut si prezent, despre amintiri si visuri, despre iubire si ura, despre barbatii pe care i-am iubit, si pe care-i mai iubesc inca, despre jobul  meu si despre pasiunile mele. Niciun articol nu e scris la intamplare, fiecare este o frantura din viata mea, o secventa, o mica poveste, o intampare sau o intrebare careia nu i-am gasit inca raspuns. Nu scriu nimic doar de dragul de a mai scrie ceva, ci pur si simplu simt nevoia de a-mi transpune gandurile in cuvinte si mai ales de a discuta cu voi.  De unde si cum s-a nascut nevoia mea aproape incontrolabila de a impartasi cu voi tot ce mi se intampla in viata, bun sau rau, frumos sau urat? Cum e posibil sa se schimbe cineva atat de mult intr-o perioada atat de scurta de timp?  Si daca nu ma credeti, iata ce scriam pe 12 aprilie 2010 in acest articol:

Un blog presupune insa dorinta de a impartasi cu ceilalti gandurile, ideile, framantarile tale. Presupune comunicare, deschidere, talent si pasiune pentru scris, viata ta devenind in timp o carte deschisa in mainile celorlalti. Ori toate astea-mi sunt straine mie, eu fiind o introvertita prin excelenta, o persoana case-si apara cu dintii intimitatea.

Interesant cum viata ne surprinde facand exact acele lucruri pe care sustineam sus si tare ca nu le vom face niciodata, ca nu ne sunt caracteristice si nici nu vrem sa auzim de ele. Interesant cum se produc transformarile in interiorul fiintei noastre, cum din cel mai introvertit si ambiguu dintre muritori devii dintr-o data sociabil, deschis,  afectuos, cum din malitios si orgolios devii modest si generos.

Am apelat pana acum la diverse forme de terapie, iar voi mi-ati fost martori activi: meloterapie, cromoterapie, dar cea mai draga dintre ele si mai apropiata sufletului meu ramane blogoterapia. Sa luam cel mai recent exemplu,  plangeam  de mama focului zilele trecute  ca ma parasise( iar!) iubirea vietii mele, ma aflam in pragul unei depresii totale, cand, in 10 minute, psihologii de serviciu, Lusio si Vacitim, au rezolvat spinoasa problema  de aproape ca nici nu mai stiam cum il cheama pe respectivul individ. Cu doua fraze mestesugite au reusit sa-mi stearga si sa-mi faca uitate lacrimile amare, sa-mi curme chinul apasator. Ce as putea sa-mi doresc mai mult de la…blogging?

Pe cat de multa intelegere gasesc aici pe blog din partea voastra, pe atat de putina gasesc la cei din offline, care nu pricep in ruptul capului utilitatea blogului si a bloggingului, toti considerand activitatea o uriasa pierdere de timp. Ei bine, da, e timpul meu si il pierd cum gasesc eu de cuviinta, nu-mi place ca stramba din nas si ma privesc ca pe o ciudatenie, nu-mi place cand sunt intrebata daca imi aduce vreun profit, nu-mi place cand imi spun pur si simplu ca nu ma inteleg.

Blogging?? Dar cu ce se mananca? Ce reprezinta? Ce e ala? Eu nu pot sa inteleg, e pierdere de timp… Adica asa sta treaba, daca tu nu-l practici, inseamna automat ca e ceva detestabil?! Daca nu-l intelegi inseamna ca e o prostie, e ceva condamnabil, ceva eminamente rau si periculos? Mai sa fie, dar voi ce hobby-uri aveti? Sunt curioasa…

Iar celor care ma intreaba daca “afacerea” e profitabila le spun ca da, dar e profitabila pentru suflet, pentru ca pe el sunt interesata sa-l tratez. Si iar se uita la mine ca la un obiect zburator neidentificat…

Vedeti de ce va iubesc eu pe voi atat de mult? Sunteti singurii oameni capabili sa ma inteleaga. :)

Ati privit vreodata bloggingul ca pe o forma de terapie? Credeti in coincidente?

