“Viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce eşti ocupat să faci alte planuri”  J. Lennon

Simt că am pierdut controlul asupra propriei mele vieți. De câte ori intenționez să fac un anumit lucru, intervine ceva care îmi dejoacă planurile. Fie o inoportună ședință la job, fie una inevitabilă de shopping. Un telefon, o veste, un om care are nevoie de mine sau o răceală care mă ține prizonieră în pat. Neprevăzutul e singura mea certitudine zilele astea, acționează când mi-e lumea mai dragă. Cel mai dureros este faptul că de câte ori îmi propun să scriu un nou articol, apare cineva sau ceva care mă împiedică să-mi pun în practică ideea. Să fie ăsta un semn că e cazul să mă las de blogging?

Oricum scriu rar în comparație cu alții, care scot articole pe bandă rulantă, lucru care mă inhibă și mai mult. Oricum public ceva doar când știu sigur că am starea de spirit necesară creației, când am timp să răspund la comentarii și să colind blogosfera.

Trăiesc o toamnă ciudată, cu sentimente amestecate. Pe deoparte sunt extrem de fericită și mulțumită de serviciul pe care îl am, este prima dată în viață când simt că nu am greșit când mi-am ales meseria asta, sunt extrem de surprinsă de ce am găsit, și nu în sensul negativ, dar în același timp sunt și foarte melancolică, nostalgică, apatică. Când nu sunt la muncă sau prin oraș cu treburi de rezolvat, visez. Și aici e tot mâna lui, a neprevăzutului. M-a luat pe nepregătite, era ultimul lucru la care mă gândeam că pot visa. Și tare mă sperie pentru că visurile se cam împlinesc…

Cu mulți ani în urmă, după licență, am zis că e timpul să mă angajez și eu undeva. Pusesem ochii pe un loc de muncă din imediata apropiere a casei. Auzisem numai lucruri bune despre el, știam că mi se potrivește mănușă. Era locul ideal pentru mine. M-am dus acolo și am discutat cu o persoană din conducere despre o posibilă colaborare. A lăsat să se înțeleagă că există unele șanse. Însă viața avea alte planuri pentru mine. Am obținut un post în altă parte. De atunci am continuat să visez la acel serviciu până în 2012 când am fost mai aproape ca niciodată de el, dar l-am pierdut printr-un ghinion fantastic. Am fost devastată si m-am vaicărit tot anul cui avea chef să mă asculte.

Astăzi merg la locul de muncă visat. 2013 a fost cu noroc și chiar dacă am așteptat o eternitate, a meritat. Aveți grijă ce vă doriți, s-ar putea să se îndeplinească!

sursa foto: weheartit.com

Autor: Joshua Ferris

Editura Humanitas, 2010

Marturisesc sincer ca habar n-am avut de semnificatia acestei sintagme, titlul unui cântec pe care-l fredonam de multa vreme, intrucât il cânta si Saragossa Band. In muzica e ca si in dragoste: pur si simplu ti se pune pata, asa ca va rog sa nu-mi criticati prea tare gusturile.

Pe vremea piratilor din Caraibe, acestia nu suportau sa-si execute prizonierii fara o umilire prealabila. Asa ca ii luau de guler (sau ce-or fi avut pe timpul ala) din gramada si ii transportau frumos ridicati, astfel incât nenorocitii sa nu ajunga pe pamânt decât cu vârful degetelor, pâna la locul executiei. “Plimbarea spaniola” se facea, bineinteles, prin fata unui public doritor de asemenea spectacole.

“Plimbarea spaniola” reprezinta, in contextul cartii, concedierea. Drumul pe care-l faci pe hol pâna in biroul sefului care-ti comunica sentinta….apoi, insotit de un om de ordine, ca un infractor periculos, iti iei lucrurile personale si trebuie sa pleci cât mai repede, urmarit de privirile fostilor colegi care se uita la tine cu sentimente amestecate, intrebându-se când le va veni si lor rândul.

Joshua Ferris stie sa-si tina cititorul captiv in universul neo-kafkian construit de el, o lume a frustrarilor, complexelor si framântarilor de care se lasa dominati simplii angajati ai unei societati corporatiste. O suma de comportamente infantile, situatii stupide, bârfe interminabile, intâmplari stranii, reactii hilare, decizii care par ilogice,  competitii acerbe…pentru ce? Poate ca, la inceput, erai mânat de intentii nobile. Aveai un birou (sau macar un cubicul) frumos aranjat, intr-o cladire cu zeci de etaje, salarii mari (cel putin in comparatie cu munca depusa), prime babane, tot felul de bonificatii, asigurari platite si un viitor rozaliu. Dar undeva, pe drumul dintre povestile cu zâne despre care ni s-a spus la angajarea intr-o multinationala si lumea hâda in care te trezesti parca brusc, filmul s-a rupt. Fardul a cazut si in locul printesei fabuloase pe care voiai sa ti-o vâri cât mai repede in pat  dai de vrajitoarea cocosata, cu nasul coroiat si calare pe matura. Te simti pângarit si o voce interioara iti ordona sa-ti redescoperi radacinile si sa-ti traiesti naibii propria viata asa cum trebuie. Nici nu e de mirare ca am ajuns la marginea Infernului.

Intâmplarile descrise de Joshua in romanul sau de debut se situeaza undeva la inceputul anilor 2000 (cartea a aparut in 2007, deci inaintea crizei care ne-a amarât viata in ultimii ani). Cu toate astea, logic, ai un acut sentiment al prezentului. Firme respectabile in spatele carora ni se releva greseli impardonabile. Birouri parasite, holuri pustii, concedieri care parca nu se mai opresc. Ce naiba s-a intâmplat, de unde au inceput lucrurile s-o ia razna? te intrebi, plimbându-te siderat prin cenusa Imperiului.

In caz ca ati lucrat intr-o firma corporatista….nu v-a venit niciodata sa va luati câmpii?

sursa foto