Cat de mult va deranjeaza sa priviti trecatori pe strada cu gura plina, infulecand de zor dintr-o merdenea sau dintr-un hamburger imens? Considerati noul obicei al oamenilor grabiti si infometati dezagreabil, dezgustator? Daca inlocuim sandwich-ul cu o punga de snacks-uri, un covrig sau un mar vi se pare mai acceptabil? Exista in opinia voastra vreo diferenta semnificativa intre a privi omul mancand intr-un spatiu public special amenajat pentru aceasta, cum ar fi un restaurant, o terasa sau un mall si a-l vedea pe strada savurand cu pofta pranzul frugal, indiferent in ce consta el? Si nu ma leg de faptul ca mai toate produsele vandute la colt de strada sunt nesanatoase, adevarate bombe calorice, ma intereseaza parerea voastra strict din punct de vedere estetic. Sunt astfel incalcate bunele maniere?

Azi, dupa serviciu, moarta de foame, mi-am luat un sandwich de la un automat din acela de interior, si am inceput sa musc cu sarg din el. Nu am reusit sa-l termin pana am parasit cladirea institutiei, asa ca am fost nevoita sa mananc pe strada. Portarul m-a vazut si mi-a urat pofta buna, o colega mi-a rasarit in fata si s-a aratat mirata ca tocmai in colbul drumului mi-am gasit sa servesc masa, trecatorii ma priveau insistent si dezaprobator (in imaginatia mea cel putin) eu, jenata, imi doream sa se sfarseasca cat mai repede calvarul.

Ieri, langa mine, in metrou, o tanara elegant imbracata si-a scos tacticos din geanta un pateu, apoi o ciocolata si in final a gasit de cuviinta ca meniul nu e complet fara un mar si un suc. Putem spune ca a luat masa in oras, nu? Tot mai multi oameni manca pe strada, nu discutam acum motivele lor. Este gresit sau nu? Va deranjeaza sau va este indiferent pentru ca la fel procedati si voi uneori?

Pentru mine bloggingul e pura pasiune, e relaxare si totodata distractie. E modalitatea mea de a ma juca. Iar blogosfera e terenul meu de joaca. Cand bucuria si entuziasmul vor disparea, imi voi lua jucariile si voi pleca. Mi-a placut mult primul an de blogging cand euforia mea atingea cote maxime. Cand totul era nou, cand inca ma chinuiau intrebari de genul: “oare ce mai pun azi pe blog?”. Cand incertitudinile si neprevazutul se iscau din te miri ce. Ma simt bine cu prietenii din online, dar nu pot spune ca suntem o adevarata familie, o comunitate stransa, puternica, indestructibila. Percep legaturile formate intre noi ca fiind fragile, superficiale. Pentru ca unii nu vor mai mult de atat, nu au niciun interes sa se implice pana la capat.

Azi cand am venit de la serviciu am intrat pe facebook si intamplator am vazut o declaratie pompoasa a unei tipe, cum ca blogosfera e una din cele mai frumoase comunitati din care face parte. Cum eram tare obosita nu am mers mai departe, nu am intrat pe link sa citesc tot interviul. Dar mi-au venit in minte urmatoarele intrebari:

1. Este blogosfera o frumoasa comunitate in care va simtiti ca in sanul unei familii mari si unite?

2. Ce va place mai mult, sa scrieti articole sau sa le cititi pe ale altora?

3. Cum veti proceda cand veti considera ca a venit momentul sa va incheiati activitatea pe propriul blog, il veti sterge sau il veti parola?

4. In opinia voastra, cine ar trebui sa-si deschida blog, oricine are chef sau doar cei talentati, cei care au ceva de transmis?

5. Sunteti cuprinsi de microbul facebook-ului? Sunteti dependeti de activitatea desfasurata acolo?

Nu mai este niciun secret ca m-am atasat foarte mult de voi. Mai mult de atat, imi sunteti dragi. Tocmai din acest motiv am recurs in ultimul timp la adresarea ceva mai familiara, mai precis atat aici pe blog, in comentarii, cat si in casutele voastre virtuale, am inceput sa va spun pe numele real si nu folosind nick-ul ales de fiecare in online. Ca unii nu au deloc nick, e partea a doua.

