Motto:    Desi nimeni nu munceste, planul se indeplineste.

Desi planul se indeplineste, nimic nu se gaseste.

Desi nimic nu se gaseste, toata lumea se descurca.

Desi toata lumea se descurca, toata lumea injura.

Desi toata lumea injura, toata lumea aplauda.

S-au scris probabil mii de carti despre ce a fost comunismul in general, nu pot veni cu nimic nou. Dar din punctul meu de vedere asta a insemnat: o societate a paradoxurilor. Desigur, am trait doar partea de putrefactie a erei socialiste. Nu mi s-a intâmplat nimic cu adevarat notabil, asa cum i s-a intâmplat lui Teofil, un  unchi de-al meu, preot greco-catolic, care a murit in puscarie pentru ca a refuzat sa treaca la ortodocsi. Nu. Mie comunismul mi-a interzis sa ma simt liber. L-am admirat in intreaga splendoare mai degraba din pozitia de spectator frustrat.

Problema cu libertatea este ca o constientizezi abia atunci când n-o ai. Simti ca ti s-a furat ceva ce e al tau, ceva concret, ca a intrat un hot in casa si ti-a luat mileurile si pestele de sticla de pe televizor. Sau poate ca ti-a luat toata casa!

O societate in care mai toata lumea spunea bancuri politice, dar in sedintele de partid toata lumea devenea brusc serioasa si cei care, cu câteva minute mai inainte, ma intrebau “il stii p-ala cu Bula la coada?”, inaltau in slavi realizarile regimului. Mârâitul in surdina era acceptat tacit. Atâta timp cât doar sopteai si nu urlai in gura mare era in regula.

Sexul era tabu. Nu invatai aproape nimic la scoala despre acest subiect, nu se scria pe nicaieri (doar atunci când era luat in derâdere capitalismul), mijloace contraceptive nu se gaseau si ‘indicatia’ regimului era “sex doar dupa casatorie”. De avort – nici vorba, oricum lui Ceausescu i se parea ca e prea mare pentru un popor atât de putin numeros. Femeile erau umilite, obligate la controale ginecologice permanente, desi fara niciun fel de relevanta, pentru ca am cunoscut tipe care nu erau in mod sigur virgine si care obtinusera de la medic certificat cum ca erau virgine. O minciuna despre care stia toata lumea. Inclusiv parintii fetelor.

O societate in care religia adevarata era doar tolerata, desi comunismul era o religie in sine.

O societate in care televizorul functiona doua ore pe zi. Sâmbata si duminica insa uneori erau filme. Filme din tarile socialiste, sau filme americane foarte proaste, din care ‘se taia’ orice urma de violenta si orice urma de goliciune trupeasca (la cinematografe insa rulau si filme bune, dar nu se scria pe nicaieri, anunturile, atunci când existau anunturi in presa, erau de genul “La Scala ruleaza filme din colectia Mari Regizori”, trebuia sa te duci pâna acolo ca sa vezi despre ce e vorba).

Cu o singura exceptie. De Pasti, in seara de sâmbata,  intotdeauna era un film american foarte bun. Poate-poate vor sta românii in case.

Nu. Românii se duceau la biserica, aprindeau lumânari si ascultau popii cum vorbesc despre Isus si, imediat dupa aia, despre ce scrisori de lauda i-a mai scris Nefericrea-sa Patriarhul lui Ceausescu. Era semnalul de plecare. Brusc zecile de mii de oameni se risipeau.

O societate in care, oficial, sarbatorile religioase erau interzise, dar cum-necum sistemul nu se opunea. Vacanta de primavara intotdeauna pica exact in Saptamâna Mare, plus o saptamâna dupa. Când Craciunul se apropia, colegii mei de pe santier, moldoveni sau olteni, erau amenintati ca nu cumva sa plece acasa, ca au de lucru si risca sanctiuni grave. Aiureli, de pe 6-7 decembrie nu-i mai vedea nimeni pâna dupa Sfântul Ion si nu li se intâmpla niciodata nimic.

O societate in care era coada la orice. Regimul iti cerea sa fii mereu proaspat barbierit, dar nu se mai gaseau nici macar lame de barbierit. Si nici crema de barbierit. Era coada la pâine, vata, spirt medicinal. Sapunurile locale aveau un miros infect iar straine nu se gaseau. Disparuse la un moment dat si detergentul! Era coada inclusiv la ratiile alea amarâte de zahar si ulei (curios este ca, asa rationalizat cum era, pentru familia mea cel putin, zaharul era ultrasuficient). Cu toate astea, regimul avea grija ca, macar de sarbatorile religioase astrale sa fie cât mai multe alimente. Cu cozi, cu nervi, dar erau. N-am trait niciun Pasti fara oua vopsite, pentru ca pietele gemeau de oua inainte de Inviere (e vorba de varianta ortodoxa; catolicii se descurcau cum puteau) si n-am trait niciun Craciun fara brad. Portocale sau banane apucam rareori, aglomeratiile inumane ma faceau sa renunt.

O societate in care ministrul secretar de stat de la Sanatate, Oproiu, a fost dat afara pentru ca a zis intr-o sedinta ca mor copiii in spitale din cauza frigului.

