Ramasesem datoare cu o explicatie.

In fiecare noapte cad lata de oboseala in jur de ora 1. Atunci, parca la un semnal, ochii mi se inchid, mintea nu mai poate procesa informatia primita, corpul mi-e doar o masa amorfa, incapabila chiar sa se miste. Adorm instantaneu.

De fiecare data cand cineva ma acuza de ceva sau imi arunca in fata rautati gratuite, ii dau replica. Nu pot sa ma abtin de la a riposta, uneori pe un ton ridicat, de a ma apara sau a da o explicatie. Eu raspund mereu la provocari, indiferent de context si de instigatori. Acum, nu stiu sigur cum e mai bine, sa tii totul in tine, sa clocotesti in interior de furie sau sa rabufnesti si in felul asta sa te eliberezi? Ca sa nu mai spun ca de fiecare data cand realizez ca lucrurile scapa de sub control, intru in panica si nu mai pot gandi logic, ma pierd.

Daca intr-o zi nu mananc pana la ora 18 sa zicem, incepe sa ma roada stomacul, sa simt un mic disconfort, cu alte cuvinte sa mi se faca foame. La fel se intampla si daca nu beau apa. Am impresia ca e vital sa ma alimentez in acel moment, ca e o activitate ce nu suporta amanare. Si nu conteaza ca sunt in mijlocul strazii, daca imi este foame, ma opresc si-mi cumpar ceva. Daca nu gasesc, ma gandesc non stop numai la asta pana reusesc sa-mi satisfac nevoia.

Nici nu concep sa nu-mi fac zilnic dus. Inainte de a iesi din casa, fie ca e iarna sau vara, ma spal pe corp, uneori si pe cap.

Aceste lucruri se petrec intr-o stare de normalitate. Dar cum procedezi cand viata te pune in situatii inedite, neobisnuite?

Se apropie noaptea si tu nu esti in patul tau ci la un birou incercand sa rezolvi niste probleme care-ti solicita agerimea gandirii, stapanirea de sine, atentia distributiva, concentrarea. In mod obisnuit la ora asta erai in lumea viselor, insa acum trebuie sa fii rapid, istet, vigilent.

Reusesti sa termini cu bine si in loc de felicitari primesti jigniri, acuze si rautati din partea celorlalti. Esti furat si lasat singur in noapte. Ce faci in aceste conditii? Te enervezi, strigi, raspunzi cu aceeasi moneda? Incepi sa te lamentezi si te victimizezi? Nu, pentru ca nu ajuta la nimic. Nu, e absolut necesar sa procedezi altfel decat esti tu obisnuit, adica sa iti pastrezi calmul. E vital sa nu intri in panica!

Au trecut deja doua zile de cand tu nu ai dormit. De cand nu ai mancat si baut nimic. Esti nespalat, rimelul si fondul de ten ti se preling pe obraz, cearcanele imense tradeaza oboseala acumulata. In continuare este vital sa-ti pastrezi luciditatea. Sa fii fresh. Interactionezi cu zeci de persoane, astepti pe unde apuci, discuti, incerci sa rezolvi unele greseli din proiect.

Si te descurci! Pentru ca doar atunci cand nu ai ce face esti puternic, priceput, abil si expeditiv. Atunci gasesti in tine resurse nebanuite. Atunci cand nu ai de ales, nu exista expresia “nu (mai) pot”.

Cand nu ai ce face…realizezi lucrurile pe care niciodata nu ti-ai fi imaginat ca le poti face. Incepi sa-ti depasesti limitele. Incepi sa te descoperi, sa afli cine esti cu adevarat.

Ati fost vreodata in situatia de a va depasi limitele? Sunteti curiosi, doritori de a afla cat de departe puteti ajunge?

sursa poza

Ei bine da, dupa ce am fost infractor intr-unul din hipermarketurile bucurestene, mai nou, am devenit scorpie pe facebook, si nu oriunde, ci pe cel mai titrat grup de acolo, “Dependent De Fotografie”. Se pare ca nu ma potolesc, imi place sa traiesc periculos, sa creez panica, stres si tensiuni nedorite printre membrii unei comunitati linistite.