Astfel, a devenit practic imposibil sa-i mai spun Iuliei pe numele de scena, si anume Colorbliss. Lui Artificiality imi e mai simplu sa-i spun Rares, iar lui Cristian mi-e acum putin ciudat sa-i mai zic Torden. Anei nu pot de nicio culoare sa-i spui Roscata. Imi este peste mana. :blush: Lui Derscanu i-as spune Petre, dar inca nu-mi permit. :tongue: Iar Marin a fost intotdeauna Marin, nu Vacitim sau Hidalgo.

Mai exista o categorie de bloggeri cu nick-uri scurte si tare simpatice care ii reprezinta perfect. Si aici ii pot aminti pe Lusio, Pato, Hapi sau Glappy. Nici prin cap nu-mi trece sa le spun acestora pe numele real (pe al unora nici nu-l stiu), sunt foarte atasata de nick-ul lor. Tot aici as include-o si pe Alicee.

Asta pana intr-o buna zi cand cineva mi-a atras atentia ca respectivii bloggeri (cei care folosesc nick)  nu si-au dat acordul ca eu sa le spun pe numele real. Si am realizat ca nici mie nu mi-ar conveni sa mi se spuna Narcisa in loc de Nice. Poate si ei, ca si mine, tin la nick-ul lor, la intimitatea lor.

Asadar m-am hotarat, pentru a elimina orice dubiu, sa va intreb pe cei care aveti nick si eu va folosesc numele real in comentarii, daca va deranjeaza acest lucru.

Si pe voi toti, care vi se pare cel mai inspirat nick din cate ati intalnit pana acum in blogosfera? Care va place cel mai mult?

What a wicked game you play
To make me feel this way
What a wicked thing to do
To let me dream of you
What a wicked thing to say
You never felt this way
What a wicked thing to do
To make me dream of you
And I don’t wanna fall in love
[This love is only gonna break your heart]
And I don’t want to fall in love
[This love is only gonna break your heart]

Asta e povestea… Asadar, ce ar trebui sa fac? Sa ma indragostesc sau  nu? :ermm: Cum sa impiedic nasterea si maturizarea acestui sentiment? :dizzy:

Nu stiu cati dintre voi erati pe blog sau va mai aduceti aminte de acest articol. In el vorbeam despre poezia mea de suflet, “Daffodils” si despre motivatia launtrica de a fi astfel desemnata si prezentam cu o bucurie aproape copilareasca  o descoperire recenta, o multitudine de varietati de narcise, incredibil de spectaculoase si delicate in acelasi timp, mai frumoase decat mi-as fi imaginat vreodata ca pot exista.

Azi, pe langa sarbatoarea religioasa a intrarii  Domnului Iisus Hristos in Ierusalim, atentia comunitatii traditionale este indreptata si catre renasterea vegetatiei. De fapt, denumirea populara a sarbatorii vine de la zeita romana a florilor, Flora.

Duminica Floriilor reprezinta o dubla sarbatoare si in familia mea, de aceea, este, poate, cea mai emotionanta zi din an. Atat eu cat si mama mea purtam nume de floare, desi, in timp ce eu mi l-am pastrat de-a lungul timpului, mama a renuntat oarecum la el, si la o varsta frageda a decis sa se numeasca altfel, din Florica devenind, peste noapte, Silvia.

Este momentul, asadar, sa urez un sincer LA MULTI ANI tuturor celor care poarta nume de floare si sa le doresc  ca in fiece an sa  bucure cu frumusetea lor, sa imparta din gingasia  sufleteasca, sa ne imbete cu parfumul lor magic ori de cate ori acesta ne patrunde in inimi. La Multi Ani Florica si Florin, Anemonelor, Branduselor, Crinelor, Cameliilor, Iasminelor, Hortensiilor, Lacrimioarelor, Lilianelor, Margaretelor, Rozelor, Romanitelor, Violetelor si Viorelelor. Si cu permisiunea voastra, La Multi Ani tuturor Narciselor.