Cu ceva timp in urma, pe cand nu aveam inca acest blog( sau cel putin nu in actuala forma), dar imi incepusem incursiunile repetate prin blogosfera, am nimerit intamplator pe un articol deosebit. De ce mi-a atras atentia? Pentru ca nu continea decat doua cuvinte care se repetau obsesiv. Sunt convinsa ca le banuiti… Era vorba de o ea, foarte indragostita, care incerca sa-i transmita barbatului iubit un mesaj mai special de ziua lui. Din punctul meu de vedere a reusit, a iesit ceva inedit, emotionant(chiar si pentru mine care nu eram implicata si nu-i cunosteam pe cei doi protagonisti), iar el a fost, desigur, in culmea fericirii. Am uitat sa mentionez ca si el avea blog. Mi-a ramas intiparita in minte aceasta forma moderna de a-ti marturisi dragostea si de a-i face persoanei dragi o  frumoasa surpriza de ziua ei. Si da, marturisesc public, in acea clipa am realizat ca tare mi-ar mai placea si mie sa primesc un astfel de cadou virtual, sa fie scris un articol numai si numai pentru mine.

Sunt aproape sigura ca fiecare fetita s-a imaginat macar o data in copilarie in postura de preafrumoasa printesa sau Ileana Cosanzeana, salvata  din ghearele zmeului rau si nesuferit de un print viteaz sau de un Fat-Frumos calare pe un cal alb. Ajunse la maturitate am dat insa peste un alt tip de erou. Eroul modern este acel individ care nu pune mare pret pe justitie sociala, profita de cei din jur(mai ales de femei), are un comportament tiranic, este agresiv, violent, sarcastic si extrem de egoist.

Din fericire nu sunt toti asa. Iar el e dovada vie ca eroii moderni pot fi buni, generosi, curajosi si devotati. El este eroul meu.

4 septembrie 2009…inceputul unei frumoase povesti fara sfarsit. Sper. :) In urma cu exact un an, ideea unui blog despre un sentiment si o dorinta(Wish of Love. Summer Love) mi-a incoltit in minte. Si tot atunci am decis materializarea ei. Din nefericire, sentimentul imi este interzis, iar dorinta irealizabila, asa ca blogul s-a transformat treptat intr-un loc de intalnire cu prieteni dragi, un fel de platforma de socializare sa-l numim, pentru ca ideea de blog si blogger imi displace profund. Cum spuneam si cu alta ocazie, nu ma consider o bloggerita(nici nu sunt), ci doar o persoana insetata de comunicare, dornica sa afle si sa invete cat mai multe lucruri, in niciun caz sa-si impartaseasca experienta de viata sau sa dea sfaturi altora prin intermediul unor articole. Dupa cum ati remarcat nu am imaginatia necesara pentru a scrie proza sau  poezie, asta neinsemnand ca nu-i admir si respect pe cei care au un astfel de talent,  dar nu pot scrie povesti, nu pot inventa lucruri. Nu pot si nici nu vreau.

Am citit multe pareri de-a lungul timpului, multi sustin ca daca nu ai ceva de transmis prin articolele tale nu esti blogger, ca daca te intereseaza traficul nu te poti numi blogger, ca blogul nu este altceva decat o tribuna de unde cineva isi face cunoscute ideile despre viata, ca daca postezi doar filmulete de pe youtube nu te numesti blogger, ca e musai sa scrii cursiv, frumos, argumentat, coerent, corect din punct de vedere gramatical, ca asa face un blogger sadea, un blogger in toata puterea cuvantului. Un blogger autentic scrie doar pentru el insusi, nu-l intereseaza nimic altceva, un blogger veritabil e doar acela care reuseste sa se impuna ca si formator de opinie, care impresioneaza audienta prin imensa-i cultura si nemarginita-i inteligenta,  este detinatorul unui vocabular extrem de vast si elevat, jongleaza cu o usurinta de invidiat cu  toate cuvintele din DEX, nu face niciodata rabat de la calitate,  este intotdeauna original, vine doar cu idei inovatoare,  are puterea sa transforme lumea, s-o faca mai buna si mai frumoasa. :) Un blogger are o personalitate puternica, stie sa-si sustina punctul de vedere cu fermitate, este intr-o permanenta lupta de idei cu ceilalti bloggeri, cu societatea, clasa politica, istoria, geografia, psihologia…cu Universul in general. Cam multe conditii nu vi se pare? Eu scriu cum simt si despre ce simt. Si nu am pretentia ca pot schimba lumea, nu judec pe nimeni, nu-mi plac etichetarile de niciun fel, nu dau verdicte. Nu vreau sa impun parerile mele nimanui, nu ma consider detinatoarea adevarului absolut.  Caut doar sa petrec momente agreabile in compania voastra, si de ce nu, cum spuneam mai sus, sa  aflu si lucruri noi. Totul in deplina armonie si cu zambetul pe buze, daca se poate. Ca nu mereu aveam dispozitia si inspiratia necesara…

