Vestea căzuse ca un trăsnet. Eram năucită, o singură întrebare răsunându-mi obsesiv în minte. De ce? De ce? Impactul fusese devastator, asemănător efectelor unui seism cu magnitudinea de 9 pe Richter, zdruncinându-mi întreaga lume interioară.

O văd pe mama împachetând lucrurile și realizez că nu mai există cale de întoarcere. Eram evacuați. O familie influentă și înstărită ne-a cumpărat apartamentul și eram nevoiți să părăsim locul în care ne trăisem aproape întreaga viață. Într-un final, îmi strâng obiectele personale în niște pungi imense cât durerea care-mi frângea sufletul. Cu lacrimi în ochi îi spun adio și nu mai am puterea să mă uit înapoi.

Pășesc mută de uimire și încantare în noua casă situată într-o zonă aproximativ centrală, înverzită, a orașului. Pătrund în prima cameră și mă minunez cât de spațioasă este, admir mobila executată cu mult bun gust. Descopăr următoarea cameră la fel de primitoare, deschid fereastra și observ lipită de zidul casei o cafenea micuță care mă îmbie să savurez la o masă o băutură fierbinte, ies să cercetez și împrejurimile și zăresc în depărtare sclipirile jucăușe ale oglinzii unui lac de safir în lumina puternică a soarelui de amiază.

Ce feerie! Amărăciunea din suflet se risipește brusc, dau s-o strig pe mama, să-i împărtășesc primele impresii, să-i spun cât de mult îmi place și cât de fericită sunt.

Dar nu mai apuc pentru că soneria telefonului uitat pe etajeră urlă prelung, asurzitor și lumea mea începe procesul invers, de recompunere…

Suntem înconjurați de tot felul de lucruri de care, inevitabil, ne atașăm puternic pentru că în ele sunt depozitate clipe frumoase, amintiri dragi. Ele spun povești de demult, așa cum nimeni n-o poate face. Valoarea lor sentimentală e inestimabilă, de aceea nu am vrea să le pierdem. Și mereu ne întoarcem la ele, le scoatem din sertare, din cufere sau dulapuri și le privim cu dor amestecat cu melancolie, dragoste și bucurie. Pot fi bijuterii, haine, jucării, ceasuri, pixuri sau fotografii. Le iubim pentru că o persoană specială ni le-a dăruit cândva sau pentru că le-am cumpărat dintr-un loc pe care nu-l vom uita niciodată. Pentru că ne aduc aminte de ceva sau cineva care la un moment dat ne-a marcat viața. Sau pentru că, pur și simplu ne-au căzut cu tronc, ni s-au lipit de suflet în cel mai bizar mod cu putință, fără să înțelegem prea bine de ce.

Nu mă voi împăca niciodată cu ideea că mi-am pierdut un inel de argint cu o piatră albastră, bijuteria mea preferată, într-o călătorie la munte în 2011 sau că mama i-a oferit rucsacul meu mic și alb unei fetițe care venise la noi în vizită.

Dar lucrul de care sunt atașată cel mai puternic la ora actuală, fără de care nu aș putea respira, cel care îmi adăpostește toate gândurile și amintirile din ultimii trei ani, este blogul. Voi aveți un astfel de obiect de care sunteți extrem de atașați? Cum ați resimțit (dacă s-a produs) părăsirea casei părintești?

sursa foto:weheartit.com