Motto:    Desi nimeni nu munceste, planul se indeplineste.

Desi planul se indeplineste, nimic nu se gaseste.

Desi nimic nu se gaseste, toata lumea se descurca.

Desi toata lumea se descurca, toata lumea injura.

Desi toata lumea injura, toata lumea aplauda.

S-au scris probabil mii de carti despre ce a fost comunismul in general, nu pot veni cu nimic nou. Dar din punctul meu de vedere asta a insemnat: o societate a paradoxurilor. Desigur, am trait doar partea de putrefactie a erei socialiste. Nu mi s-a intâmplat nimic cu adevarat notabil, asa cum i s-a intâmplat lui Teofil, un  unchi de-al meu, preot greco-catolic, care a murit in puscarie pentru ca a refuzat sa treaca la ortodocsi. Nu. Mie comunismul mi-a interzis sa ma simt liber. L-am admirat in intreaga splendoare mai degraba din pozitia de spectator frustrat.

Problema cu libertatea este ca o constientizezi abia atunci când n-o ai. Simti ca ti s-a furat ceva ce e al tau, ceva concret, ca a intrat un hot in casa si ti-a luat mileurile si pestele de sticla de pe televizor. Sau poate ca ti-a luat toata casa!

O societate in care mai toata lumea spunea bancuri politice, dar in sedintele de partid toata lumea devenea brusc serioasa si cei care, cu câteva minute mai inainte, ma intrebau “il stii p-ala cu Bula la coada?”, inaltau in slavi realizarile regimului. Mârâitul in surdina era acceptat tacit. Atâta timp cât doar sopteai si nu urlai in gura mare era in regula.

Sexul era tabu. Nu invatai aproape nimic la scoala despre acest subiect, nu se scria pe nicaieri (doar atunci când era luat in derâdere capitalismul), mijloace contraceptive nu se gaseau si ‘indicatia’ regimului era “sex doar dupa casatorie”. De avort – nici vorba, oricum lui Ceausescu i se parea ca e prea mare pentru un popor atât de putin numeros. Femeile erau umilite, obligate la controale ginecologice permanente, desi fara niciun fel de relevanta, pentru ca am cunoscut tipe care nu erau in mod sigur virgine si care obtinusera de la medic certificat cum ca erau virgine. O minciuna despre care stia toata lumea. Inclusiv parintii fetelor.

O societate in care religia adevarata era doar tolerata, desi comunismul era o religie in sine.

O societate in care televizorul functiona doua ore pe zi. Sâmbata si duminica insa uneori erau filme. Filme din tarile socialiste, sau filme americane foarte proaste, din care ‘se taia’ orice urma de violenta si orice urma de goliciune trupeasca (la cinematografe insa rulau si filme bune, dar nu se scria pe nicaieri, anunturile, atunci când existau anunturi in presa, erau de genul “La Scala ruleaza filme din colectia Mari Regizori”, trebuia sa te duci pâna acolo ca sa vezi despre ce e vorba).

Cu o singura exceptie. De Pasti, in seara de sâmbata,  intotdeauna era un film american foarte bun. Poate-poate vor sta românii in case.

Nu. Românii se duceau la biserica, aprindeau lumânari si ascultau popii cum vorbesc despre Isus si, imediat dupa aia, despre ce scrisori de lauda i-a mai scris Nefericrea-sa Patriarhul lui Ceausescu. Era semnalul de plecare. Brusc zecile de mii de oameni se risipeau.

O societate in care, oficial, sarbatorile religioase erau interzise, dar cum-necum sistemul nu se opunea. Vacanta de primavara intotdeauna pica exact in Saptamâna Mare, plus o saptamâna dupa. Când Craciunul se apropia, colegii mei de pe santier, moldoveni sau olteni, erau amenintati ca nu cumva sa plece acasa, ca au de lucru si risca sanctiuni grave. Aiureli, de pe 6-7 decembrie nu-i mai vedea nimeni pâna dupa Sfântul Ion si nu li se intâmpla niciodata nimic.

