Când te-am adus acasă, ai fost senzaţia cartierului! Toţi vecinii şi prietenii mei ne invidiau. Nimeni nu se putea lăuda cu o asemenea frumuseţe, toţi aveau numai urâte şi bătrâne. Îţi mai aminteşti când te spălăm şi te dezmierdam? Nu am lăsat pe nimeni să pună mâna pe tine, nici măcar pe mama şi pe sora mea! Păi, da, sunt gelos, ce, ele nu ştiu cât de mult te iubesc eu! Ştii bine că aproape am făcut infarct atunci când te-a lovit cu mingea ticălosul ăla mic al lui Costache, de la etajul doi, am făcut un scandal teribil atunci. Doamne, ce spaimă am mai tras când am ieşit cu tine pe stradă acum cinci ierni; de fiecare dată când alunecai, răsuflarea mi se tăia, dar tu te redresai cu graţie. Atunci când era ger afară şi tuşeai, plângeam şi nu mai ştiam cum să te încălzesc, să te fac să te simţi mai bine şi să respiri din nou melodios, aşa cum îmi place mie.

Niciodată nu am acceptat ca tu să cari bagaje sau altceva. Cum aş fi putut, oare, să supun o doamnă ca tine unei asemenea corvoade? Lasă, mai bine depun eu un efort mai mare şi, pe deasupra, am şi beneficii, căci îmi menţin în formă bună tonusul muscular. Când suntem pe bulevard, toţi mujicii fluieră după tine; nu-i băga în seamă, sunt nişte nesimţiţi, nu vor şti niciodatata să aprecieze şi să respecte frumuseţea.

Iubito, atunci când sunt cu tine, mă simt cel mai iubit dintre pământeni. Te iubesc, Skoda mea, nu te voi părăsi niciodată! Pe zi ce trece, devii mai frumoasă! Să nu îi crezi vreodată pe cei care spun că eşti bătrână şi că ar trebui să rămâi acasă, sunt răutăcioşi şi invidioşi pe relaţia noastră.

Da, maşina! Oare câţi bărbaţi apreciază maşina mai mult decât propria soţie?

Autor: Amanda Ripley

Editura House of Guides, 2008

Partea a doua. Cum reactionam sau „Fii mai serios, ca mie n-are cum sa mi se intâmple asa ceva”.

Motto: „Chemati-l in ajutor pe Dumnezeu, dar fugiti din calea avalansei”

Doua atitudini generale ne fac sa ne estompam teama de a intâmpina un dezastru. Prima e „mie n-are cum sa mi se intâmple”, iar a doua: si, daca se intâmpla, asta e! Cocotati pe aceasta axa pozitivo-fatalista incercam sa trecem prin viata. De aceea nici nu prea ne intereseaza masurile de prevenire sau protectie. Desigur, suntem (sau ar trebui sa fim) suficient de constienti incât sa nu lasam aragazul aprins atunci când plecam de acasa sau sa nu trecem pe rosu când ne aflam pe strada (desi s-au mai vazut cazuri), dar câti din noi am fost cu adevarat atenti la ce ne zice stewardesa, inainte de decolarea avionului, sau am citit pliantele cu instructiuni in legatura cu modul in care trebuie sa actionam in caz de…ceva? Câti din noi, si ma refer aici la cei care sunt angajati in primul rând, am facut urechea pâlnie când ni s-a vorbit de paza contra incendiilor sau de protectia muncii, daca ni s-a vorbit? Câti din noi stim sa folosim trusa de prim-ajutor din automobil, asta in caz ca o avem si se afla in buna stare? Cu exceptia câtorva cazuri putine si specifice, si e vorba aici de cei care lucreaza in medii cu adevarat periculoase (unde, daca nu esti atent, mori in secunda 2) sau care, prin natura meseriei, trebuie sa fie pregatiti pentru prevenirea concreta a vreunei calamitati, pe restul lumii n-o prea  intereseaza. I se rupe! Pietoni care dorm mergând, soferi care dorm conducând, asta e realitatea care ne inconjoara. La intrarea in banci dam de paznici buimaci, somnorosi si burtosi, care sunt mai degraba baieti de serviciu ai functionarelor bancii decât paznici. „Fa-mi si mie o copie dupa buletinul asta” sau „du-te si ia-mi si mie niste tigari, te rog”, cam asta stiu sa faca cel mai bine protectorii bancii. La urma urmei…cine ar putea prada o banca in ziua de azi, la noi, ca n-are nici macar unde sa parcheze masina? Meseria de paznic e una extrem de dificila, pentru ca trebuie sa fii tot timpul in alerta, si e foarte grav ca in aceste posturi sunt angajati niste târâie brâie cu o atitudine gen „je m’en fiche”. O plictiseala si un sictir generale se lasa peste simturile noastre, care ar trebui sa fie cele mai ascutite, sau peste cei care ar trebui sa reactioneze primii daca se intâmpla ceva.  Ne agitam o perioada atunci când mai explodeaza câte un camion cu azotat de amoniu, la vreo inundatie sau când ia foc vreo maternitate, atunci când apar la televizor indivizi desprinsi parca din „comediile sexy” ale anilor `70-`80, tipi mustaciosi, falcosi si neingrijiti, cu denumiri ciudate, cum ar fi „inspector-sef protectia muncii Bucuresti” sau alte asemenea, dupa care…ne trece si ne culcam la loc.