O societate in care numai Ceausescu avea voie sa dea interviuri reporterilor straini.

In sferele mai inalte ale PCR se discuta aproape fatis despre subiecte care, in mod oficial, erau catalogate drept pseudo-stiinta si condamnate. Apareau carti cu circuit inchis (deci nu existau in librarii sau biblioteci, ci doar in anumite straturi ale partidului) unde se vorbea (la modul general) de bioritmuri, zodii, telepatii, modul in care comunica plantele intre ele, sociologie. Pentru ca e bine de stiut, sociologia fusese interzisa. Nu oficial, dar disparuse pur si simplu. Fusese inlocuita cu socialismul stiintific!

O societate in care iti veneau din afara stiri ciudate. Din ‘lagarul capitalist’ aflai numai lucruri rele: incendii, avalanse, cutremure, inundatii, terorism, recesiune, somaj, criminalitate, pornografie (fara poze; doar cuvinte care descriau nenorocirile capitalismului). In ‘raiul socialist’ insa erau toate cum trebuie: stiri din industrie benefice, stiri din agricultura graitoare, dans si voie buna, totul mergea ca uns. Din când in când aparea si câte o stire care arata defectele, dar care erau intotdeauna ale unui om rau, un ‘gestionar’ furacios, o exceptie, niciodata nu erau defecte de sistem. O societate in care “Pentru patrie”, revista Ministerului de Interne, era cumparata pe sub mâna, iar de multe ori se intâmpla sa n-o primesti nici daca erai abonat!

In revista ‘Saptamâna”, Eugen Barbu si argatul sau, Corneliu Vadim Tudor, ‘traduceau’ pe intelesul activistilor ce trecuse de cenzura din cartile unor scriitori ‘fitilisti’. Asa au fost ‘dati in gât’ autori precum Octavian Paler sau Ana Blandiana.

Rând pe rând au inceput sa dispara ziaristii mai curajosi si au ramas doar lingaii. Lui Stefan Zidarita i-au suspendat rubrica “Faptul divers” din “Scânteia”, lui Horia Tabacu i-au taiat observatiile si anchetele din “Informatia”. Mai ramasesera doar “Viata studenteasca” (lasata si ea fara ‘cojones’ la un moment dat) si  “Flacara” lui Adrian Paunescu. E bine sa se stie ca, in epoca, amenintarea unor functionari ai statului cu reclamatii la “Flacara” avea efecte benefice. Acolo erau ziaristi care copiasera partial tupeul sefului si aveau energia sa se ia de gât cu aproape oricine (din esaloanele 3-4, fireste), precum Cornel Nistorescu. Asa se face ca, in afara articolelor obligatorii laudative, apareau si articole destul de indraznete pentru standardele de atunci. Pâna prin 1985, când si “Flacara” a devenit o nulitate. Din nefericire a trebuit sa arunc din ce in ce mai mult din colectia mea de ziare vechi, ocupa loc, n-am ramas decât cu câteva pagini din “Flacara”, tinute mai cu seama pentru a-mi obloji dorul de cenaclu.

1 Decembrie? Anul Nou? 24 Ianuarie? 1 Mai? 23 August? TOATE se reduceau la adularea lui Ceausescu, in toate momentele istorice era zugravita personalitatea lui mareata. Cu ajutorul unor ciraci mistificatori si lingai, precum vesnic senilul Sergiu Nicolaescu, se transforma o eroare de vorbire (Ceausescu, vrând sa vorbeasca de unul dintre voievozi, nu se stie despre care, l-a confundat pe Stefan cel Mare cu Mircea cel Batrân si a iesit “Mircea cel Mare”) in adevar istoric absolut. Daca a zis-o Ceausescu, asa trebuie sa fie! Asa a aparut si filmul “Mircea cel Mare”, plus o puzderie de istorici pupincuristi care au inceput ei sa demonstreze ca lu Mircea i se spunea din mosi-stramosi “cel Mare”.

Si acum? Nu degeaba am scris acest articol in aceste zile. Se intâmpla un an de când contracandidatul lui Basescu a pierdut alegerile.

E bine de stiut ca PSD este construit pe structura mortificata a PCR, ca nu s-a dezis niciodata de comunism cu toate nenorocirile sale si ca are la baza pe unul din cei mai mari criminali in viata din istoria României. In acest partid consta ‘speranta’ tarii. E adevarat ca, poate, oamenii se schimba, dar bolile ‘genetice’ ramân si nu stii niciodata când o gena recesiva va ajunge sa se manifeste in toata maretia ei!

Ia uitati aici planurile de viitor ale ‘sperantei’: “Sistemul lor de furt a functionat mai bine”. Asta asa, ca sa priceapa toata lumea ca nu despre competente pozitive e vorba, ci de cine fura mai profesionist. Asta e obsesia PSD, ca a trecut pe locul doi pâna si la furat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Tz-jgVjSH5U]

Si da!, intrebarea face cinste ziaristei (din nefericire nu stiu despre cine e vorba), pentru ca a ‘tradus’ pe intelesul tuturor tâmpeniile pe care micul prostanac le-ar fi vrut doar ca scuza puerila asa, ca sa ‘demonstreze’ ca intotdeauna altii sunt vinovati pentru infrângerile proprii. Ca la noi merge cu astfel de ‘explicatii’!