O societate in care era coada la orice. Regimul iti cerea sa fii mereu proaspat barbierit, dar nu se mai gaseau nici macar lame de barbierit. Si nici crema de barbierit. Era coada la pâine, vata, spirt medicinal. Sapunurile locale aveau un miros infect iar straine nu se gaseau. Disparuse la un moment dat si detergentul! Era coada inclusiv la ratiile alea amarâte de zahar si ulei (curios este ca, asa rationalizat cum era, pentru familia mea cel putin, zaharul era ultrasuficient). Cu toate astea, regimul avea grija ca, macar de sarbatorile religioase astrale sa fie cât mai multe alimente. Cu cozi, cu nervi, dar erau. N-am trait niciun Pasti fara oua vopsite, pentru ca pietele gemeau de oua inainte de Inviere (e vorba de varianta ortodoxa; catolicii se descurcau cum puteau) si n-am trait niciun Craciun fara brad. Portocale sau banane apucam rareori, aglomeratiile inumane ma faceau sa renunt.

O societate in care ministrul secretar de stat de la Sanatate, Oproiu, a fost dat afara pentru ca a zis intr-o sedinta ca mor copiii in spitale din cauza frigului.

O societate in care numai Ceausescu avea voie sa dea interviuri reporterilor straini.

In sferele mai inalte ale PCR se discuta aproape fatis despre subiecte care, in mod oficial, erau catalogate drept pseudo-stiinta si condamnate. Apareau carti cu circuit inchis (deci nu existau in librarii sau biblioteci, ci doar in anumite straturi ale partidului) unde se vorbea (la modul general) de bioritmuri, zodii, telepatii, modul in care comunica plantele intre ele, sociologie. Pentru ca e bine de stiut, sociologia fusese interzisa. Nu oficial, dar disparuse pur si simplu. Fusese inlocuita cu socialismul stiintific!

O societate in care iti veneau din afara stiri ciudate. Din ‘lagarul capitalist’ aflai numai lucruri rele: incendii, avalanse, cutremure, inundatii, terorism, recesiune, somaj, criminalitate, pornografie (fara poze; doar cuvinte care descriau nenorocirile capitalismului). In ‘raiul socialist’ insa erau toate cum trebuie: stiri din industrie benefice, stiri din agricultura graitoare, dans si voie buna, totul mergea ca uns. Din când in când aparea si câte o stire care arata defectele, dar care erau intotdeauna ale unui om rau, un ‘gestionar’ furacios, o exceptie, niciodata nu erau defecte de sistem. O societate in care “Pentru patrie”, revista Ministerului de Interne, era cumparata pe sub mâna, iar de multe ori se intâmpla sa n-o primesti nici daca erai abonat!

In revista ‘Saptamâna”, Eugen Barbu si argatul sau, Corneliu Vadim Tudor, ‘traduceau’ pe intelesul activistilor ce trecuse de cenzura din cartile unor scriitori ‘fitilisti’. Asa au fost ‘dati in gât’ autori precum Octavian Paler sau Ana Blandiana.

Rând pe rând au inceput sa dispara ziaristii mai curajosi si au ramas doar lingaii. Lui Stefan Zidarita i-au suspendat rubrica “Faptul divers” din “Scânteia”, lui Horia Tabacu i-au taiat observatiile si anchetele din “Informatia”. Mai ramasesera doar “Viata studenteasca” (lasata si ea fara ‘cojones’ la un moment dat) si  “Flacara” lui Adrian Paunescu. E bine sa se stie ca, in epoca, amenintarea unor functionari ai statului cu reclamatii la “Flacara” avea efecte benefice. Acolo erau ziaristi care copiasera partial tupeul sefului si aveau energia sa se ia de gât cu aproape oricine (din esaloanele 3-4, fireste), precum Cornel Nistorescu. Asa se face ca, in afara articolelor obligatorii laudative, apareau si articole destul de indraznete pentru standardele de atunci. Pâna prin 1985, când si “Flacara” a devenit o nulitate. Din nefericire a trebuit sa arunc din ce in ce mai mult din colectia mea de ziare vechi, ocupa loc, n-am ramas decât cu câteva pagini din “Flacara”, tinute mai cu seama pentru a-mi obloji dorul de cenaclu.