Cu câteva exceptii laudabile (Israel si Japonia printre altele, unde reactia natiunii la pericolul iminent a fost sadita si ingrijita cu nadejde timp de generatii), lucrurile nu stau mai bine nici prin alte parti. Asta pentru ca supravietuirea si interventia in caz de dezastre se considera a fi in mod exclusiv apanajul câtorva initiati, care trebuie sa ajute dupa ce problema a trecut, sa poata salva ce mai e de salvat. Nimeni nu pare interesat cu adevarat in a educa modul de comportament al primelor victime potentiale, si anume oamenii obisnuiti. Alarmele care se mai organizeaza ocazional pe la diferite institutii sau locuri publice sunt de fapt motive de chermeze, discutii si bârfe, fara nicio implicare relevanta in actiunea organizata, considerata din capul locului o pierdere de timp. Consecintele neimplicarii s-au vazut cu adevarat in cazul teribilelor atentate de la 11 septembrie 2001. Oameni care nu stiau unde sunt scarile, „ofiteri de pompieri voluntari” care nici macar nu si-au amintit ca sunt asa ceva si habar n-aveau ce trebuie sa faca. Instructiunile li se evaporasera din minte.

De aceea e foarte important ca, atunci când se intâmpla câte un dezastru, din toata lumea asta de somnambuli apare cineva mai cu capul pe umeri, cu spirit de initiativa, care organizeaza restul turmei. Pentru ca da!, asta este concluzia la care s-a ajuns, atunci când sunt speriati, oamenii reactioneaza exact ca niste oi, urmând un lider care pare mai hotarât si care pare ca stie incotro se indreapta. Uneori, alaturi de acest lider apare un vice, responsabil cu mentinerea unei oarecare ordini. Si inca ceva interesant si ciudat in acelasi timp. In prima faza a dezastrului, când inca nu constientizeaza cu adevarat cu ce au de-a face, sau chiar si dupa aia, oamenii sunt amabili unii cu altii, mai amabili decât in viata de zi cu zi, si incearca sa se ajute reciproc (asta am observat si eu in timpul Revolutiei, când, in perioada 22-25 decembrie, au fost o pace si o intrajutorare quasi-generale). Fiecare incearca sa faca ce poate pentru binele celuilalt. In prima linie se afla medicii si cei care au o oarecare pregatire specifica.

Si totusi, aceste aspecte nu trebuie neglijate. Trebuie luate foarte in serios, pentru ca, zilnic, trecem pe lânga o serie de dezastre potentiale. Un exemplu. Paul Heck, in vârsta de 65 de ani (la data de 27 martie 1977) se afla intr-un avion Pan Am 747, impreuna cu sotia, si astepta sa decoleze din Tenerife, când un avion nemtesc, KLM, s-a prabusit peste primul. Cei din KLM au murit toti. Din cei 396 de oameni din Pan Am, au murit 326. Dar Paul si sotia sa s-au aflat printre supravietuitori. Ce a facut Paul in timp ce astepta avionul, imbarcarea, decolarea si cum a trecut el peste toate aceste aspecte plictisitoare anterioare decolarii? Pai s-a uitat peste planul de evacuare, peste instructiuni, s-a plimbat prin avion si a ochit cele mai apropiate iesiri. Din plictiseala si din cauza faptului ca in copilarie fusese surprins de un incendiu intr-un teatru si de atunci a ramas cu fixul asta, sa gaseasca mereu cele mai apropiate iesiri dintr-un loc necunoscut. In momentul impactului si-a desfacut centura, si-a luat de-o aripa sotia traumatizata si au zbughit-o pe pe cea mai apropiata iesire, fara sa astepte sa-i spuna cineva.

