– Măi fetițo, îndrăznești să nu te uiți la mine când vorbesc cu tine?, mă chestionează ieri, clocotind de furie, cu ochii ieșiți din orbite, șefa mea, o doamnă aparent distinsă, de îndată ce constată că am ajuns la muncă cu cinci minute întârziere.

După ce-mi revin din uluiala, și realizez penibilul situației, nu știu dacă să râd sau să plâng. Am trecut binișor de vârstă copilăriei și, din păcate, nici aspect de puștoaică nu mai am. Recunosc, îmi este dor de timpurile când eram numită domnișoară cu diferite ocazii. Acum, toată lumea mă domnește, lucru care mă face să mă simt bătrână. Pentru o clipă, deși a spus-o peiorativ, ideea că cineva mă vede atât de tânără, m-a încântat. Apoi mi s-a părut revoltătoare abordarea ei. Când ai o anumită funcție, când îți dai atâta importanță și vrei să treci în ochii tututor drept o lady, când conduci o instituție este necesar să-ți controlezi limbajul și nervii. Altfel riști să pierzi tot respectul angajaților.

Nu sunt obișnuită cu astfel de mahalagisme la locul de muncă. Nimeni, niciodată nu mi s-a adresat astfel. Problema mea e că am anumite așteptări de la colegi și șefi. Aici cred că greșesc, deși așa ar fi firesc să fie. Să ne comportăm demn, civilizat și respectuos, conform statutului pe care îl deținem. Pentru că dacă eu mă manifest ca la piață, ce pretenții să mai am de la subalterni?

Nu știu ce se întâmplă cu femeile când ajung în funcții de conducere. Ori nu gestionează prea bine responsabilitățile, sunt depășite de situație și își vărsa nervii pe noii angajați ori sunt mai sensibile în anumite zile când dezechilibrele hormonale își spun cuvântul și declasează stări emoționale schimbătoare. Chiar dacă nu am fost jignita, umilită și luată la rost ca acum, la toate joburile avute până în prezent, am fost întâmpinată cu ostilitate de angajatoare. Ursuze, reci, îngâmfate, lăsau să se înțeleagă clar, din priviri, gesturi și cuvinte că nu mă agreează. Parcă le stăteam în gât, abia așteptau să scape de mine.

În schimb, nu-mi aduc aminte să fi avut probleme cu șefii mei de sex masculin. Unul singur trăsnea și bufnea, dar așa era el cu toată lumea. Și înclin să cred că era excepția de la regulă. În rest, ceilalți au fost manierați, calmi, nu și-au dat niciodată arama pe față. Nu pot să spun că au fost simpatici și prietenoși, dar toleranți da. În schimb, între femei toleranța e zero.

 Categoric, prefer șefii bărbați. Cât s-a putut, ei au încercat să mă păstreze în instituție, iar dacă au avut ceva să-mi comunice au făcut-o pe un ton coborât, nu au urlat, nu s-au isterizat. Femeile șef, din dorința de a se impune, de a ține situația sub control și de a nu le fi în vreun fel știrbită autoritatea, sunt dure, rigide, subiective uneori până la absurd.

Cum ați caracteriza relațiile cu șefii voștri de-a lungul timpului? Preferați bărbați sau femei în funcții de conducere? Șeful ideal este, în viziunea voastră, corect, prietenos sau tolerant?