– Vezi ca o sa vina domnul Ionescu. E mason. Stii, masoneria e o organizatie secreta, asa ca sa nu-i spui ca stii ca e mason. Te rog frumos sa te abtii si sa nu incepi cu bancurile tale nesarate, ca e o persoana extrem de sensibila.

Sunt incântat ca voi cunoaste un mason in carne si oase si nu inteleg ce are cu mine Lidia, draga mea prietena si gazda intâlnirilor noastre saptamânale de spiritism. De unde a tras ea concluzia ca fac bancuri? Si mai ales nesarate. Ma simt invinovatit pe nedrept.

Mai palavragim noi cale de 10 minute pâna când se aude târâitul soneriei. Vine masonul! Lidia se duce sa deschida. In capul culoarului apare un domn cam la 60 de ani, proaspat barbierit, par alb tuns perie, purtând un sacou bleumarin impecabil si la gât are o esarfa pe care o presupun mov. Pantalonii negri se termina cam la 5 centimetri deasupra sandalelor. Ciorapi maro.

– Draga Lidia, imi cer scuze ca am intârziat, dar venind incoace un câine mi-a murdarit pantalonii si a trebuit sa ma intorc sa ma schimb…uite si tu in ce hal arat.

Lidia nu pare sa fi auzit scuza, nu pare sa fi observat ceva in neregula. E topita toata.

Domnul Ionescu se apropie de mine si-mi intinde mâna.

– Ionescu, stomatolog.

– Dragos, functionar. Sunteti cumva si mason? intreb, atragându-mi instantaneu privirile criminale ale Lidiei.

– Da, imi raspunde calm domnul Ionescu, neparând deloc afectat. De ce, te intereseaza?

– Oooo, sigur. Adrian Nastase e mason?

Am o nelamurire veche in legatura cu acest aspect si nu vreau sa scap ocazia de a ma edifica.

– Uite ce e dragul meu, am voie sa spun despre mine ca sunt mason, dar nu despre altii. Stii, masoneria e o organizatie secreta!

– Am inteles. Dar Mugur Isarescu e?

– Da, imi zice scurt masonul si se aseaza la masa.

– Domnule Ionescu, de unde provine masoneria? Intrebarea apartine Oliviei, o alta participanta la cercul nostru.

Pornind de aici am aflat timp de o ora ca: niste tipi dintr-o constelatie  au venit pe Pamânt cu ceva timp in urma si si-au facut baza pe Atlantida. S-au impreunat cu … pamântencele si asa au iesit oamenii. Apoi Atlantida a fost distrusa pentru ca au facut niste erori in constructuiile lor bazate pe cristale de cuart. Supravietuitorii au ajuns in Mesopotamia, au pus bazele culturilor de acolo si si-au vândut cunostintele egiptenilor. Ca piramidele sunt de fapt niste rezervoare enorme de apa. Ca România are 13 centre energetice (cu denumirile si locatiile exacte) pe unde se poate intra in “lumea de dincolo”. Si ca d-aia a cazut elicopterul ala israelian in noiembrie in Bucegi, a incercat sa intre printr-o poarta stelara. Ca Mihai Viteazul a fost atlant, ca dacii au avut druizi si ca Marele Arhitect al Universului e Toth, nu Dumnezeu. Si ca in Templul lui Solomon exista 17 sarcofage pline cu atlanti.

Când si când ma uitam la minele serioase care ma inconjurau si nu-mi explicam. Lidia este avocat. Olivia este farmacista si Roxana e consultant in management. Cum de numai mie mi se pare ca omul asta e complet ticnit??

– Iisus a fost si el atlant?, pun si eu o intrebare, incercând pe cât posibil sa fiu cât mai sobru.

– Dragos, poti te rog sa mai aduci niste fursecuri din bucatarie? Lidia probabil a considerat ca mi-am inceput ‘concertul’ de mistouri si vrea sa-l intrerupa.

Ma execut. La bucatarie vine dupa mine Roxana.

– Cam bizar, nu?

– Roxi, daca mai continua asa ….in viata mea n-am intâlnit pe cineva care sa bata câmpii cu atâta gratie.  Auzi, Mihai Viteazul atlant….si cum puteti fi atât de serioase toate?

-Hai, linistete-te, pune-ti putina tuica. A adus-o aseara barbatul meu de la Pitesti, e din sursa sigura. Stii ca Lidia are niste greutati acum…l-a cunoscut pe asta si nu e cazul s-o superi. Oricum, la cate am auzit…ce-ar mai putea urma?

Roxana stie ce ma face fericit pe termen scurt. Imi pun tuica intr-un pahar si ma intorc in sufragerie, urmat de Roxana cu fursecurile.

