Răbdarea mea e pusă la grea încercare zilele astea. Știu că e mult prea curând pentru o schimbare dramatică în peisaj, dar DSLR-ul meu zace prăfuit pe un raft și din când în când mă roagă să-l pun și pe el la treabă că prea se plictisește. Eu, fată miloasă, îi fac pe plac. Ieri am ieșit cu el în parc pentru a surprinde amprenta noului anotimp asupra vegetației. Doar că, aici, stupoare! Aparatul meu a văzut iar verde în fața ochilor lentilei. Și nu roșu cum și-ar fi dorit pentru că de culoarea specifică verii s-a cam săturat… Dovada, mai jos, în articol.

În timp ce-mi aștept pictorul favorit să mă uimească cu talentul lui nemaivăzut, mă bucur de noul program de lucru. De fapt e puțin spus, radiez de fericire. Și cum acest sentiment îmi este destul de străin, profit de ocazie să-l strig în toate zările. Și să-l împărtășesc și cu voi, aici, pe blog.

Iată cum arăta o zi din viața mea anul trecut: mă trezeam destul de matinal, cu o oarecare durere de cap, în jur de 6:15. Mergeam la serviciu, mă întorceam epuizată și cu o durere mare de cap. Nu mai eram în stare de nimic, singura soluție era un pui de somn din care mă trezeam și mai obosită și, în plus, cu o crâncenă durere de cap. Nu zic că nu-mi reveneam după trei cești de cafea, dar când se întâmpla minunea asta, adică după câteva ore bune de stat degeaba, se făcea deja noapte și trebuia să mă culc la loc.

Anul ăsta, însă, am pohta ce-am pohtit eu! Și e boierie curată, pentru că am un program lejer, cu dimineți tihnite, timp suficient pentru blogging la cafea, plecat la job undeva spre prânz și în plus, am și o zi liberă, exact în mijlocul săptămânii, pentru relaxare. Această zi liberă mie îmi este vitală. Este destinată plimbărilor prin parcuri și grădini, fotografiatului, shoppingului, umblatului cu diverse treburi prin oraș, în condiții decente, fără aglomerația specifică sfârșitului de săptămâna, pe care o detest. Ce-mi puteam dori mai mult? Ah, să nu uit, acum am serviciul foarte aproape, la o aruncătură de băț practic, în sfârșit nu mai trebuie să mă deplasez până în cele mai îndepărtate și înfricoșătoare cotloane ale orașului.

Cum spuneam mai sus, cam asta am făcut ieri. Am mers în parc și, evident, la ora aceea, am fost cam singurul vizitator. Maidanezii nu se pun, nu?

În jur, natura și-a păstrat prospețimea, exuberanța, totul e de un verde intens

Cateva semne discrete de toamnă

În Grădina Botanică, zilele trecute, aceleași semne imperceptibile ale toamnei

Azi, la serviciu, aveam impresia că am nimerit în paradis. Încă nu-mi vine să cred că am tot ce mi-am dorit vreodată. Aștept cu înfrigurare luna octombrie pentru a mă bucura și de celălalt paradis, cel galben-ruginiu, vibrant, al toamnei.