1 Decembrie? Anul Nou? 24 Ianuarie? 1 Mai? 23 August? TOATE se reduceau la adularea lui Ceausescu, in toate momentele istorice era zugravita personalitatea lui mareata. Cu ajutorul unor ciraci mistificatori si lingai, precum vesnic senilul Sergiu Nicolaescu, se transforma o eroare de vorbire (Ceausescu, vrând sa vorbeasca de unul dintre voievozi, nu se stie despre care, l-a confundat pe Stefan cel Mare cu Mircea cel Batrân si a iesit “Mircea cel Mare”) in adevar istoric absolut. Daca a zis-o Ceausescu, asa trebuie sa fie! Asa a aparut si filmul “Mircea cel Mare”, plus o puzderie de istorici pupincuristi care au inceput ei sa demonstreze ca lu Mircea i se spunea din mosi-stramosi “cel Mare”.

Si acum? Nu degeaba am scris acest articol in aceste zile. Se intâmpla un an de când contracandidatul lui Basescu a pierdut alegerile.

E bine de stiut ca PSD este construit pe structura mortificata a PCR, ca nu s-a dezis niciodata de comunism cu toate nenorocirile sale si ca are la baza pe unul din cei mai mari criminali in viata din istoria României. In acest partid consta ‘speranta’ tarii. E adevarat ca, poate, oamenii se schimba, dar bolile ‘genetice’ ramân si nu stii niciodata când o gena recesiva va ajunge sa se manifeste in toata maretia ei!

Ia uitati aici planurile de viitor ale ‘sperantei’: “Sistemul lor de furt a functionat mai bine”. Asta asa, ca sa priceapa toata lumea ca nu despre competente pozitive e vorba, ci de cine fura mai profesionist. Asta e obsesia PSD, ca a trecut pe locul doi pâna si la furat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Tz-jgVjSH5U]

Si da!, intrebarea face cinste ziaristei (din nefericire nu stiu despre cine e vorba), pentru ca a ‘tradus’ pe intelesul tuturor tâmpeniile pe care micul prostanac le-ar fi vrut doar ca scuza puerila asa, ca sa ‘demonstreze’ ca intotdeauna altii sunt vinovati pentru infrângerile proprii. Ca la noi merge cu astfel de ‘explicatii’!

Cine nu invata din greselile istoriei va fi nevoit sa le repete.

Motto: “Din durere vin cele mai mari binecuvântari”

Titlu:     Grace

Autor:  Richard Paul Evans

Editura Reader’s Digest, 2010

In 1993 Richard a scris o poveste induiosatoare, care aducea pe undeva cu “Fetita cu chibrituri”, si s-a hotarât s-o dea in dar de Craciun unor persoane apropiate. Ce n-a intuit in acel moment a fost impactul povestirii sale extraordinare. Rudele si prietenii  care au primit cadoul au fost atât de impresionati incât cele 20 de exemplare ale povestii, scoase la imprimanta de acasa, au circulat din mâna in mâna ca un manifest, pâna când autorul s-a pomenit cu un telefon de la o librarie, care voia sa-i comande “cartea”….

Actiunea se intâmpla la inceputul anilor ’60, când, amanunt important, amenintarea razboiului nuclear parea extrem de serioasa. URSS voia sa plaseze rachete cu focoase nucleare in Cuba, iar SUA raspundea printr-o blocada curajoasa. Un licean isi ascunde o colega de scoala intr-un adapost construit de el, in spatele curtii casei lui. Fata plecase de acasa de frica abuzurilor tatalui vitreg. Relatia dintre cei doi n-a durat mai mult de doua luni si a fost platonica. O teribila greseala de sistem (intrucât societatea a considerat ca fetei ii este mai bine lânga tatal vitreg, betiv si abuziv decât lânga colegul care i-a oferit adapost, hrana si intelegere) duce la moartea fetei, ucisa de tatal vitreg.

Aici se termina partea importanta a povestii. Dar extrem de interesant e ce s-a intâmplat mai departe. Eric, baiatul care a avut grija de Grace, nu s-a prabusit. Ar fi fost comod. Nu.  Mesajul  intrat in viata lui odata cu Grace l-a contaminat pentru intreaga existenta. Din baiatul plapând si batjocorit la scoala de baietii mai smecheri a devenit un luptator. Ma rog…la scoala n-a avut nevoie decât de o singura demonstratie de forta, dupa care nu s-a mai legat nimeni de el, niciodata.  A facut Dreptul. A devenit procuror. Si, din aceasta postura, a luptat pe viata si pe moarte contra adultilor care abuzeaza minorii. A luat fiecare caz in parte extrem de personal si l-a dus pâna in pânzele albe. Nu s-a lasat pâna nu i-a vazut pe vinovati dupa gratii.