Domnul Ionescu trage alene din pipa, iar mâna ramasa libera s-a lipit de genunchiul Lidiei.

– Nu stiu daca Isus a fost atlant. Dar a fost cel mai mare mason.

Domnul Ionescu imi raspunde imediat ce ma vede. La rândul meu nu-mi mai incap in piele de fericire ca l-am prins pe geniu cu ceva ce nu stie.

– Aia e tuica?, ma intreaba, intinzând mâna catre pahar.

– Da, dar sa stiti ca tuica si pahare mai avem, va aduc imediat!

– Stai draga linistit ca nu vreau sa beau din paharul tau. Vreau sa va arat ceva.

Ia paharul intre palme, inchide ochii si se concentreaza adânc. Se aude un fel de incantatie. Toata lumea se uita ca la urs.

– Ia vezi, acum mai e tuica?

Gust. Tot tuica e.

– Ei, nu se poate, nu e apa?

– Nu, e tot tuica…de ce, trebuia sa fie apa?

– Da, am incercat sa transform tuica in apa. Dar n-am avut timp la dispozitie, asta se poate face intr-o zi, ori eu, in 5 minute…

– Dar e o tuica mai slaba decât tuica initiala zice Lidia, dupa ce a gustat un pic.

Nu vreau sa o contrazic pe Lidia, e in pragul unui divort si imi e suficient de draga incât sa nu incep acum o discutie. Insa tuica e exact la fel ca inainte! Si, la urma urmei…n-ar fi fost mai interesanta operatiunea inversa?

– Dar tot nu ne-ati spus cum e cu masoneria, intervine din nou Olivia.

Masonul ,  inca anesteziat de  esecul  transformarii tuicii in apa, isi revine instantaneu. Si eu, care credeam ca scapasem…..da’ de unde? Am mai aflat ca: Templul lui Solomon avea ca liant pentru ziduri un amestec de oua, var, brânza de vaci (brânza dulce sau telemea? – mi s-a spus ca brânza dulce) si nisip. Ca instrumemntele cu care s-a construit Templul erau toate din lemn si ca Biserica Catolica a facut numai rele (in acest punct spiritul meu de catolic pasiv a frematat un pic, nu suficient de mult insa pentru un duel verbal care se anunta de lunga durata). Si ca Enoh, savantul extraterestrilor, a facut clitorisul.

O asemenea intâlnire nu se putea termina decât en fanfare….

Dupa ce iesim, fac impreuna cu Roxana câtiva pasi.

– Stii…as fi fost in stare sa-i trec cu vederea toate enormitatile pe care le-am auzit, daca n-ar fi zis-o p-asta cu clitorisul. Iti dai seama câte povesti d-astea trebuie sa auda Lidia…biata de ea…oare toti masonii sunt asa dezaxati?

– Nu stiu Roxana…as paria mai degraba pe varianta cealalta: nu toti masonii sunt dezaxati, dar, la noi in tara cel putin, toti dezaxatii sunt masoni.

Roxana râde ca de-o gluma buna. Ne luam la revedere si gândul imi zboara deja la urmatoarea intâlnire. Lidia a promis ca ne aduce un Cavaler de Malta!

Voi ati cunoscut vreun mason? Daca da, ce parere v-a facut? Daca nu, va pot face eu cunostinta cu unul…..

sursa pozei: aici

Autor: Amanda Ripley

Editura House of Guides, 2008

Partea a doua. Cum reactionam sau „Fii mai serios, ca mie n-are cum sa mi se intâmple asa ceva”.

Motto: „Chemati-l in ajutor pe Dumnezeu, dar fugiti din calea avalansei”