Nu, nu sunt o bloggerita veritabila si nu voi fi niciodata. Nu asta am urmarit, blogul l-am deschis acum un an pe 4 septembrie mai mult in joaca si pentru ca aveam foarte mult timp liber. Si idei traznite.  Mai mult de 6 luni de zile nu am interactionat cu blogosfera, am preferat sa raman in anonimat, abia prin martie am hotarat sa adaug primele persoane in blogroll. Tot atunci mi-am luat inima-n dinti si am inceput sa postez pe alte bloguri si altceva decat opinii despre fotbal. Nu mi-a fost deloc greu, pentru ca mereu l-am avut langa mine pe Dragos, sprijinul sau contand decisiv pentru pastrarea blogului. Probabil ca daca nu ar fi fost el, acest articol nu ar fi fost scris azi. Dragos a constituit de fapt motorul acestui blog, de una singura nu m-as fi descurcat. E o bucurie sa-l am alaturi si sa va am alaturi. Acesta este mesajul meu de azi, menirea unui blog este sa aduca oamenii impreuna, sa-i faca sa devina prieteni, in primul rand in online si mai apoi, daca lucrurile decurg firesc, si in offline. Va multumesc pentru tot, in cele cateva luni care s-au scurs din momentul introducerii primei persoane in blogroll pana in prezent am reusit sa cunosc cativa oameni cu adevarat minunati. Pe voi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=G5H50j4DHXk]

Later edit

Am adaugat si un widget cu floarea personalitatii lui Dragos!

Nu mai sunt un ciuline! Va mai aduceti aminte acest articol in care-mi deplangeam cruda soarta? Ei bine, zilele trecute am descoperit ca de fapt sunt o canna. Adica o planta decorativa, tropicala(originara din padurile pluviale din America meridionala), cu flori intens colorate (in diverse tonalitati de rosu, galben, roz, alb, portocaliu) si cu frunze  de  un verde-albastrui sau verde-brun, de o frumusete ireala (cel putin  asa zic horticultorii, eu nu as fi asa generoasa in aprecieri). Unii specialisti considera ca planta ar semana cu o incrucisare intre o gladiola si un banan, inclin sa le dau dreptate.

Care e de fapt povestea evolutiei mele de la un simplu ciuline pe margine de drum la o fantastica trestie indiana? Intr-o zi, cum ma plimbam prin blogosfera, am aterizat cu totul si cu totul intamplator pe un blog care avea expus in partea dreapta un widget inedit(pe care nu-l mai vazusem niciodata). Acesta reprezenta o narcisa galbena si anunta  ca proprietara este o astfel de floare. Cum e posibil asa ceva, m-am intrebat  extrem de uimita, si m-am grabit sa dau click pe fotografie pentru a elucida misterul. Am dat peste un test, l-am rezolvat in cateva minute si astfel am aflat ce tip de planta sunt. Dezamagirea initiala a trecut repede cand am citit caracterizarea cannei(adica a personalitatii mele).

“You stand up for what you believe in, even if it gets in the way of what other people think. You are proud of yourself and your accomplishments and you enjoy letting people know that.”

Intr-o oarecare masura mi se potriveste, trebuie sa recunosc asta. M-am gandit mult in ultimul timp la ce anume ma face cu adevarat fericita in viata. Am ajuns astfel la concluzia ca este vorba de acele lucruri  de o oarecare insemnatate pe care le-am realizat prin forte proprii.  Sunt acele momente cand constati ca eforturile tale  nu au fost in zadar, ca ai reusit, iar pentru o clipa esti un invingator. Normal ca nu te opresti niciodata acolo, iti continui munca, efortul se poate dubla, dar acel moment magic in care toata lumea a fost a  ta nu se compara cu nimic. Atat timp cat vei fi  multumit de tine, viata ti se va parea frumoasa indiferent de  contestatari si detractori. Cat timp esti impacat cu tine insuti, nimic nu poate sta in calea ta, nimic nu te poate dobori. Nimeni si nimic  nu-ti poate fura zambetul.