Moartea lui Grace n-a fost in zadar. A reusit, in doar doua luni, sa influenteze atât de mult un om incât, datorita lui, multi alti minori au scapat de chinuri fizice si psihice. Si, ce e cu adevarat important, potentialii adulti violenti i-au luat frica. S-au linistit nu din proprie initiativa, ci pentru ca le era teama de confruntarea cu el.

Nu e deloc de neglijat efectul terapeutic al groazei.

Nu se stie ce s-ar fi intâmplat cu cei doi daca lucrurile ar fi stat altfel. Fara o durere care sa-l motiveze in asemenea hal, probabil ca Eric ar fi devenit un cetatean mediocru dintr-un oras mediocru. “Ar fi trait fericiti pâna la adânci batrâneti”.

Poate ca undeva, adânc ascuns in subconstientul nostru, exista ceva care se activeaza doar in cazul unei jertfe umane, mostenire ancestrala. Altfel nu-mi explic de ce, de exemplu, au trebuit sa moara Romeo si Julieta ca cele doua roze sa se impace. Sau de ce a trebuit sa moara Paunescu pentru ca un imn al unei echipe sa fie aplaudat de galeria adversa, pe terenul acesteia. Ca sa dau un exemplu din realitatea imediata.

Exista persoane straine care, chiar daca le-ati pierdut (si nu neaparat in sensul ca ar fi murit), v-au influentat cumva decisiv?

Walk of life. Sa terminam intr-o nota optimista.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kd9TlGDZGkI]

Editura House of Guides, 2008

Partea a treia. Eroii

Acest articol ar fi trebuit sa apara mai de demult, dar s-a intâmplat ca Nice sa aiba un articol pe tema asta si ceva asemanator am vazut si pe blogul Anei. Prin urmare, asa cum scrie in codul de bune maniere al bloggerului, publicat de M11, am zis sa mai astept un pic, sa nu se creada ca ma „inspir”.

Cine sunt eroii? Ce-i „mâna pe ei in lupta”? Dupa intense cercetari, sociologul Samuel Oliner concluzioneaza: „Nu exista nicio explicatie pentru faptele eroice ale oamenilor”. De ce oare unii prefera sa stea pe margine, in timp ce eroii actioneaza?

Amanda a reusit sa traga niste concluzii. Eroii au relatii mai strânse si mai sanatoase cu parintii lor (in principiu, in copilarie au fost lasati sa ia singuri decizii) si sunt empatici.

Asta sa fie tot? Nu. In ultimul secol, foarte putin cunoscuta Comisie a Fundatiei pentru Eroi Carnegie a acordat peste 9.000 de distinctii si ajutoare voluntarilor care si-au riscat viata in mod exceptional ca sa-i salveze pe altii. In aceste conditii, Fundatia are o foarte interesanta baza de date cu informatii despre eroi, intrucât Comisia nu acorda medalii fara sa cerceteze in amanunt fiecare caz in parte. Prin urmare, s-ar putea face un profil al eroului. Cum arata acesta?

91% dintre cele 450 de acte de eroism recunoscute de Comisie in perioada 1989-1993 au fost infaptuite de barbati. In general au pregatire medie, cu munci fizice care presupun anumite riscuri. Provin din localitati mici (acolo unde oamenii se cunosc unii pe altii). Sunt singuri, fara copii si tineri (din nou, ne referim la modul general, desigur ca exista si exceptii).

Se pare ca eroii fac ceea ce cred ca societatea se asteapta de la ei. Odata cu empatia, sunt predispusi la acte eroice. Sa fie vorba de altruism? Nu. In spatele fiecarui altruist se afla de fapt un hedonist. Un invingator. Iar invingatorii cuceresc fetele. Invingatorii sunt predispusi la acte de eroism pentru ca in acest fel au mai multe sanse de reproducere. Suna cam dur, dar asta e concluzia studiului Gallup.

Si am ajuns la „esenta” eroismului, explicatia a mai mult de 80% din actele de eroism.

Femeia.

Pentru ea ne facem aviatori, sarim cu parasuta, ne facem fotbalisti, vrem sa ajungem in trupele de elita, construim tot felul de bazaconii indraznete, facem gesturi nebunesti, de neexplicat, salvam necunoscuti din cladiri incendiate, din ape involburate, pentru ea incercam sa cucerim lumea.