Doua atitudini generale ne fac sa ne estompam teama de a intâmpina un dezastru. Prima e „mie n-are cum sa mi se intâmple”, iar a doua: si, daca se intâmpla, asta e! Cocotati pe aceasta axa pozitivo-fatalista incercam sa trecem prin viata. De aceea nici nu prea ne intereseaza masurile de prevenire sau protectie. Desigur, suntem (sau ar trebui sa fim) suficient de constienti incât sa nu lasam aragazul aprins atunci când plecam de acasa sau sa nu trecem pe rosu când ne aflam pe strada (desi s-au mai vazut cazuri), dar câti din noi am fost cu adevarat atenti la ce ne zice stewardesa, inainte de decolarea avionului, sau am citit pliantele cu instructiuni in legatura cu modul in care trebuie sa actionam in caz de…ceva? Câti din noi, si ma refer aici la cei care sunt angajati in primul rând, am facut urechea pâlnie când ni s-a vorbit de paza contra incendiilor sau de protectia muncii, daca ni s-a vorbit? Câti din noi stim sa folosim trusa de prim-ajutor din automobil, asta in caz ca o avem si se afla in buna stare? Cu exceptia câtorva cazuri putine si specifice, si e vorba aici de cei care lucreaza in medii cu adevarat periculoase (unde, daca nu esti atent, mori in secunda 2) sau care, prin natura meseriei, trebuie sa fie pregatiti pentru prevenirea concreta a vreunei calamitati, pe restul lumii n-o prea  intereseaza. I se rupe! Pietoni care dorm mergând, soferi care dorm conducând, asta e realitatea care ne inconjoara. La intrarea in banci dam de paznici buimaci, somnorosi si burtosi, care sunt mai degraba baieti de serviciu ai functionarelor bancii decât paznici. „Fa-mi si mie o copie dupa buletinul asta” sau „du-te si ia-mi si mie niste tigari, te rog”, cam asta stiu sa faca cel mai bine protectorii bancii. La urma urmei…cine ar putea prada o banca in ziua de azi, la noi, ca n-are nici macar unde sa parcheze masina? Meseria de paznic e una extrem de dificila, pentru ca trebuie sa fii tot timpul in alerta, si e foarte grav ca in aceste posturi sunt angajati niste târâie brâie cu o atitudine gen „je m’en fiche”. O plictiseala si un sictir generale se lasa peste simturile noastre, care ar trebui sa fie cele mai ascutite, sau peste cei care ar trebui sa reactioneze primii daca se intâmpla ceva.  Ne agitam o perioada atunci când mai explodeaza câte un camion cu azotat de amoniu, la vreo inundatie sau când ia foc vreo maternitate, atunci când apar la televizor indivizi desprinsi parca din „comediile sexy” ale anilor `70-`80, tipi mustaciosi, falcosi si neingrijiti, cu denumiri ciudate, cum ar fi „inspector-sef protectia muncii Bucuresti” sau alte asemenea, dupa care…ne trece si ne culcam la loc.

Cu câteva exceptii laudabile (Israel si Japonia printre altele, unde reactia natiunii la pericolul iminent a fost sadita si ingrijita cu nadejde timp de generatii), lucrurile nu stau mai bine nici prin alte parti. Asta pentru ca supravietuirea si interventia in caz de dezastre se considera a fi in mod exclusiv apanajul câtorva initiati, care trebuie sa ajute dupa ce problema a trecut, sa poata salva ce mai e de salvat. Nimeni nu pare interesat cu adevarat in a educa modul de comportament al primelor victime potentiale, si anume oamenii obisnuiti. Alarmele care se mai organizeaza ocazional pe la diferite institutii sau locuri publice sunt de fapt motive de chermeze, discutii si bârfe, fara nicio implicare relevanta in actiunea organizata, considerata din capul locului o pierdere de timp. Consecintele neimplicarii s-au vazut cu adevarat in cazul teribilelor atentate de la 11 septembrie 2001. Oameni care nu stiau unde sunt scarile, „ofiteri de pompieri voluntari” care nici macar nu si-au amintit ca sunt asa ceva si habar n-aveau ce trebuie sa faca. Instructiunile li se evaporasera din minte.

De aceea e foarte important ca, atunci când se intâmpla câte un dezastru, din toata lumea asta de somnambuli apare cineva mai cu capul pe umeri, cu spirit de initiativa, care organizeaza restul turmei. Pentru ca da!, asta este concluzia la care s-a ajuns, atunci când sunt speriati, oamenii reactioneaza exact ca niste oi, urmând un lider care pare mai hotarât si care pare ca stie incotro se indreapta. Uneori, alaturi de acest lider apare un vice, responsabil cu mentinerea unei oarecare ordini. Si inca ceva interesant si ciudat in acelasi timp. In prima faza a dezastrului, când inca nu constientizeaza cu adevarat cu ce au de-a face, sau chiar si dupa aia, oamenii sunt amabili unii cu altii, mai amabili decât in viata de zi cu zi, si incearca sa se ajute reciproc (asta am observat si eu in timpul Revolutiei, când, in perioada 22-25 decembrie, au fost o pace si o intrajutorare quasi-generale). Fiecare incearca sa faca ce poate pentru binele celuilalt. In prima linie se afla medicii si cei care au o oarecare pregatire specifica.