Sa fie de vina, oare, simtul umorului ceva mai ciudat din dotare, care in loc sa aduca zambetul pe chipul omului, il crispeaza si il indurereaza profund? Am realizat ca, in loc de amuzanta, deseori am fost catalogata drept malitioasa. De aceea, incerc sa ma abtin de la a face glumite sau simple observatii, chiar si in rarele porniri pe care le am in acest sens. Pentru ca stiu ca omenii sunt sensibili si chiar si atunci cand esti bine intentionat, risti sa fii neinteles, iar persoana respectiva sa perceapa remarcile tale nevinovate drept rautati gratuite. Asa cum a fost cazul zilele trecute…

Inainte de a va relata patania in urma careia am fost incoronata scorpia de serviciu a facebook-ului, mala mujer, mastera cea rea, regina cu inima de piatra, vreau sa clarific un aspect important. Activitatea mea pe facebook e redusa. Mai o poza, mai un link si rar de tot, cand imi atrage ceva atentia in mod deosebit si ma trimite pe culmile extazului, dau un like. Asa s-a intamplat intr-o dupa amiaza cand raza-mi vizuala a fost bombardata cu cateva zeci de imagini senzationale dintr-un colt de paradis, unde nimic nu te lasa indiferent: nici cel mai limpede si albastru ocean, nici cel mai alb nisip sau cele mai spectaculoase stanci, toate alcatuind un cadru de vis. Am dat vreo 10 like-uri la foc automat si, dintr-o data, privirea mi-a fost atrasa de data din coltul fotografiilor care indica, nici mai mult nici mai putin, ziua de…15 iulie 2037. Asta mi s-a parut cireasa de pe tort si foarte amuzata si bine dispusa am lasat un comment la una din poze, comment ce suna cam asa :”2037? Ce sunt astea, amintiri din viitor?” Incurajata de un like primit rapid la inocenta-mi intrebare si de un emoticon zambitor postat de altcineva, am comis o a doua greseala fatala: “acum putem rasufla usurati, sfarsitul lumii e departe”, am adaugat eu sare pe rana. Daca prima data autoarea pozelor nu s-a sesizat, a doua oara nu a mai rezistat si m-a chestionat: “de ce esti rea”, neuitand sa puna la final si vreo opt semne de intrebare, dovada clara ca uluiala ei atinsese apogeul. Atitudinea mea devenise de netolerat!

Intrebarea ce ma framanta inca din adolescenta este urmatoarea: suntem ceea ce cred si ce spun ceilalti despre noi? Pentru ca daca eu sunt discreta si rezervata (aparent o calitate, un lucru pozitiv) ceilalti ma vor considera si decreta secretoasa si misterioasa (deci vor transforma calitatile mele in defecte). Daca eu sunt mai timida si mai linistita, ceilalti ma vor socoti si cataloga o fitoasa si o increzuta. Sau, si mai rau, o prostuta manevrabila. Daca eu voi insista sa raman corecta si serioasa, ceilalti ma vor trata ca pe o tipa banala, plictisitoare si, cel mai grav, o inadaptata.

Voi va simtiti (uneori) neintelesi de cei din jur sau lumea va percepe exact asa cum sunteti de fapt? Suntem ceea ce cred ceilalti despre noi?

N-am mai evadat demult din cartierul meu gri. Indiferent de starea de spirit, cufundata in ganduri ori cu mintea ravasita, usor rupta de realitate sau, dimpotriva, extrem de atenta la tot ce se intampla langa mine, n-am cum sa nu observ peisajul deprimant din jur. Blocurile cenusii, increngatura de cabluri de deasupra capului ce ma impiedica sa vad cerul senin, gunoaiele de pe trotuare, cersetorii, cainii comunitari, mizeria, saracia, claxoanele, alarmele, aglomeratia, lumea pestrita, toate sunt prea evidente ca sa le ignor. Un prieten a exclamat uimit cand a vazut zona unde locuiesc, “dar chiar ca e urat, acum inteleg mai bine de ce vorbesti tu toata ziua de insule exotice si orase medievale!”

Nimic nu-mi gadila simtul esteticului, nici armonia, nici gratia sau echilibrul, nevoia mea de frumos e aproape imposibil de satisfacut. Primul pas spre nefericire e deja facut. Dar pe langa frumusetea exterioara, o apreciez la fel de mult si pe cea interioara.