Asadar, va invit pe toti sa aflati ce…flori sunteti si sa vedeti daca vi se potriveste respectiva caracterizare. Testul il puteti gasi cu un simplu click pe widget-ul expus pe blog in partea dreapta, sub email subscription. Sau accesand acest link daca va este mai la indemana: http://www.thisgardenisillegal.com/flower-quiz

Succes! :)

Motto: „O, profetule, lupta-te impotriva necredinciosilor si a fatarnicilor si fii crunt cu ei, caci locuinta lor e iadul si rau este drumul”

Sura Oprelistii, 66, 9. Coran.

Fiul Hamasului

Autor: Mossab Hassan Yousef impreuna cu Ron Brackin

Grupul Editorial Trei, 2010

Am vazut-o la ultima manifestare Bookfest. Desi organizatorii au incercat sa o promoveze cum s-au priceput mai bine, cu tot titlul ei agresiv si cu tot avertismentul „reality shock”…standul cu pricina nu prea atragea vizitatori. Avem teroristii nostri de zi cu zi, cui ii mai pasa de Orientul Mijlociu?

Din punctul meu de vedere, inainte de a fi o carte de aventuri, calatoria lui Mosab este una spirituala. Se aseamana cumva cu „Alchimistul” lui Coelho. Profit de momentul „off-topic” pe care mi l-am creat pentru a face o precizare care mi se pare necesara. Povestea lui Coelho este copiata dupa o poveste hasidica a rabinului Bunam din Pžysha, numita „Comoara”. Asa. Acum, ca m-am mai racorit, sa trecem mai departe.

Aceasta insa nu e o poveste inventata. Si nu este una furata. Este chiar viata lui Mosab.

S-a nascut in 1978, in Ramallah, iar tatal lui, seicul Hassan Yousef, a fost unul din intemeietorii temutei organizatii Hamas.

Timp de 10 ani, intre 1997 si 2007, Mosab a fost „Printul Verde”, spionul serviciului israelian de securitate interna  Shin Bet. Având in vedere ca era fiul unuia din cei mai importanti lideri palestinieni ai perioadei in care se intâmpla actiunea, Mosab a fost cea mai importanta sursa de spionaj pe care israelienii au avut-o infiltrata la vârful Hamas, a avut acces la intâlnirile organizatiei cu Yasser Arafat si a reusit sa afle informatii de prima mâna despre celulele teroriste care activau in interiorul organizatiei sau chiar in cercurile cele mai inalte ale puterii palestiniene. A salvat sute de vieti israeliene prin faptul ca, bazându-se pe informatiile lui, Shin Bet a reusit sa impiedice (de multe ori in ultimul moment) unele din atacurile sinucigase. Mai presus de toate, Mosab a dovedit o realitate pe care „capetele luminate” care ghideaza politica internationala au refuzat sa o observe cu o indârjire demna de o cauza mai buna: Arafat a ramas, pâna la sfârsitul vietii, un criminal odios si un imbogatit de razboi.

De ce este interesanta aceasta carte, in afara pasajelor demne de un film de spionaj de inalta clasa? Pentru ca Mosab, in urma experientelor prin care a trecut, s-a botezat si s-a convertit la crestinism. Cum de s-a intâmplat? Mi-a fost destul de greu sa inteleg. Dar, cu ajutorul lui Mosab….am facut un efort in plus.

Jihadul….sunt convins ca ati auzit acest cuvânt. Radacina triconsonatica „jhd”, din care s-a dezvoltat si substantivul cu pricina, inseamna, la obârsie, „a fi harnic”, „a face efort”. Iar „juhd”, un alt substantiv derivat din aceeasi radacina, inseamna „efortul pentru atingerea unui scop”. Din acest trunchi initial s-au ramificat noi intelesuri, printre care si „actiunea credinciosului (musulman) pentru a-si dovedi credinta”. Dupa care… totul a luat-o razna.

In Coran radacina „jhd” apare de 35 de ori, de 22 de ori la modul general, de 3 ori la modul spiritual si de 10 ori la modul razboinic.