Si totusi, aceste aspecte nu trebuie neglijate. Trebuie luate foarte in serios, pentru ca, zilnic, trecem pe lânga o serie de dezastre potentiale. Un exemplu. Paul Heck, in vârsta de 65 de ani (la data de 27 martie 1977) se afla intr-un avion Pan Am 747, impreuna cu sotia, si astepta sa decoleze din Tenerife, când un avion nemtesc, KLM, s-a prabusit peste primul. Cei din KLM au murit toti. Din cei 396 de oameni din Pan Am, au murit 326. Dar Paul si sotia sa s-au aflat printre supravietuitori. Ce a facut Paul in timp ce astepta avionul, imbarcarea, decolarea si cum a trecut el peste toate aceste aspecte plictisitoare anterioare decolarii? Pai s-a uitat peste planul de evacuare, peste instructiuni, s-a plimbat prin avion si a ochit cele mai apropiate iesiri. Din plictiseala si din cauza faptului ca in copilarie fusese surprins de un incendiu intr-un teatru si de atunci a ramas cu fixul asta, sa gaseasca mereu cele mai apropiate iesiri dintr-un loc necunoscut. In momentul impactului si-a desfacut centura, si-a luat de-o aripa sotia traumatizata si au zbughit-o pe pe cea mai apropiata iesire, fara sa astepte sa-i spuna cineva.

Care e „traiectoria supravietuirii” in caz de dezastru?

–      Prima faza e cea a negarii. „Asa ceva nu mi se poate intâmpla, nu e adevarat, e un cosmar”.  Durata acestei faze depinde de modul in care evaluam riscul si are implicatii serioase asupra urmatorilor pasi.

–      A doua faza e cea a dezbaterii. Ce facem, totusi? In general ne apuca frica, dar inca nu este foarte rau. Daca stim cum sa o directionam, frica ne poate mobiliza si, la limita, se poate transforma chiar in curaj. Ea e rotita vigilentei in mecanismul vietii. Totul e sa nu puna stapânire absoluta pe noi. Sa nu paralizam. Desi…si paralizia („sa faci pe mortul”) s-a dovedit a fi o cale onorabila de scapare in anumite cazuri. Mecanismele fricii, panicii si paraliziei sunt foarte bine disecate in carte.

–      A treia faza e momentul decisiv. Trebuie sa actionam. Cum o facem? Asta e greu de spus, pentru ca in unele cazuri s-a dovedit ca nici macar experienta altor dezastre nu e intotdeauna un sfatuitor bun. Fiecare dezastru are particularitatile lui, iar atitudinea relaxata de tipul „am mai trecut prin asa ceva, stiu cu ce se manânca” nu e chiar teribil de inteligenta. Chiar daca exista niste sfaturi generale „ce sa facem in caz de…”, pe care, sa zicem, ni le insusim, pâna la urma tot nu stii cum vei actiona decât aflându-te in mijlocul evenimentelor.

Cartea Amandei este plina de exemple, de dezbateri cu psihologi si de discutii cu participanti, cu sau fara voia lor, la tot felul de catastrofe. Este scrisa delicat, intr-un stil accesibil oricui si, ceea ce eu apreciez in mod deosebit la o carte, se fereste de concluzii categorice. Amanda ii lasa pe specialisti sau actori sa-si spuna cuvântul si ea nu face decât sa imbine diferitele parti intr-un tot unitar.

Voi ati trecut printr-un dezastru? Daca da, cum ati reactionat? Daca nu, cum credeti ca ati reactiona, de exemplu, in cazul unui cutremur? Intreb asta pentru ca am sentimentul ca lumea nu prea ia in serios posibilitatea unui cutremur major, dar care sigur va veni.

Mie  mi s-a intâmplat. Am „prins” cutremurul din 4 martie 1977 si, desi pe atunci eram copil si a trecut atâta amar de vreme, simt si acum frisoane când ma gândesc. Stateam la bloc in Balta Alba, ma jucam cu fratele meu suficient de hard incât sa nu simtim ditamai zgâltiala, dar am fost intrerupti din zbenguiala de parinti, care ne-au scos urgent pe scari – stateam la etajul 8 – si am inceput sa coborâm (abia dupa multa vreme am aflat ca este cea mai proasta decizie). Am avut noroc. Blocul nostru nu a cazut. Fiindu-ne frica sa urcam in apartament, am mers spre casa bunicilor si am ramas inmarmuriti de ce am vazut in centru. Blocul in care statea Toma Caragiu cazuse. Toma saracul nu a reusit sa iasa in timp util din bloc, dar vizualizez si acum masa din sufragerie care se vedea prin peretele cazut. Ramasese intacta, iar sticla si paharele de vin inca erau acolo. Intregi.

Creedence Clearwater Revival. Bad moon rising…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4YlTUDnsWMo&feature=related]