Care e „traiectoria supravietuirii” in caz de dezastru?

–      Prima faza e cea a negarii. „Asa ceva nu mi se poate intâmpla, nu e adevarat, e un cosmar”.  Durata acestei faze depinde de modul in care evaluam riscul si are implicatii serioase asupra urmatorilor pasi.

–      A doua faza e cea a dezbaterii. Ce facem, totusi? In general ne apuca frica, dar inca nu este foarte rau. Daca stim cum sa o directionam, frica ne poate mobiliza si, la limita, se poate transforma chiar in curaj. Ea e rotita vigilentei in mecanismul vietii. Totul e sa nu puna stapânire absoluta pe noi. Sa nu paralizam. Desi…si paralizia („sa faci pe mortul”) s-a dovedit a fi o cale onorabila de scapare in anumite cazuri. Mecanismele fricii, panicii si paraliziei sunt foarte bine disecate in carte.

–      A treia faza e momentul decisiv. Trebuie sa actionam. Cum o facem? Asta e greu de spus, pentru ca in unele cazuri s-a dovedit ca nici macar experienta altor dezastre nu e intotdeauna un sfatuitor bun. Fiecare dezastru are particularitatile lui, iar atitudinea relaxata de tipul „am mai trecut prin asa ceva, stiu cu ce se manânca” nu e chiar teribil de inteligenta. Chiar daca exista niste sfaturi generale „ce sa facem in caz de…”, pe care, sa zicem, ni le insusim, pâna la urma tot nu stii cum vei actiona decât aflându-te in mijlocul evenimentelor.

Cartea Amandei este plina de exemple, de dezbateri cu psihologi si de discutii cu participanti, cu sau fara voia lor, la tot felul de catastrofe. Este scrisa delicat, intr-un stil accesibil oricui si, ceea ce eu apreciez in mod deosebit la o carte, se fereste de concluzii categorice. Amanda ii lasa pe specialisti sau actori sa-si spuna cuvântul si ea nu face decât sa imbine diferitele parti intr-un tot unitar.

Voi ati trecut printr-un dezastru? Daca da, cum ati reactionat? Daca nu, cum credeti ca ati reactiona, de exemplu, in cazul unui cutremur? Intreb asta pentru ca am sentimentul ca lumea nu prea ia in serios posibilitatea unui cutremur major, dar care sigur va veni.

Mie  mi s-a intâmplat. Am „prins” cutremurul din 4 martie 1977 si, desi pe atunci eram copil si a trecut atâta amar de vreme, simt si acum frisoane când ma gândesc. Stateam la bloc in Balta Alba, ma jucam cu fratele meu suficient de hard incât sa nu simtim ditamai zgâltiala, dar am fost intrerupti din zbenguiala de parinti, care ne-au scos urgent pe scari – stateam la etajul 8 – si am inceput sa coborâm (abia dupa multa vreme am aflat ca este cea mai proasta decizie). Am avut noroc. Blocul nostru nu a cazut. Fiindu-ne frica sa urcam in apartament, am mers spre casa bunicilor si am ramas inmarmuriti de ce am vazut in centru. Blocul in care statea Toma Caragiu cazuse. Toma saracul nu a reusit sa iasa in timp util din bloc, dar vizualizez si acum masa din sufragerie care se vedea prin peretele cazut. Ramasese intacta, iar sticla si paharele de vin inca erau acolo. Intregi.

Creedence Clearwater Revival. Bad moon rising…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4YlTUDnsWMo&feature=related]

Sa fi fost el? Sau doar un nevinovat arici de mare?