Ma fascineaza, ma intriga, trezeste in mine emotii si perceptii unice. Sufletul meu are mare nevoie de el pentru a se putea dezvolta. Cred ca o doza de mister nu trebuie sa lipseasca din viata nimanui pentru ca el o face mai captivanta, cu adevarat interesanta. Imi place sa investighez eu, sa cercetez, sa descopar profunzimi si adevaruri si, trebuie sa recunosc ca satisfactia e uriasa atunci cand izbutesc prin forte proprii sa elucidez enigme ce par de nepatruns. Imi plac subtilitatile si prefer sa citesc printre randuri decat sa obtin totul de-a gata, fara niciun efort, sa mi se serveasca raspunsul pe tava. De aceea nu pun etichete si nu-mi plac sfaturile si povestirile moralizatoare.

Dincolo de nevoia de frumos si cea de mister, mereu mai apriga si mai vie este nevoia de corectitudine. Spiritul justitiar ma anima in permanenta, nu suport nedreptatea, rautatile gratuite, minciuna si lasitatea. A gresi e omeneste, si mereu m-am intrebat, oare de ce este atat de greu sa ne recunoastem micile scapari? De ce ne lipseste curajul?

In momentul de fata, care sunt cele mai stringente nevoi ale voastre (le excludem pe cele fiziologice, de siguranta si protectie)?

1. Nevoia de integrare sociala (nevoi sociale, apartenenta si dragoste, acceptare, comunicare)

2. Nevoia de apreciere si stima (nevoia de a te realiza, de a castiga aprobarea si aprecierea celorlalti)

3. Nevoia de actualizare (autorealizare, valorificarea propriului potential)

4. Nevoia de stimulare senzoriala (varietate, distractie, joc, relaxare)

5. Nevoia de cunoastere (nevoia de a sti, dorinta de a intelege, de a studia, de a explora)

6. Nevoia de afirmare sociala (ambitia, dorinta de a depasi propriile limite, de a concura impotriva altora, de a-i conduce pe altii)

7. Nevoi estetice (nevoia de frumos, de ordine, simetrie).

Sunt oameni care intra in casutele noastre virtuale sau reale, ne gadila orgoliul coplesindu-ne cu laude, ne ating sufletul cu o vorba buna, ne incurajeaza si ne transmit din energia si vibratia lor pozitiva, ne impartasesc din gandurile sau emotiile lor, ne alina tristetea, ne acompaniaza in clipe de singuratate, unii raman, altii insa poposesc pentru o perioada si apoi, din motive doar de ei stiute, isi continua misiunea departe de noi lasand in urma lacrimi de dor.

E atat de usor sa te apropii de ei, intr-o lume grabita, egoista, nepasatoare, pare atat de simplu si de firesc sa devii dependent de bunatate, frumusete sufleteasca, generozitate. Vrei sa-i ai zi de zi aproape, in absenta lor simti un gol in suflet, nostalgie si speranta ca intr-o zi vor reveni.

Ma atasez imediat de oamenii calzi si blanzi, care stiu cu o vorba sa aline durerea, oamenii pe care-i simt eu cu sufletul curat, binevoitori si bine intentionati,  se intampla asta atat in realitate, dar mai ales aici, pe blog. M-am bucurat nespus cand am realizat de exemplu ca Alicee va ramane alaturi de noi chiar daca acum e in Maroc unde conexiunea la internet nu este tocmai grozava, cand am observat ca QED si-a reluat activitatea preferata, ca Diana s-a intors dupa o lunga absenta si, chiar ieri am fost placut surprinsa sa constat ca meanbrake nu ne-a uitat. Trebuie sa marturisesc ca sunt tare fericita ca ii am alaturi de mine, inca din primele zile ale blogului pe Ada, Dragos, Danny, Lusio, Lilly, Modern Talking, Pato, Silvia, Torden sau Vacitim, intre timp adaugandu-se prieteni noi precum Ana, Iulia, Julien Sorel,  Mihaela, Napocel, Otilia, Paul sau Ovi. Dar nostalgia si dorul dupa clipele petrecute, in special toamna trecuta pe niceeynice.wordpress.com nu pot fi descrise in cuvinte. O uriasa tristete si un imens regret se instaleaza in momentul cand imi aduc aminte de discutiile cu Andreea Calin, Happygirls, Maria, Mathew, Nora, Vis, Zuzu. Stiu ca e gresit sa ma cramponez de trecut, doar ca pe acesti oameni nu-i voi uita niciodata. Ei mi-au inseninat zilele, aducand soare pe cerul uneori innegurat al sufletului meu, iar comentariile lor stau dovada ca nu exagerez cu nimic. Nimeni nu va reusi sa-i inlocuiasca sau sa-i scoata vreodata din inima mea. 