Cam in acest mediu a fost crescut Mosab. A invatat sa urasca, i s-a tot repetat ca evreii sunt raul absolut, care le-au furat pamânturile. Evreii mereu inarmati, mereu mai curati, mai organizati si mai evoluati.

Din cauza unei prostii (a vrut sa procure in mod ilegal niste arme) Mosab a intrat la inchisoare si acolo l-a cunoscut pe viitorul lui contact din Shin Bet. Dar a mai cunoscut ceva: adevarata faţă a Hamas, pe care n-o stia.

Chiar daca initial Mosab a acceptat colaborarea cu gândul ferm de a se razbuna, intr-o buna zi, pe israelieni, intentiile lui se topesc atunci când incepe sa-si dea seama ca tot ce stia el despre evrei este eronat. Lumea lui interioara se clatina.

Cum evreii stiu de multa vreme un lucru, si anume ca nu se poate face treaba cu analfabetii, prima lor grija a fost ca Mosab sa-si termine studiile liceale si sa mearga la facultate (studiile fusesera intrerupte din cauza detentiei). Israelienii cunosteau araba (care e limba oficiala in Israel), cunosteau foarte multe despre cultura araba si se aratau prietenosi. N-au incercat sa-l dreseze sa infaptuiasca lucruri rele: i-au spus ca trebuie sa aibe o conduita ireprosabila, sa nu comita adulter (cel putin pe perioada colaborarii) si…sa se tina de carte. Asa ca, dupa absolvirea liceului, s-a inscris la Al-Quds Open University.

O intâmplare ciudata sadeste in el germenele care ulterior avea sa duca la convertire. Trecând pe lânga Poarta Damascului se intâlneste cu cineva care-l invita sa ia parte la un grup de studiu crestin. Si, cum invatase deja multe lucruri noi despre „necredinciosii” israelieni, se hotaraste sa-i cunoasca si pe crestini. Si asa descopera Predica de pe Munte. Apoi…”iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei care va blestema, faceti bine celor care va urasc si rugati-va pentru cei care va insulta si va prigonesc” (Matei, 5:44). Era mesajul pe care Mosab il cautase toata viata. Incercase mereu sa-si caute „vrajmasii” in afara Islamului, in afara Palestinei, in afara Hamasului. Dar „vrajmasii”…nu pot fi definiti intotdeauna in termeni de religie, nationalitate sau culoare. „Vrajmasul” este lacomia, mândria, ticalosia care traieste in noi. O lectie pe care Mosab a inteles-o mai bine decât foarte multi dintre crestini.

Eu nu cred ca e nevoie sa te convertesti pentru a fi tolerant. Poti fi un om bun, intelegator, in orice religie. Exista musulmani care fac eforturi in aceasta directie. Din nefericire, glasul lor e acoperit de trupele de zgomote care propovaduiesc intoleranta, terorismul, fanatismul si „vor totul”. Ori asta nu se poate. Israelul si Palestina impart o suprafata de cam 20.000 kmp si nu exista alternativa. Vor trebui sa se inteleaga. In asta au si constat de fapt esecurile repetate, pentru ca au existat doar compromisuri cu parfum de santaj, niciodata intelegeri acceptate de ambele parti.

Evreii au inteles ca ceva nu e in regula si au indraznit chiar sa modifice textele sfinte, subliniind ca Legea Talionului e mai degraba aparenta decât efectiva  (Baba Kama, 83b-84a – Talmudul Babilonian). De asemenea, crestinii au inteles si ei (cam târziu, desi aici lucrurile ar fi trebuit sa fie mai simple, intrucât intregul mesaj al lui Isus este despre iubire) ca nu pot fi condamnati toti evreii pentru uciderea lui Isus, ci doar cei care au participat la desfasurarea evenimentelor de atunci (Documentul Nostra Aetate 4, adoptat la Conciliul Vatican 2 de catre papa Paul VI in data de 28.10.1965). Mai mult de atât nu se putea, e concesia maxima. Daca ar fi mers mai departe ar fi insemnat sa declare ca mincionoase Evangheliile oficiale. Evreii si crestinii au inteles ca nimic durabil nu se poate cladi pe ura. E cazul s-o priceapa si musulmanii, in special palestinienii.

Si nu numai ei. Ci toti cei care au impresia ca raul e doar in afara lor.

Aviz amatorilor!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GYw0TWlvECI]

Autor: Dragos