Unii preferă începuturile. Poate pentru că sunt fresh, ofertante, promițătoare. Alții adoră desfășurarea evenimentelor, cuprinsul plin de suspans, intrigă, aventură, acțiune. Eu iubesc finalurile. Pentru că sunt încărcate de dramatism, patetism, emoție. Pentru că de cele mai multe ori acum se risipește misterul și se stabilește soarta eroilor. Pentru că în sfârșit curiozitatea mea e satisfăcută, aflu adevărul, înțeleg sensul lucrurilor. De câte ori, răpusă de dorința de a afla mai repede deznodământul, nu am citit finalul cărții înainte de a o fi terminat…

Așa sunt eu, nerăbdătoare. Și curioasă. Și, se pare, am o mare problemă. Vreau că filmele vizionate sau cărțile citite să aibă un final. Unul creat de scenarist sau scriitor. Nu unul imaginat de mine. Cer prea mult? Detest filmele cu final deschis unde noi suntem lăsați să alegem ce se întâmplă cu personajele principale. Eu le consider opere neterminate. Pentru că le lipsește cea mai bună, cea mai frumoasă și mai așteptată parte, cea cu impactul cel mai puternic asupra publicului. Da, cred cu tărie că oamenii vor explicații, lamuriri, vor o poveste intreaga, completa.

Zilele trecute am găsit pe blogul Mihaelei o recomandare de film. Într-un comentariu cineva avertiza în legătură cu sfârșitul și cu o anumită întrebare ce va stărui în mințile tuturor. L-am căutat imediat, l-am vizionat, iar după terminarea lui am rămas cu un gust amar. O imensă dezamăgire m-a cuprins, determinându-mă să regret alegerea făcută. E una din acele producții cu final deschis în care fiecare își imaginează ce vrea, după bunul plac. Cu alte cuvinte te lasă cu ochii în soare. Mă rog, în cazul de față mai potrivit ar fi în ceață. Cel puțin așa afirmă cinefilii, din punctul meu de vedere pelicula are un final cum nu se poate mai…prost clar.

Era ultimul lucru la care mă așteptam. Pentru că oricât de mult ne-am hrăni cu fantezii și plăsmuiri, parcă tot mai mult ne plac certitudinile. Și parcă avem mai multă nevoie de ele…

Dar mai bine vorbesc în numele meu. Eu am nevoie de ele. Mereu am crezut că e mai bine să știi adevărul, oricât de dureros ar fi, decât să trăiești într-o dulce minciună care în final te va distruge, să-ți imaginezi că totul e bine și când colo să descoperi că de fapt e putred, urât mirositor. De exemplu, sa crezi (prea) mult timp ca esti singura persoana din viaţa partenerului tau, ca sa afli pana la urma ca acesta mai are pe cineva.

Există și situații excepționale în care este permisă minciuna, desigur.

Așadar, vă plac filmele/cărțile cu final deschis sau doriți un final evident, precis, imaginat de autor? Preferați iluziile, visele sau certitudinile?