Voi iubiti florile? Aveti una preferata in mod deosebit?

surse foto: aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici si aici.

Aspiratorul sau bestia urlătoare. Acest electrocasnic mi-a marcat primii ani din viaţă. Nu doresc nimănui să experimenteze trăirile mele din acea perioadă. Când mama sau bunica trezeau bestia, eu paralizam. De frică. Tremuram şi nu ştiam unde să fug pentru a mă ascunde. Părăseam sufrageria, venea după mine în hol, invadam dormitorul, urgia după mine. Salvarea venea întotdeauna din baie, mai precis, din cadă, acolo ştiam că sunt în siguranţă. Într-o bună zi, cred că se întâmpla pe când aveam 7 ani, o idee divină m-a salvat. Ştiam unde doarme hidoşenia, aşa că m-am decis să acţionez, ştiind că este inofensivă când se odihneşte. Trusa de scule a tatei mi-a fost de mare ajutor. Am înşfăcat un ciocan şi m-am îndreptat tiptil spre animal. Ochii îmi dansau de fericire şi buzele formau un rânjet angelic. Actul criminal a fost de scurtă durată, dar intens. Am lovit rapid şi puternic, până când am simţit că am ucis bestia. I-am scos măruntaiele şi le-am ridicat triumfător deasupra capului. M-am dus să mă laud; în loc de felicitări, am fost pedepsit aspru. Nici până azi nu am înţeles de ce.

“Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani”. Cred că a fost un fel de formulă magică, cum mi se spunea asta, mă linişteam. Nici nu ştiam cine erau ţiganii, dar simpla lor menţionare mi-a inoculat ideea de baubau. Deh, uite cum devenim rasişti din fragedă pruncie!

“Ieşi repede afară, ai nişte lipitori pe spate”! Strigătul alarmant al fratelui meu mă făcea să ies din apă mai rapid decât lansează americanii o rachetă Tomahawk asupra Libiei. În mod firesc, alergam în cerc şi îi imploram pe cei din jur să mă scape de consumatoarele de sânge.

“Ai un vierme în farfurie”! Aşa proceda frăţiorul meu când îi plăcea prea mult o mâncare. Şi acum funcţionează metoda, mna, cred că sunt partenerul ideal în pustiu, oricine va fi cu mine, va avea porţie dublă!

Pe voi ce vă terifia în copilărie?


sursa foto

Nascuta fiind duminica, aceasta mi-a devenit in timp ziua preferata din saptamana. Probabil ca cei care nu sunt tocmai fericiti la serviciu, asa ca mine, asteapta venirea weekend-ului exact cum asteptau pe vremuri bunicii nostri venirea americanilor. :biggrin: Stiu, veti spune ca mai e si sambata, dar pentru mine  aceasta are conotatii mai degraba administrativo-gospodaresti, pentru ca in familia mea s-a impamantenit obiceiul curateniei si al mersului la cumparaturi tocmai sambata. Deci, tot stres, multa munca si oboseala. In schimb, duminica nu-mi ramane mai nimic de facut, poate doar sa ma pregatesc pentru ziua de luni. Sufleteste, evident, pentru ca nu-i asa, ce  poate fi mai nesuferit pe lumea asta decat ziua de luni la job?  Dar asta e deja o alta poveste. Studiind eu desfasurarea ostilitatilor in blogosfera la sfarsit de saptamana, am realizat ca lumea prefera sa-si ia o pauza binemeritata de blog si sa  se dedice activitatilor din offline. Si asa a incoltit o curiozitate fireasca: oare ce fac bloggerii duminica, cum isi petrec ziua?