Poate va intrebati de ce le port tuturor o asemenea recunostinta? Pentru ca aproape zilnic descopar cat de usor e sa fii malitios si ironic, sa spui rautati, sa improsti cu venin in jur, sa ranesti. 

 Pentru bloggeri: va atasati repede de comentatorii fideli ai blogului vostru? 

Pentru comentatorii fara blog momentan: va atasati repede de persoanele pe ale caror bloguri va lasati ideile?

Pentru toti: cat de repede va atasati de oamenii din offline? E bine sau e gresit sa ne atasam prea repede si prea mult de ceilalti?

Deci nu, nu va asteptati la masini, vile etc..

In momentul de fata nu mai stiu (exact) daca sunt doar bun sau rau, destept sau tampit…sau doar o amestecatura intre toate. Cert e ca mi-as fi dorit sa fiu mai BUN (macar in unele momente), mi-as fi dorit sa multumesc mai usor pe cei care au mai avut pretentii de la mine. Mi-as fi dorit sa nu fi trecut prin cate am tot trecut. As fi vrut ca totul sa-mi fi fost mai usor… 

“De-ati fi o clipa in pielea mea, toti ati abandona!” – “Inainte sa ies pe usa o sa va-njur din antreu! Zic de pusti de bani gata.. Le doresc sa traiasca un minut in locul meu si sa spuna dup-aia ce e si ce nu e greu!” – Cumicu

Mi-as fi dorit ca atunci cand eram mic sa am o bicicleta, mi-as fi dorit ca de ziua mea tata sa-mi zica doar un “La multi ani” (n-am avut pretentii de cadouri), fara a mai provoca certuri in acea zi. Mi-as fi dorit ca familia mea sa n-aiba program de cearta, seara. Mi-as fi dorit ca unii membri sa nu fi fost prin spitale. Mi-as fi dorit sa nu fi fost chiar si eu internat la reanimare… Mi-as fi dorit ca dupa reanimare sa-mi fost mai multi din fostii prieteni aproape! Mi-as fi dorit sa fi fost mai sanatos… Mi-as dori sa fiu mai indraznet din prima, nu doar cand sunt ‘stimulat’. Mi-as fi dorit sa nu fi oferit atat de multe lucruri/reactii bune celor ce nu meritau… Mi-as fi dorit ca reactiile lor sa nu ma transforme si pe mine in ceva rau. Mi-as dori sa nu ma mai simt atat de ghinionist si sa nu ma mai tot straduiesc sa prind oportunitati la care chiar sa trag tare si dintr-un ghinion pe final, sa nu-mi iasa… Mi-as dori sa mi se indeplineasca / sa mi se fi indeplinit mai multe vise. Mi-as fi dorit sa fi avut mai mult succes in trecut… Mi-as fi dorit la fel ca si artistul Nimeni Altu: “Sa nu-mi vad iubita din adolescenta in bratele altui barbat” , mi-as fi dorit ca unii prieteni din copilarie sa nu-mi fi murit deja… inca mai am/aveam nevoie de voi! Mi-as fi dorit ca unele tipe sau pur si simplu alti oameni sa nu-mi fi otravit sufletul… Mi-as fi dorit ca unii sa nu ma faca sa devin/par arogant.

Mi-as dori ca unele persoane sa nu se creada niste “mici D-zei” si sa considere ca au dreptul sa ma tot judece: “Hai judeca-ma ‘prietene’, ia-o cum vrei, ca si asa sunteti niste mici “dumnezei!” As fi vrut sa nu fac atatea greseli pe care (pe toate) le-am platit si mi-as dori sa se stie ca nu mai (tot) am nevoie de sfaturile sau morala altora.. Sunt capabil sa mi-o fac si singur chiar daca n-o zic pe gura, o fac in gand!