Si pentru ea ne lasam chiar ucisi.

In carte sunt date câteva exemple definitorii, dar eu as vrea sa dau doua exemple din ograda noastra. Ambele incheiate nefericit. In data de 29 ianuarie 2009 Gheorghe Lâla a fost martorul unui jaf armat dat la o casa de schimb valutar din Brasov. A auzit strigate de ajutor si, trecând peste spiritul de conservare care ne tine incatusati de cele mai multe ori, fostul cadru militar a incercat sa retina agresorul, care tocmai omorâse un alt barbat si ranise o femeie. A fost impuscat in inima. El nu corespunde „profilului de erou” (avea doi copii, inginer mecanic, 55 de ani) dar asta nu inseamna ca nu e un erou.

Gheorghe Lâla a fost inmormântat cu onoruri militare in cimitirul din Predeal.

Despre modul tragic in care si-a sfârsit viata handbalistul Marian Cozma stie toata lumea, a fost un caz foarte mediatizat si nu vreau sa intru in amanunte dureroase. In cazul lui foarte interesante au fost efectele, campaniile anti-violenta declansate in scoli si, mai ales, modul in care tinerii au stiut sa-i onoreze memoria, atunci când a fost adus pentru un ultim omagiu la stadionul din Stefan cel Mare. Ma uitam la valurile de fete si baieti care veneau cu o floare in mâna si o lumânare. Puneau floarea pe gard, aprindeau lumânarea, schimbau câteva cuvinte in soapta cu eventualii cunoscuti si dupa câteva minute plecau. Cu frezele lor ciudate, cu inele in ureche sau cu tatuaje de neinteles, tinerii acestia pe care ii consideram scapati de sub control au reactionat asa cum nu ne asteptam si cum vor reactiona intotdeauna atunci când va fi cu adevarat nevoie.

Voi … aveti un exemplu de erou?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OIZ2c7xF5Ns]

I did what I did for Maria….

Taking Chance

HBO Films

16 ianuarie 2009

Cu: Kavin Bacon

(LtCol Michael Strobl)

Daca inca nu l-ati vazut pe Kevin Bacon intr-un rol pozitiv, nu ratati „Taking Chance”. Joaca rolul unui ofiter care insoteste corpul neinsufletit al puscasului marin de 19 ani Chance Phelps pe teritoriul Americii, de la ajungerea acestuia din Irak si pâna in orasul natal, unde va trebui sa fie inmormântat. O actiune simpla, liniara, dar stai cu inima in gât de la inceput pâna la sfârsit si iti e dificil sa-ti stapânesti lacrimile. Este de-a dreptul impresionant modul in care realizatorii au redat starile sufletesti ale oamenilor care vin in contact cu misiunea ofiterului de escorta.

Mai departe….filmul trebuie vazut, n-are cum sa fie explicat.

The Messenger

Regia: Oren Moverman

2009

Cu: Woody Harrelson, Ben Foster

„The Messenger”. Intr-o societate heteroclita ca cea americana e de la sine inteles ca oamenii reactioneaza diferit la vestile foarte dureroase.

Un soldat erou si un ofiter necombatant formeaza o echipa. Misiunea lor este de a anunta rudele cele mai apropiate de moartea prietenilor, sotilor, copiilor. Ca primitor al vestii simti cum ti se prabuseste lumea interioara, cum ti se inmoaie genunchii, ca nu mai ai aer, ca te lasa viscerele. Dar iti revii destul de repede si te apuca revolta generala: de ce mie mi s-a intâmplat asta, de ce el a trebuit sa moara, de ce exista atâta nedreptate pe pamânt si ofiterii astia ce cauta la poarta mea in loc sa fie pe front? Uiti ca nu trebuie sa tragi in mesager, uiti ca trebuie sa fii civilizat, uiti ca durerea ta e personala si asa trebuie sa ramâna. Ii scuipi, ii iei la palme, le reprosezi totul. Totul! O persoana insa reactioneaza diferit. De ce oare?