Pentru mine duminica inseama relaxare totala. Este o zi in care  ma detasez de absolut toti factorii stresori, stau departe de lumea dezlantuita si incerc sa ma odihnesc cat pot de mult si sa-mi incarc bateriile pentru o noua saptamana de munca. Duminica am timp sa dorm mai mult dimineata, sa admir gingasia florilor de pe pervaz, sa las razele de soare sa-mi alinte chipul sau, dupa caz,  sa ascult cum glasul stropilor de ploaie rasuna sacadat pe streasina,  imi permit sa ma rasfat cu un mic dejun copios sau cu un pranz delicios, sa ascult la infinit melodiile preferate, sa-mi imaginez ca timpul s-a oprit in loc si sa ma bucur de nemurire. Duminica imi las cel mai bun prieten sa ma rasfete cu savoarea si aroma sa unica si tot acum ii adaug un strop de lapte pentru a-i potenta gustul sublim.  Daca fericirea vine din interior, atunci cu siguranta duminica sunt fericita.

Ce presupune pentru voi o duminica perfecta? Care sunt activitatile preferate in acesta ultima zi a saptamanii?

O leapsa primita cu ceva timp in urma de la Mihaela si Alina imi da posibilitatea sa clarific unele aspecte legate de activitatea mea in online:

1. Cand ai inceput sa scrii online?

In aprilie 2007, peste o luna voi implini  4 ani in blogosfera. Am inceput pe blogurile gsp-ului si prosport-ului, iar pe 4 septembrie 2009 am decis sa-mi deschid propriul blog. O vreme, pana prin martie 2010, nu am avut blogroll, abordam doar subiecte geografice, apoi am decis ca e timpul sa diversific tematica si sa imi creez o retea de prieteni. Din 12 ianuarie 2011 m-am mutat aici,  pe propriul domeniu.

2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?

Existenta feedback-ului.

3. Cum reactionezi la comentarii negative?

In conditiile in care nu critic, nu judec, nu dau sfaturi, nu ma cred detinatoarea adevarului absolut, nu-mi prezint pe blog convingerile politice,  ma indoiesc ca cineva ar avea ce sa-mi reproseze. Nu au fost comentarii negative, eventual rautati gratuite, nemultumiri, dar irelevante prin numarul extrem de mic. Insa trebuie stiut ca nu accept jigniri pe blog, nici la adresa mea si nici la adresa postatorilor. E libertate pe blog, insa in limitele decentei si bunului simt.

4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit?

Ideea initiala? Pai au fost mai multe. In 2007 am intentionat sa fiu un fel de avocat neplatit pentru echipa de fotbal preferata, Steaua Bucuresti, in stare sa  lupt pana-n panzele albe pentru o cauza nobila, aceea de a o  apara de atacurile miselesti lansate de suporterii echipelor rivale. In septembrie 2009 aveam mult timp liber si vroiam sa scap de plictiseala, asa ca am inventat un blog propriu, iar in 2011 am hotarat sa dau un aspect profesionist, serios, activitatii mele preferate prin cumpararea unui domeniu. Desi mi-am pierdut tot traficul si multi prieteni, desi intampin zilnic nenumarate probleme, nu regret pasul facut.