Si-as fi dorit ca in familia mea sa se gaseasca mai multa armonie, mai multa iubire, mai multa intelegere! Mi-as fi dorit sa fi fost mai tare decat am fost… Mi-as fi dorit si inca doresc sa primesc mai multe vorbe bune,  mi-as fi dorit sa primesc mai multe sfaturi bune din partea altor persoane si nu doar din partea familiei caci au si ei problemele lor si nu pot fi batuti la cap prea des de altele.

Mi-am tot dorit sa fac o lume mai buna, macar in mediul meu (cam de pe la 16, 17 ani). Am crezut ca aratand bunatatea mea, lumea ma va urma, dar nu a fost asa, n-am facut-o mai buna si n-am primit ce-am dorit. Am realizat doar ca daca esti prea bun esti luat de  fraier/prost! Iar asta nu m-a imbunat ci m-a facut sa devin chiar ce detestam in trecut, sa am momente cand la randu-mi sa fiu rau…unele persoane ar putea spune chiar ‘nenorocit’. Nu vreau sa dau vina doar pe sechelele din trecut, pe rautatile primite gratuit in trecut cand eu imi afisam doar bunatatea, n-ar fi o scuza prea buna si nu cred ca vreau sa fiu iertat cu usurinta. Desi de multe ori am zis ca reactiile mele (in mare parte rele) depind si de alte motive, pe care “victimele” mele, le-au provocat, doar ca nu prea isi dau seama de ele. Poate ca e ironic cum, uneori, unii se intreaba de ce-am devenit mai rau, de ce m-am schimbat, fara a se gandi si la faptul ca: “Bai, poate eu am provocat reactiile astea ale lu.”

Am realizat ca uneori bunatatea poate insemna doar suferinta, batjocura si din nou suferinta, iar a fi rau te poate scapa de ele, pentru ca odata cu rautatea poate aparea si indiferenta, indiferenta de a nu-ti mai pasa de raul provocat si avand si rautate, poti raspunde la rautati cu rautate si-n aceasta situatie incepi sa te gandesti si la: “Mi-a facut rau, i-am facut rau” deci suntem egali, deci move on-ul poate fi mai usor. Avand bunatate, fiind si sensibil/sensibila cazi mult mai usor in suferinta, pentru ca n-ai ripostat, ci doar ai “inghitit”. In timp ce persoana rea pleca multumita ca ti-a facut rau, persoana buna de multe ori ajunge sa sufere in continuare. Am realizat ca lumea in care traiesti, cu care te intalnesti direct sau indirect, te poate schimba (uneori sau chiar de tot). Si te poate arunca in perioade in care devii ceea ce detestai la altii…adica rau, nenorocit, ticalos, cautand indirect o nevoie de razbunare pentru toate pataniile din trecut, cand bunatatea ta era terfelita! In rautatea pe care incepi sa o arati, te invelesti cu scuza “si altii mi-au facut mie la fel”.

Dar cu toate astea, inca ne ramane acel: “Fii bun cu cine-i bun cu tine / Fii rau cu cine-i rau cu tine!”… Sau nu ( va intreb pe voi) ??? 

Eu pot sa zic ca in trecut (chiar si cu ani in urma) am experimentat pana si acel BUN (si) cu cei RAI si stiti ce-am obtinut ? Multa suferinta/tristete, in timp ce aia RAI, erau veseli / binedispusi, fara a parea afectati de ceva.

Ei bine eu sunt tipul ce a tot citat ceva: “Cum poti sa fii inger (si sa ramai si viu), cand traiesti printre demoni ?”…iar raspunsul de multe ori a tins spre: “Nu poti, trebuie sa te adaptezi, trebuie sa stii sa fii macar pe jumatate ca ei, pentru a supravietui, pentru ca altfel, vei avea parte doar de MULTE SUFERINTE pana inima iti va crapa”. Si ce te faci cand asta tinde sa atace chiar si-o persoana mai sensibila ? Va spun eu: acea persoana incepe sa fie capabila sa-si ‘impietreasca’ chiar si inima… fiind disperat in a evita suferintele trecutului si mai ales in a arata ca cei care au LOVIT isi pot primi inapoi lovituri si mai PUTERNICE!

Cat despre mine, pot sa zic ca am inceput sa adopt tot mai mult ceva ce a adoptat si-un artist drag mie (Cumicu): A FI CAT MAI INDIFERENT!