Cei care i-au incredintat aceasta misiune soldatului in perioada lui de „refacere” s-au inselat crezând ca a anunta rudele despre tragediile lor e mai usor din punct de vedere sufletesc decât in luptele de guerilla din desertul irakian. Trebuie sa ai un spirit extrem de puternic, sa respecti un cod si sa te abtii de la a face „concesii” celor care primesc vestea. Prezentarea trebuie sa fie impecabila iar atitudinea trebuie sa fie martiala si cât se poate de distanta, fara a induce insa sentimentul de nepasare. Ca mesager, nu trebuie decât sa anunti. Mai departe exista o echipa de ajutor care se va ocupa ca rudele sa primeasca intreaga asistenta de care e nevoie pentru a trece peste acest groaznic eveniment. Dar mesagerii…sunt si ei oameni, nu roboti. Oricât ar incerca, le e imposibil sa nu se implice emotional, sa nu se invinovateasca de fapte pe care le-au facut in momente de cumpana sau de momente in care considera ca au fost lasi.

Dou filme in care nu e vorba ca unii sunt rai si altii sunt buni, nu poti defini personajele in „negative” si „pozitive”. Doua filme in care ne confruntam cu noi insine si modul in care ne definesc reactiile pe care le avem.

Mereu am fost impresionat de demnitatea cu care americanii stiu sa-si poarte durerea. Initial am vazut-o descrisa in filme si nu aveam de unde sa stiu daca asa se intâmpla si in viata reala. Atentatele de la 11 septembrie 2001 m-au convins insa: americanii sunt demni chiar si in momentele cele mai atroce. Cu mici exceptii. De unde oare au aceasta forta interna de a trece peste asemenea intâmplari?

Intotdeauna am crezut ca durerea ta trebuie sa fie a ta si atâta tot. Nu-ti scoti durerea la taraba, nu te dai in stamba, nu urli in public, nu faci pe victima. In particular insa (si asta inseamna, din punctul meu de vedere, ori ca esti singur, ori in cercul tau de prieteni intimi sau de rude pe care le simti apropiate), te poti descatusa. Nu e nimic rusinos in a plânge. Prin momentele dificile pe care le-am avut in viata, asa am incercat sa trec. Uneori am reusit. Alteori…

Voi … cum va manifestati durerea?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JjD4eWEUgMM]

Apoi le-au agatat niste banane deasupra si au pus o scara.

Daca una din maimute incerca sa urce pe scara ca sa ajunga la banane, se declansa un jet de apa rece pe toate  maimutele.

Si tot asa pâna când nicio maimuta n-a mai avut curaj sa urce pe scara.

Acum, s-a trecut la faza a doua. S-a inlocuit una din maimutele din cusca. Nou-venita nu stia despre ce e vorba, prin urmare s-a grabit sa urce scara. S-a pomenit trasa in jos de celelalte maimute, fara sa mai fie nevoie de jetul de apa.

A urmat inlocuirea unei alte maimute din grupul initial, care si ea a incercat sa urce scara si a fost trasa in jos de celelalte maimute, inclusiv de cea care nu fusese udata de apa rece.

Si tot asa pâna când nicio maimuta din grupul initial n-a mai ramas in cusca.

Cu toate ca noile maimute nu traisera din proprie experienta experimentul cu dusul, n-au mai urcat scara. Daca ar fi fost intrebate „de ce?”, ar fi raspuns, probabil, „nu stim; asa a fost intotdeauna aici”.

Aveti un desen animat aici:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KZeiSKnhOBc]

Cei care s-au ocupat cu disecarea experimentului cu pricina au tras concluzii foarte interesante, de genul „asta inseamna cultura organizationala” si cum de anumite reguli reusesc sa sufoce activitatea firmei (cum ar veni, s-a comentat negativ). Sau au inceput sa bata câmpii in legatura cu mentalitati, obiceiuri si traditii. Sau au vorbit despre regulile din orice societate.

Mi-am adus aminte de acest experiment citind pe un anume blog ceva legat de constiinta, dorinte, instincte, despre principii, despre ce e bine si ce e rau.

Noi sa retinem doar atât, deocamdata:  o reactie instinctuala, venita din interior, a fost stopata de o reactie artificiala (mai degraba a fost inlocuita cu o non-reactie), dobândita ca urmare a unei constrângeri din exterior. Chiar daca maimutele din setul al doilea habar n-aveau de ce nu trebuie sa urce scara, ele nefiind cele care au luat contact direct cu apa rece, au ramas supuse. Evenimentul initial s-a pierdut, a ramas doar mesajul.

Concluzii, va rog!