5. Ce fel de linkuri tii in blogroll?

In blogroll sunt prietenii mei. Eu nu recomand nimic nimanui. Vreau cu ocazia asta sa lamuresc urmatorul aspect: sunt o persoana usor introvertita, totusi sociabila, care insa are nevoie de o perioada mai lunga de timp pentru a se acomoda cu cineva. Pentru ca eu sa stabilesc o oarecare comunicare cu o persoana trebuie sa se creeze o legatura sufleteasca intre noi, trebuie sa ne descoperim unele interese si pasiuni comune, eventual o viziune asemanatoare asupra vietii. Si cum sa se creeze aceasta legatura daca nu prin discutii pe blogul amandurora? Eu nu pot comenta pe orice blog, o fac doar daca simt ceva pentru autorul articolelor, daca imi place persoana cat de cat.  De aceea sunt bloguri pe care intru zilnic si las si comentarii si sunt si bloguri pe care intru si las comentarii doar cand  imi place teribil articolul. Mare parte a acestora  sunt oameni care, din ratiuni doar de ei stiute, m-au trecut din proprie intiativa in blogroll-ul lor si au mai venit si sa comenteze aici. Cum as putea sa nu le raspund cu aceeasi moneda, mai ales, ca au fost timpuri(o scurta perioada, e adevarat) cand si eu am facut acelasi lucru? Am citit articole scrise de bloggeri enervati de faptul ca se practica schimbul de comentarii sau ca unii lasa postari scurte, impersonale. Vreau sa le raspund pe aceasta cale: nu e niciun schimb, e doar o forma de a-ti saluta un vechi prieten din blogosfera pe care intamplator il ai si in blogroll. Pe cine sa comentez? Un strain despre care nu stiu nimic si al carui articol nu-mi transmite nimic? Da, uneori las sub forma de comment doua randuri ce par impersonale, dar nu mereu e din cauza ca  nu am timp, chef sau inspiratie, ci pentru ca aceea este singura reactie starnita de articolul respectiv, e imposibil sa te regasesti in tot ce se publica pe un blog, unele teme chiar nu-ti suscita interesul atat de mult. Trebuie sa recunosc ca exista si un blog pe care-l citesc constant, de foarte mult timp, pe care il comentez frecvent, desi proprietara nu-mi trece pragul atat de des si nici nu ma are in blogroll. Insa ma regasesc prea mult in textele ei, chiar m-a socat la inceput acest lucru si am ramas o cititoare/postatoare fidela.

6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

Blogul meu nu m-a schimbat in niciun fel, blogul altuia insa… Uneori insa blogging-ul poate constitui o forma de terapie pentru un suflet chinuit si framantat. Nu de putine ori am fost ascultata si incurajata de prieteni extraordinari care si-au rapit din timpul liber pentru a ma consola pe mine. Tin sa le multumesc pe acesta cale lui Vacitim, Lusio, Adei Pavel, miscelaneouss11 si, evident, confidentului meu dintotdeauna, Dragos FRD.

7. Ce asteptari ai in viitor de la blogul tau?

In primul rand am asteptari de la mine, apoi de la altii. Realizez ca summerday nu va fi niciodata un blog mare sau unul  important. Ce pretentii sa am cu  150 de vizitatori unici pe zi si cu  10-15 comentatori maxim pe zi? Si situatia se mentine de o perioada, ma multumesc cu ce am realizat pana acum, mi-e teama ca ar putea fi mai rau. Multe bloguri parasite, multi bloggeri disparuti fara urma… Sa concluzionez, imi doresc macar o constanta, daca o evolutie e aparent imposibila.

8. Cat despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Am cei mai draguti, calzi si intelegatori postatori.  :wub: Si asta este evident, cred,  pentru orice vizitator.  Desigur, resimt enorm plecarea unora dintre ei,  ma doare ca nici macar nu mai trec pe aici din cand in cand prieteni care altadata scriau zilnic. Mi-e dor de Andreea Calin,  Nora, Diana, Maria, Mathew, Vis, nu stiu ce s-a intamplat, de cand ne-am mutat aici parca ceva nu le-a mai placut, refuz sa cred ca summerday este de vina.

Cum v-a schimbat pe voi blogul si bloggingul? Ce asteptari aveti de la propriul blog(si, eventual,  de la summerday)? Sunteti puternic atasati de el sau ati putea oricand renunta la activitatea in online?

Sursa: DEX ’98

“Moarte intelectualilor” şi “Noi muncim, nu gândim” sunt două sintagme lansate cu ocazia evenimentelor din 28 – 29 ianuarie 1990. O interpretare primară a celor două afirmaţii, fără o analiză a contextului în care acestea au fost publicate, induce ideea că există două categorii antagonice de cetăţeni, cei care muncesc şi contribuie la dezvoltarea economică a ţării şi cei care parazitează, care “dau din gură” fără să fie productivi şi eficienţi. Astfel, în mod natural, se naşte întrebarea: la ce sunt buni intelectualii?

De-a lungul timpului, rolul intelectualului în societate a fost dezbătut cu un viu interes. În perioada contemporană, cele două războaie mondiale au generat o mediatizare puternică a ponderii avute de mediile intelectuale în privinţa cauzelor declanşării celor două conflagraţii mondiale. Este lesne de înţeles că intelectualii sunt şi formatori de opinie; ei contribuie la definirea idealurilor unei naţiuni şi la dezvoltarea programelor de educaţie naţională.