Probabil nu voi sti niciodata. Oricat ne-am stradui sa descoperim adevarul, unele lucruri sunt menite sa ramana pe veci un mister neelucidat. Asa si cu animalutul care m-a intepat pe mine in urma cu 5 ani pe cand inotam linistita in apele caldute ale Marii Egee. Pana azi am considerat ca autorul teribilei agresiuni a fost un aventurier arici de mare. Dar azi, citind acest articol, am mai descoperit un posibil suspect: nimicitorul dragon de mare, ce a speriat intreg litoralul romanesc si a pus pe fuga sutele de mii de turisti ce-l luasera cu asalt.   Oamenii sunt nedumeriti, nu au mai auzit niciodata de acest peste de marimea unui guvide, care are pe partea dorsala patru spini orientati inainte, ce patrund sub piele si al carui venin este destul de puternic, actionand atat asupra sistemului nervos, dar si al sangelui.

Intepaturile in spinii dorsali sau ai operculului devin periculoase, uneori mortale datorita veninului injectat. Acest venin are actiune toxica asupra sistemului nervos si hemolitica asupra sangelui. In prima faza, durerile sunt foarte mari pot dura cateva ore si pot fi cazuri mortale pentru persoanele cardiace. Persoanele care au venit in contact cu spinii acestui peste pot prezenta palpitatii, delir, stari vomitive, febra, iar intensitatea acestora este in functie de cantitatea de venin injectata, dar si de rezistenta celui accidentat.

Dar cu adevarat suspect mi se pare faptul ca pe litoralul romanesc nu e niciodata liniste, in fiecare an trebuie sa apara ceva nou, trebuie sa se intample ceva, astfel incat activitatea turistica sa fie serios perturbata. Suntem noi paranoici sau chiar exista o intreaga conspiratie indreptata impotriva Romaniei?

Dar sa lasam pentru moment Marea Neagra si se revenim la aventura vietii mele, petrecuta cum ziceam mai sus, in 2005 in Marea Egee. Ma aflam de cateva zile pe litoralul grecesc, in simpatica statiune Olympic Beach

si intr-o dimineata senina(asa cum sunt toate acolo) de august am plecat la plaja. Nimic neobisnuit pana aici.   Dupa ce m-am saturat de jocul cu valurile si de inotat,

obosita de la atata efort, am atins cu picioarele nisipul de pe fundul marii, si in acel moment am simtit o intepatura scurta, iar o durere puternica mi-a invadat tot corpul. Intrigata, am iesit repede din apa, cu ultimele forte am alergat pana la primul dus de pe plaja si mi-am privit piciorul care intr-o secunda se umflase neasteptat de rau. Din ce in ce mai speriata de durerea coplesitoare am pornit pe faleza spre vila unde eram cazata.

Mi-am luat asigurarea medicala si m-am indreptat grabita spre agentia de turism din statiune. Le-am spus ce patisem, a venit si patronul care mi-a explicat(in engleza), dupa ce a auzit istorioara, ca trebuie sa fiu o persoana foarte ghinionista de vreme ce m-a intepat un astfel de peste care nu se intalneste frecvent decat in largul Marii Egee si nu la mal, acolo unde  dadusem eu peste el. Pana la urma totul s-a terminat cu bine, mi-au trimis acasa un medic care mi-a aplicat o injectie, mi-a recomandat niste pastile, un unguent si in cateva zile piciorul a inceput sa se dezumfle… Eu insa am ramas traumatizata, din acel moment, pe toata durata sejurului, frica de a calca in mare m-a paralizat si m-am vazut in imposibilitate de a mai inota sau a intra in apa. Practic s-a dus tot farmecul concediului…

Dilema insa persista. Sa fi fost un dragon de mare? Medicii ii avertizeaza  pe cei aflati la malul marii ca durerea provocata de dragonul de mare este foarte mare, iar specialistii explica aparitia pestilor astfel :  „apa este usor indulcita, iar ei s-au apropiat mai mult de tarm”. Sau sa fi fost un banal arici de mare, de care este plin litoralul grecesc si pentru care exista niste modele speciale de slapi  comercializate in toate magazinele(in 2008, cand am fost ultima data, costa 10 euro perechea)?

Potrivit unui comunicat al Direcţiei de Sanatate Publica Judeteana Constanta, in perioada 25 – 29 iulie, 44 de persoane s-au prezentat la Unitatea de Primire Urgente a Spitalului Clinic Judetean de Urgenta Constanta, dupa ce au fost intepate de dragonul de mare – 43 de persoane si de pisica de mare –  o persoana.

Alarmant, nu?