Zilele astea, printre lacrimi de dor, dezamagiri si deceptii sentimentale, revelatii surprinzatoare, suferinta fizica si munca asidua la serviciu, am cautat un medicament, un soi de panaceu. Ceva care sa ma faca sa redevin copil, sa-mi reimprospateze exteriorul si sa-mi vindece interiorul, sa ma faca sa uit de durere, sa-mi imbunatateasca sanatatea mentala si cea generala. L-am identificat fara prea mari eforturi: cel mai bun medicament este rasul, responsabil pentru producerea de endorfine, substante chimice naturale  care alina durerea fizica si produc un sentiment de euforie, ceea ce ajuta la reducerea stresului fizic si mental. Efectele psihologice ale acestuia nu sunt de neglijat, iar faptul ca determina  scaderea tensiunii arteriale, reglarea batailor inimii, relaxarea muschilor si realizarea eficienta a  schimbului de oxigen, este un lucru demonstrat stiintific, japonezii recurgand deja la terapia prin ras in vederea imbunatatirii sanatatii.

Potrivit expertilor, oamenii nu mai rad atat de mult cum o faceau acum sute de ani si nici chiar precum acum 50 de ani. Prin anii ’50 oamenii radeau aproximativ 18 minute in fiecare zi. In prezent, aceasta perioada s-a redus la 6 minute pe zi.

Am incercat sa-mi amintesc cand am ras cu pofta, din toata inima, ultima data. Nu am reusit…probabil ca momentul respectiv se pierde in negura timpului, pentru ca mi-e imposibil sa-l localizez cu precizie.  Voi cand ati ras ultima data, cand v-ati distrat copios si care a fost cauza: o comedie, o intalnire cu prietenii, o emisiune sau un spectacol de divertisment sau un banc bun? Va mai aduceti aminte? Imi puteti recomanda pentru acest weekend un film care voua v-a starnit hohote de ras si v-a detensionat?

Cand sufletul iti plange si nu numai, incearca terapia prin ras. E posibil sa functioneze.

Autor: Giles Foden                                                      Regia:  Kevin Macdonald

Editura Allfa, 2008                                                     Coproductie SUA/UK;realizat chiar in Uganda

Asa cum am citit intr-un articol de-al lui M11, fraza “am vazut filmul, ce rost mai are sa citesc si cartea” reprezinta o atitudine paguboasa. Prin urmare am citit cartea, dar am vazut si filmul. Cel putin in acest caz, cartea pare mult mai buna, ofera mai multe informatii necesare pentru incadrarea si intelegerea actiunii si ne scuteste de vizionarea unor scene horror. Ca sa nu mai spun ca filmul e asemanator cu romanul doar la modul foarte general.

Pe fondul unor fapte reale (povestirea e plasata in anii ’70, in Uganda,  printre framântarile tribale si in conditiile interventiei diferitilor jucatori externi care voiau sa traga tara ba spre “lagarul socialist” pigmentat cu ceva revolutionarism arab, ba spre “lumea libera”), scriitorul reuseste sa construiasca o foarte interesanta intriga, care cuprinde de toate: iubire, ura, despartiri, jocuri politice facute de incompetenti ai serviciilor secrete britanice, aventuri si palpitatii “fara numar fara numar”, razboi, ceva crime realizate cu sadism profesionist, lovituri de stat si chiar  o operatiune a seviciilor secrete israeliene.  Peste toate insa e extraordinar de bine zugravita personalitatea acestui dictator sângeros care a fost Idi Amin Dada. Pentru rolul macabru jucat cu o perfectiune ingrijoratoare, actorul  Forest Whitaker a primit Oscarul in 2007.

Venit la putere printr-o obisnuita lovitura de stat conform  vremurilor si continentului, Idi pare initial un baiat de baiat. Se bate pe burta cu mai toata lumea, face bai de multime, rânjeste demagog si se da bine pe lânga reprezentantii Occidentului . Poporul e ultraincântat si topaie in ritmuri specific africane. Prin ochii tânarului si naivului medic scotian Nicholas Garrigan (devenit, cam fara voia lui, medicul personal al presedintelui si chiar un fel de consilier politic) vedem insa cum aceasta persoana, considerata in mod superficial un partener credibil de discutii si negocieri de catre democratiile occidentale, se transforma destul de vijelios in bruta. Si-a dat arama pe fata, cum ar zice proverbul. Si nu orice fel de bruta, ci una extrem de violenta chiar si pentru standardele africane. In sfârsit, pentru martorul nostru lucrurile se termina relativ cu bine si in carte si in film. Omul ramâne traumatizat psihic, dar viu.

Cum de a ajuns autorul la acest titlu? Idi Amin a venit la putere cu ajutor britanic in anul 1971, rasturnând un alt criminal de rasa, Milton Obote. Pe vremea aceea fusese foarte impresionat de  scotieni, iar pe masura indepartarii de politica guvernului Majestatii Sale a facut o paralela intre lupta lui pentru independenta si “suferintele” poporului scotian, considerând ca l-ar putea ajuta in “gâlceava” cu englezii din postura de rege. Pentru impresie, mai zicea ceva si de “miscarile de eliberare” ale galezilor si irlandezilor. Oricum, Idi nu s-a dat doar rege al scotienilor, ci si cuceritor al Imperiului Britanic sau suveranul tuturor animalelor de pe pamânt.

Idi Amin a fost inlaturat de la putere cam asa cum a venit. Tanzania, tara vecina cu care avea o hârjoneala mai veche, in genul celei dintre Kuweit si Iraq, intervine militar alaturi de rezistenta ugandeza la sfârsitul anului 1978 si il pune pe fuga. In mandatul sau de 8 ani, a omorât cam 300.000 de ugandezi (aceasta e versiunea oficiala), printre care si una bucata sotie. Pentru crimele sale n-a dat niciodata socoteala in fata justitiei, murind in 2003 de moarte buna, in exil si bogatie.