Ce defineşte un intelectual? Cine are dreptul să se considere intelectual? Conform definiţiei din dicţionar, un intelectual este o persoană care are studii superioare de specialitate şi posedă o diplomă care îi atestă această calitate. Mă întreb, oare aceasta este o statuare exaustivă a termenului de intelectual? Mă gândesc la Mihai Eminescu. Se ştie despre el că nu a fost absolvent de studii superioare, dimpotrivă, a avut dificultăţi majore de-a lungul “carierei” sale de elev. Ne aflăm în faţa unei dileme. Este bine cunoscut faptul că Eminescu a fost un naţionalist convins, un promotor al culturii autentice româneşti şi un critic virulent al preluării formelor fără fond din exterior, având chiar accente xenofobe şi antisemite. Putem spune despre Eminescu că a fost un intelectual? Eu cred că da, îl accept aşa cum a fost, cu părţile lui bune şi mai puţin bune, cu care sunt sau nu de acord.

Opinia mea este că intelectualul este o persoană care se preocupă de problemele societăţii din care face parte şi încearcă să găsească soluţii viabile pentru rezolvarea acestora. Stalin îi numea pe intelectuali “ingineri ai sufletului omenesc” şi îi invita să coboare din turnurile lor de fildeş în mijlocul mulţimii. Desigur, veţi spune că “Tătucul” le rezervase cărturarilor un rol foarte precis, acela de a propaga conceptele şi idealurile comuniste; aveţi dreptate, dar mă gândesc că, în mod conştient sau nu, acei inteelctuali, fie şi dirijaţi ideologic, au reuşit să excite latura reflexivă a oamenilor. Aşa s-au născut dizidenţele, cele reale, nu simulate. Cred că numărul acestora importă mai puţin, esenţială este ideea.

Mulţi intelectuali de marcă, români şi străini, au preferat comoditatea turnului de fildeş. Aserviţi regimului politic, indiferent de specificul acestuia, ei au privit statul ca pe un Mecena veşnic generos, care le poate finanţa opera, în schimbul fidelităţii faţă de liderii ţării. Din nou, mă gândesc tot la un român – au fost şi străini foarte mulţi, pentru explicitarea acestei afirmaţii, vă recomand cartea “Trădarea cărturarilor”, de Julien Benda, în româneşte la editura Humanitas, 1993 şi 2007 – Mihail Sadoveanu, personaj care a fost, pe rând, un fervent susţinător al lui Carol al II – lea şi Ion Antonescu, sfârşind prin a se pune la dispoziţia regimului comunist.

Asumarea statutului de intelectual implicâ beneficii şi sacrificii. Nu sunt original, preiau şi susţin ideea că intelectualii trebuie să aibă suficientă tărie de caracter încât să se poziţioneze şi împotriva curentului general de opinie, atunci când consideră că majoritatea alunecă într-o extremă sau alta. Scopul lor trebuie să fie binele comun, mai presus decât le dictează interesele personale. Din păcate, cred că acest deziderat va ramâne o utopie şi un ideal, căci puţini sunt cei care văd orizontul, cei mulţi sunt absorbiţi de palpabilul din faţa lor.

În opinia voastră, ce defineşte un intelectual şi care este rolul său în societate? Intelectualul este un lider activ sau un predicator?

Articol inspirat de aici:

http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/despre-intelectuali-si-puterea-lor-2225.html