Acest artist a intampinat si scris asta: “Sa ai nevoie de un sfat si de-o vorba buna.. dar sa nu gasesti pe nimeni in stare sa le spuna ; Credeam in oameni, mortii lor de lighioane / Nu simt nimic.. ca am fost tras in piept de prea multe persoane; Aveam in fata orizontul conturat de viziuni / Crezand in vorbe, sinceritate si promisiuni; Nu e nimic corect ( stiu) si nu astept (nu) respect din partea ta, stiu ca te doare in rect!”

Am fost rau in unele momente, asta nu pot sa neg, la fel cum nu pot sa neg ca nu mi-a mai pasat de prea multi/multe, dar marile exceptii au fost in special fratele, mama, sora mea (si cativa prieteni cu vechime de ani la rand). Despre sora mea, voi cita acelasi artist: “E singura care conteaza in lume pentru mine.. si nu-mi pasa de tovarasi, bar, prezente feminine, atata timp cat sange din sangele ei va curge-n venele mele… Orice durere numai ea va sti s-o spele!” Am dat asta pentru ca in curand o sa urmeze si partea a doua si va avea o legatura. Sora mea e o persoana foarte importanta in viata mea, careia ii port mult respect si cu care de cand ma stiu, n-am putut sa fiu prea rau, n-am putut sa fiu fals, n-am putut sa arat alta fata decat cea adevarata pentru ca am stiut mereu ca nu va incepe sa ma judece aiurea, ci se va stradui sa ma inteleaga sau sa ma corecteze in greselile facute, iar pentru asta voi face oricand orice pentru ea si ma voi stradui sa nu-i fac niciodata vreun rau pentru ca a fost mereu langa mine si la BINE si (dar mai ales) la greu si mai ales ani la rand. “Exista un om caruia ii datorez TOTUL si pentru care a-si face ORICE, nu conteaza potul!”

Voi ce v-ati fi dorit cu ardoare, dar nu s-a indeplinit (si nu vorbesc neaparat de chestii materiale) ?

Si mai ales, cum raspundeti la rautati ? Va pastrati bunatatea sau raspundeti la rautati, cu rautate ?

O leapsa primita cu ceva timp in urma de la Mihaela si Alina imi da posibilitatea sa clarific unele aspecte legate de activitatea mea in online:

1. Cand ai inceput sa scrii online?

In aprilie 2007, peste o luna voi implini  4 ani in blogosfera. Am inceput pe blogurile gsp-ului si prosport-ului, iar pe 4 septembrie 2009 am decis sa-mi deschid propriul blog. O vreme, pana prin martie 2010, nu am avut blogroll, abordam doar subiecte geografice, apoi am decis ca e timpul sa diversific tematica si sa imi creez o retea de prieteni. Din 12 ianuarie 2011 m-am mutat aici,  pe propriul domeniu.

2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?

Existenta feedback-ului.

3. Cum reactionezi la comentarii negative?

In conditiile in care nu critic, nu judec, nu dau sfaturi, nu ma cred detinatoarea adevarului absolut, nu-mi prezint pe blog convingerile politice,  ma indoiesc ca cineva ar avea ce sa-mi reproseze. Nu au fost comentarii negative, eventual rautati gratuite, nemultumiri, dar irelevante prin numarul extrem de mic. Insa trebuie stiut ca nu accept jigniri pe blog, nici la adresa mea si nici la adresa postatorilor. E libertate pe blog, insa in limitele decentei si bunului simt.

4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit?

Ideea initiala? Pai au fost mai multe. In 2007 am intentionat sa fiu un fel de avocat neplatit pentru echipa de fotbal preferata, Steaua Bucuresti, in stare sa  lupt pana-n panzele albe pentru o cauza nobila, aceea de a o  apara de atacurile miselesti lansate de suporterii echipelor rivale. In septembrie 2009 aveam mult timp liber si vroiam sa scap de plictiseala, asa ca am inventat un blog propriu, iar in 2011 am hotarat sa dau un aspect profesionist, serios, activitatii mele preferate prin cumpararea unui domeniu. Desi mi-am pierdut tot traficul si multi prieteni, desi intampin zilnic nenumarate probleme, nu regret pasul facut.