Intrebarea pe care mi-am pus-o citind cartea si vazând filmul e una foarte veche. Oare acesti bolnavi care ajung sa ne conduca sunt bolnavi si la momentul initial sau ii tâmpeste puterea? Cum de anumiti indivizi reusesc sa invârta pe degete sisteme politice considerate performante, cum de reusesc sa pacaleasca atâta “lume buna”? Ce i-a facut pe englezi sau pe americani (ca pe francezi n-are rost sa-i bagam in discutie) sa dea credit quasi-total unor dementi precum Idi Amin, Ceausescu, Noriega (in Panama),  Saddam Hussein (in Iraq) si multi altii? Sa fie doar strâmta “arie de selectie” de vina? E posibil ca asemenea oameni sa se fi comportat (constienti fiind ca vor doar sa “treaca puntea”) normal multa vreme, astfel incât sa adoarma vigilenta “aliatilor” si sa se fi descatusat atunci când nu mai era nimic de facut? Sau au innebunit pe parcurs?

Parerea voastra care e?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fvuEOIE4hGc]

Trebuie sa fii gata sa te lasi mistuit de propria flacara; cum ai putea renaste daca nu te-ai transformat mai intâi in cenusa?

Asa grait-a Zarathustra

Plânsul lui Nietzsche

Editura Humanitas, 1995

Nu va impacientati, nu va speriati si nu fugiti inca! Nu e vorba de filozofie. E doar o simpla carte de beletristica. Are si dialoguri! As fi vrut sa vorbesc despre ea ceva mai târziu, dar anumite evenimente mai mult sau mai putin personale m-au facut sa scriu despre ea acum. Autorul, Irvin Yalom, este de meserie profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicina din cadrul Universitatii Stanford.

Cartea se bazeaza pe o intriga inventata, desi personajele sunt reale: intâlnirea dintre Josef Breuer si Friedrich Nietzsche care, conform cartii (dar nu conform realitatii), a dus la nasterea psihoterapiei.

Josef Breuer a fost psiholog pentru putina vreme, el fiind mai degraba diagnostician si cercetator in fiziologia respiratiei si echilibrului.

Actiunea are loc undeva in ultimile luni ale anului 1882, când Nietzsche (cel de dinainte de „Asa grait-a Zarathustra”)  a fost la un pas de sinucidere din cauza unei iubiri neimpartasite, dupa ani de zile de tortura psihica, in urma unei scurte, intense si caste aventuri. Cel putin asa rezulta din scrisorile lui catre Lou Salome, despre care insa nu se stie daca au fost cu adevarat trimise sau au ramas doar in stadiul de ciorna. Lou Salome va ajunge, la rândul ei, psihanalist.

In realitate, inceputurile adevaratei psihanalize pot fi plasate in momentul lansarii cartii „Studii asupra isteriei”, scrisa in colaborare de Freud si Breuer si in care e descris cazul Annei O. (Bertha Pappenheim). „Cazul” a fost un succes, asa cum apare descris in carte. Azi stim ca lucrurile nu au stat intru totul in acest mod, dar  Bertha s-a vindecat si a inceput o cariera in asistenta sociala atât de impresionanta incât, in 1954, Germania de Vest a ales s-o onoreze postum printr-o marca postala.

Cine a fost de fapt Anna O? Pacienta lui Breuer, mult mai tânara, de care psihologul s-a legat atât de mult emotional incât era sa-l coste familia si cariera.  Aceste lucruri le stim din informatiile controversate provenite de la Freud si contrazise de biograful lui Breuer.

Nu are prea mare importanta insa ce e adevarat si ce nu in acest caz. Ce avem noi aici, de fapt? O suita de incurcaturi sentimentale in care sunt prinse unele din cele mai luminate minti ale sfârsitului secolului al XIX-lea. O tânara plina de viata care incearca sa salveze omul pe care ea insasi il bagase in incurcatura. Dar nu oricum. Agnosticul (sa-l numim asa…) Nietzsche e un om special si nu accepta sa fie tratat ca un simplu nebun. Asa ca trebuie intocmita o stratagema….Fermecatoarea Lou Salome ia legatura cu doctorul Josef Breuer si, impreuna, urzesc un plan.

Cine e vânatorul, cine e vânatul? Cine e medicul, cine pacientul? Cine e sanatos, cine e bolnav? Este boala un lucru cu adevarat rau sau poate fi „convertita” intr-un profesor exceptional? O perioada avem impresia ca stim ordinea lucrurilor. Apoi…in timp ce povestea se deruleaza…devenim din ce in ce mai derutati. Un filozof de geniu indragostit lulea de o pustoaica. Un medic evreu cu o reputatie fara pata, familist, vrajit de aceeasi Lou si indragostit de o tânara pacienta, Anna. Apoi…acesti doi suferinzi, Breuer si Nietzsche, incercând sa se ajute reciproc. Singurii care par cu picioarele pe pamânt printre atâtia lunatici sunt Lou Salome si Sigmund Freud. Ei stiu foarte bine ce vor.

O carte bine scrisa, nu foarte usoara, destinata celor care se simt vinovati. Fiti pe pace! Daca asemenea genii au cazut prada disperarii cauzate de iubiri imposibile, sau de legaturi condamnate de cutumele sociale, cine suntem noi sa facem intotdeauna lucrurile cum trebuie? Sa incercam sa nu ne biciuim atunci când se pare ca am gresit. Mintea si sufletul actioneaza dupa legi care nu sunt intelese, dupa cum bine reiese din aceasta carte, nici macar de cei care le studiaza intens.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4sXGzFuoF8g]

Autor: Dragos