4 septembrie 2009…inceputul unei frumoase povesti fara sfarsit. Sper. :) In urma cu exact un an, ideea unui blog despre un sentiment si o dorinta(Wish of Love. Summer Love) mi-a incoltit in minte. Si tot atunci am decis materializarea ei. Din nefericire, sentimentul imi este interzis, iar dorinta irealizabila, asa ca blogul s-a transformat treptat intr-un loc de intalnire cu prieteni dragi, un fel de platforma de socializare sa-l numim, pentru ca ideea de blog si blogger imi displace profund. Cum spuneam si cu alta ocazie, nu ma consider o bloggerita(nici nu sunt), ci doar o persoana insetata de comunicare, dornica sa afle si sa invete cat mai multe lucruri, in niciun caz sa-si impartaseasca experienta de viata sau sa dea sfaturi altora prin intermediul unor articole. Dupa cum ati remarcat nu am imaginatia necesara pentru a scrie proza sau  poezie, asta neinsemnand ca nu-i admir si respect pe cei care au un astfel de talent,  dar nu pot scrie povesti, nu pot inventa lucruri. Nu pot si nici nu vreau.

Am citit multe pareri de-a lungul timpului, multi sustin ca daca nu ai ceva de transmis prin articolele tale nu esti blogger, ca daca te intereseaza traficul nu te poti numi blogger, ca blogul nu este altceva decat o tribuna de unde cineva isi face cunoscute ideile despre viata, ca daca postezi doar filmulete de pe youtube nu te numesti blogger, ca e musai sa scrii cursiv, frumos, argumentat, coerent, corect din punct de vedere gramatical, ca asa face un blogger sadea, un blogger in toata puterea cuvantului. Un blogger autentic scrie doar pentru el insusi, nu-l intereseaza nimic altceva, un blogger veritabil e doar acela care reuseste sa se impuna ca si formator de opinie, care impresioneaza audienta prin imensa-i cultura si nemarginita-i inteligenta,  este detinatorul unui vocabular extrem de vast si elevat, jongleaza cu o usurinta de invidiat cu  toate cuvintele din DEX, nu face niciodata rabat de la calitate,  este intotdeauna original, vine doar cu idei inovatoare,  are puterea sa transforme lumea, s-o faca mai buna si mai frumoasa. :) Un blogger are o personalitate puternica, stie sa-si sustina punctul de vedere cu fermitate, este intr-o permanenta lupta de idei cu ceilalti bloggeri, cu societatea, clasa politica, istoria, geografia, psihologia…cu Universul in general. Cam multe conditii nu vi se pare? Eu scriu cum simt si despre ce simt. Si nu am pretentia ca pot schimba lumea, nu judec pe nimeni, nu-mi plac etichetarile de niciun fel, nu dau verdicte. Nu vreau sa impun parerile mele nimanui, nu ma consider detinatoarea adevarului absolut.  Caut doar sa petrec momente agreabile in compania voastra, si de ce nu, cum spuneam mai sus, sa  aflu si lucruri noi. Totul in deplina armonie si cu zambetul pe buze, daca se poate. Ca nu mereu aveam dispozitia si inspiratia necesara…

Nu, nu sunt o bloggerita veritabila si nu voi fi niciodata. Nu asta am urmarit, blogul l-am deschis acum un an pe 4 septembrie mai mult in joaca si pentru ca aveam foarte mult timp liber. Si idei traznite.  Mai mult de 6 luni de zile nu am interactionat cu blogosfera, am preferat sa raman in anonimat, abia prin martie am hotarat sa adaug primele persoane in blogroll. Tot atunci mi-am luat inima-n dinti si am inceput sa postez pe alte bloguri si altceva decat opinii despre fotbal. Nu mi-a fost deloc greu, pentru ca mereu l-am avut langa mine pe Dragos, sprijinul sau contand decisiv pentru pastrarea blogului. Probabil ca daca nu ar fi fost el, acest articol nu ar fi fost scris azi. Dragos a constituit de fapt motorul acestui blog, de una singura nu m-as fi descurcat. E o bucurie sa-l am alaturi si sa va am alaturi. Acesta este mesajul meu de azi, menirea unui blog este sa aduca oamenii impreuna, sa-i faca sa devina prieteni, in primul rand in online si mai apoi, daca lucrurile decurg firesc, si in offline. Va multumesc pentru tot, in cele cateva luni care s-au scurs din momentul introducerii primei persoane in blogroll pana in prezent am reusit sa cunosc cativa oameni cu adevarat minunati. Pe voi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=G5H50j4DHXk]