Aseara ma cuprinsese, in mod surprinzator, nostalgia zilelor petrecute in Roma. Am revazut fotografiile, ba am si postat una pe facebook si intr-un tarziu, cu eforturi considerabile, am reusit sa revin cu picioarele pe pamant. A trecut abia o luna si mi s-a facut un dor nebun de momentele cand vedeam pentru prima data in viata acele muzee, edificii, sculpturi, locuri celebre si minunate la care visasem dintotdeauna.

M-am gandit atunci daca mi-ar placea sa ma intorc. Si raspunsul a venit rapid si hotarat: nu. Mi-ar fi teama sa ma duc din nou acolo unde am fost odata. Mi-ar fi frica ca ar disparea tot farmecul, ca s-ar destrama vraja primului contact cu locul respectiv.

Pentru ca emotia noului, a primei dati, in acceptiunea mea, nu se compara cu nimic altceva. Este ceva unic si magic. E un amestec perfect de curiozitate, adrenalina, satisfactie, placere. E entuziasm nedisimulat! Si asta in general, nu doar cand vine vorba de calatorii.

Cum sa uiti primul sarut, primul te iubesc sau prima noapte de dragoste cu EL sau cu EA? Cum sa uiti prima zi de scoala, prima zi de munca sau primul salariu, prima vizita intr-un oras sau loc deosebit la care ai tanjit de-o eternitate si nu sperai ca o sa ajungi vreodata? Toate astea iti raman intiparite in suflet si indiferent cate amintiri frumoase ai acumula, nu se pot sterge de acolo.

Au trecut sase ani de cand mi-am deschis blog si pot spune si acum, desi toti au fost importanti, ca cel mai drag imi este primul. Atunci am inceput sa construiesc o poveste (fara sfarsit), atunci am prins curaj sa scriu despre mine, despre viata mea si sentimentele mele, sa interactionez si sa cunosc oameni speciali si sa ma (re)descopar pe mine insami. In ciuda greutatilor inerente, primul an in blogosfera a fost cel mai frumos, o sa-mi amintesc si o sa vorbesc mereu la superlativ despre el.

La actualul loc de munca sunt de doi ani. Desi anul acesta e mai usor, am un program mai lejer si m-am obisnuit cu atmosfera de acolo, in plus am unele avantaje pe care nu le-am avut in toata cariera mea (inclusiv de ordin material) pot spune fara teama de a gresi ca primul an a fost, chiar si asa, presarat cu examene, stres si controale, de mii se ori mai placut.

Incepand cu anul 2014 am pornit intr-o aventura remarcabila, aceea de a calatori pe cont propriu si a renunta la excursiile organizate cu grup si ghid. De atunci am fost in patru vacante (cu rezervarea hotelului pe booking si plata la fata locului) si cu alegerea tot de catre mine a mijlocului de transport adecvat in functie de situatie. Dar ce credeti, prima iesire pe cont propriu, cea de la Sighisoara, din decembrie 2014, mi-a ramas in suflet si mi s-a parut cea mai reusita.

Si exemplele pot continua, dar ma opresc aici. Mi-e dor sa fac iar ceva pentru prima data. Mi-e dor si am nevoie sa simt si sa traiesc din nou emotia aceea unica la intensitate maxima. Sunt nerabdatoare sa ies din rutina zilnica, sa fiu spontana, sa exclam uluita wow, ce frumos, sa ma minunez sincer, ca un copil, ca iata am facut-o si p-asta!

Cand a fost ultima data cand ati facut ceva pentru prima data in viata (si ce anume ati facut)?

sursa foto: weheartit.com

Evenimentele din decembrie ‘89 m-au surprins departe de lumea dezlănţuită, într-un sătuc din Mehedinţi, unde învăţam să vorbesc şi să fac năzbâtii. Îi mulţumesc bunicii din partea tatălui pentru primul aspect, pentru cel de-al doilea mă felicit, căci am fost autodidact!

Au trecut anii şi a venit şi năpasta! Am fost, din nou, evacuat din universul cu care abia mă obişnuisem şi readus în tumultosul oraş, acum capitalist, liber şi democrat (?) Îmi amintesc bine prima zi de şcoală, de puştiul blond şi stingher, care păşea timid printre străini. Îmi amintesc chipul blând al învăţătoarei, abecedarul albastru şi cartonat şi floarea, da, floarea proaspăt culeasă pe care, din păcate, aveam să o pierd. Am înţeles târziu că ea reprezenta un simbol şi că, o dată cu pierderea ei, mi-am pierdut şi inocenta de copil.

Puştiul a crescut, a urmat un liceu, a absolvit o facultate, a cunoscut fiorii dragostei şi acum îşi plimbă încet degetele pe taste căutând, printre lacrimi, cuvinte. Sunt lacrimi amare şi dulci, fericite şi triste, optimiste şi pesimiste. În minte îmi răsună cântecul de leagăn şi mă îmbie să urc în tren. Închid ochii şi accept, întrebându-mă: quo vadis?