5. Ce fel de linkuri tii in blogroll?

In blogroll sunt prietenii mei. Eu nu recomand nimic nimanui. Vreau cu ocazia asta sa lamuresc urmatorul aspect: sunt o persoana usor introvertita, totusi sociabila, care insa are nevoie de o perioada mai lunga de timp pentru a se acomoda cu cineva. Pentru ca eu sa stabilesc o oarecare comunicare cu o persoana trebuie sa se creeze o legatura sufleteasca intre noi, trebuie sa ne descoperim unele interese si pasiuni comune, eventual o viziune asemanatoare asupra vietii. Si cum sa se creeze aceasta legatura daca nu prin discutii pe blogul amandurora? Eu nu pot comenta pe orice blog, o fac doar daca simt ceva pentru autorul articolelor, daca imi place persoana cat de cat.  De aceea sunt bloguri pe care intru zilnic si las si comentarii si sunt si bloguri pe care intru si las comentarii doar cand  imi place teribil articolul. Mare parte a acestora  sunt oameni care, din ratiuni doar de ei stiute, m-au trecut din proprie intiativa in blogroll-ul lor si au mai venit si sa comenteze aici. Cum as putea sa nu le raspund cu aceeasi moneda, mai ales, ca au fost timpuri(o scurta perioada, e adevarat) cand si eu am facut acelasi lucru? Am citit articole scrise de bloggeri enervati de faptul ca se practica schimbul de comentarii sau ca unii lasa postari scurte, impersonale. Vreau sa le raspund pe aceasta cale: nu e niciun schimb, e doar o forma de a-ti saluta un vechi prieten din blogosfera pe care intamplator il ai si in blogroll. Pe cine sa comentez? Un strain despre care nu stiu nimic si al carui articol nu-mi transmite nimic? Da, uneori las sub forma de comment doua randuri ce par impersonale, dar nu mereu e din cauza ca  nu am timp, chef sau inspiratie, ci pentru ca aceea este singura reactie starnita de articolul respectiv, e imposibil sa te regasesti in tot ce se publica pe un blog, unele teme chiar nu-ti suscita interesul atat de mult. Trebuie sa recunosc ca exista si un blog pe care-l citesc constant, de foarte mult timp, pe care il comentez frecvent, desi proprietara nu-mi trece pragul atat de des si nici nu ma are in blogroll. Insa ma regasesc prea mult in textele ei, chiar m-a socat la inceput acest lucru si am ramas o cititoare/postatoare fidela.

6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

Blogul meu nu m-a schimbat in niciun fel, blogul altuia insa… Uneori insa blogging-ul poate constitui o forma de terapie pentru un suflet chinuit si framantat. Nu de putine ori am fost ascultata si incurajata de prieteni extraordinari care si-au rapit din timpul liber pentru a ma consola pe mine. Tin sa le multumesc pe acesta cale lui Vacitim, Lusio, Adei Pavel, miscelaneouss11 si, evident, confidentului meu dintotdeauna, Dragos FRD.

7. Ce asteptari ai in viitor de la blogul tau?

In primul rand am asteptari de la mine, apoi de la altii. Realizez ca summerday nu va fi niciodata un blog mare sau unul  important. Ce pretentii sa am cu  150 de vizitatori unici pe zi si cu  10-15 comentatori maxim pe zi? Si situatia se mentine de o perioada, ma multumesc cu ce am realizat pana acum, mi-e teama ca ar putea fi mai rau. Multe bloguri parasite, multi bloggeri disparuti fara urma… Sa concluzionez, imi doresc macar o constanta, daca o evolutie e aparent imposibila.

8. Cat despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Am cei mai draguti, calzi si intelegatori postatori.  :wub: Si asta este evident, cred,  pentru orice vizitator.  Desigur, resimt enorm plecarea unora dintre ei,  ma doare ca nici macar nu mai trec pe aici din cand in cand prieteni care altadata scriau zilnic. Mi-e dor de Andreea Calin,  Nora, Diana, Maria, Mathew, Vis, nu stiu ce s-a intamplat, de cand ne-am mutat aici parca ceva nu le-a mai placut, refuz sa cred ca summerday este de vina.

Cum v-a schimbat pe voi blogul si bloggingul? Ce asteptari aveti de la propriul blog(si, eventual,  de la summerday)? Sunteti puternic atasati de el sau ati putea oricand renunta la activitatea in online?