Cine nu invata din greselile istoriei va fi nevoit sa le repete.

Bucuresti, 13 noiembrie, 21 de grade Celsius

Niciodata nu mi-am imaginat ca voi ajunge  sa scriu articole. Dar cum viata e plina de surprize, am fost  pusa in fata faptului implinit si a trebuit sa ma descurc intr-un fel sau altul. Initial am fost reticenta, buimaca, neinspirata, complet debusolata. Pornisem pe un drum despre care nu stiam mai nimic si pe care nu-l dorisem.  La capatului lui, cu putin noroc, ma putea astepta insa  o uriasa recompensa: insusirea de noi informatii, utile pentru viata. Am realizat destul de rapid ca pot  folosi  acest blog cu un scop precis: acela de a invata. Iar procesul este in plina desfasurare…

Desi la prima vedere nu pare tocmai un jurnal, blogul acesta cuprinde toata gama de stari si sentimente care m-au incercat pe parcursul anului 2010. Toate dilemele, nemultumirile si frustrarile mele se regasesc in randurile asternute pe paginile lui virtuale. Eu scriu despre ce simt si despre ce ma pasioneaza la un moment dat. Fiecare articol are povestea lui, are un loc special in sufletul meu, e o bucatica din inima mea, pentru ca nimic nu a fost facut la intamplare, iar daca merg cumva in urma pentru a le reciti, ma incearca o cumplita nostalgie.  Daca iubesc, scriu despre dragoste, daca visez la cel mai frumos loc de pe Terra, scriu despre Iguazu, daca sunt curioasa care sunt beneficiile ceaiului asupra organismului uman,  scriu despre tipurile de ceai, daca-mi este dor de Bruges, trec in revista “Venetiile Nordului” , iar daca sunt deprimata si stresata aparent fara motiv, scriu despre meteodependenta.

De cateva zile sunt tot mai obosita si mai trista. Deprimata e cam exagerat spus, nici melancolica nu as aprecia pentru ca nu mai visez la nimic, suparata s-ar potrivi oarecum pentru ca imi detest locul actual de munca, simt ca am ajuns in infern, si va spun, apropos de un articol recent marca Dragos FRD,  din experienta proprie, ca e de milioane de ori mai indicat Paradisul, chit ca te plictisesti de moarte. Am cautat termenul potrivit pentru starea mea de spirit si l-am gasit: apatie. Am pierdut definitiv cheful de viata si-l declar nul. Aseara am incercat, in disperare de cauza,  o sedinta terapeutica de shopping. Nici macar asta nu a functionat… Si pentru ca sunt obisnuita sa caut (si sa si gasesc) o explicatie sau cauza pentru orice lucru oricat de neinsemnat ar parea la prima vedere, am identificat-o imediat  pe cea responsabila pentru pierderea suferita zilele astea : sunt meteosensibila.

Este dovedit stiintific ca fluctuatiile de temperatura au un efect negativ asupra organismului uman, ca scaderea sau cresterea subita a temperaturii afecteaza metabolismul, iar riscul aparitiei bolilor precum astmul, afectiunilor pulmonare, a celor respiratorii, alergiilor, a depresiei si a problemelor de nutritie este destul de ridicat. Cresterea nivelului de stres, deficientele mentale, tulburarile de comportament sunt puse tot pe seama schimbarilor meteorologice bruste. Concret, ce este meteosensibilitatea? Meteosensibilitatea este declansata de campurile electromagnetice care insotesc schimbarile meteorologice, dar si de starea generala de sanatate. Aceste campuri electromagnetice sunt de fapt cele care duc la variatii ale tensiunii arteriale si probleme circulatorii, la dureri de cap si stari de epuizare fizica, somnolenta, depresii, fobii, tendinte de izolare, ameteli, dificultati de concentrare sau insomnie, la dureri osteoarticulare.
Este un strigat de alarma al organismului, consecinta unor dereglari diverse, acumulari de toxine, tensiuni fizice (musculare) si psihologice, care duc la o stare generala de disconfort. Proportional vorbind, meteosensibilitatea este de 3 ori mai frecventa in cazul femeilor decat al barbatilor, fiind mai des intalnita la persoanele care traiesc in mediul urban.  Se presupune ca se petrece acest lucru din cauza ca isi petrec foarte mult timp in spatii inchise, iar organismul si-a pierdut capacitatea de adaptare la transformarile impuse de vreme. Si foarte important de stiut, orice meteosensibil are modul sau unic de manifestare. Mai multe informatii si sfaturi gasiti aici.

Intelegeti acum de ce nu agreez eu cel mai frumos, bogat si colorat anotimp in acceptiunea intregii blogosfere?

Voi sunteti meteodependenti? In aceasta perioada aveti o dieta echilibrata, o alimentatie  sanatoasa, saraca in grasimi, evitati alcoolul si tutunul,  spatiile inchise,  televizorul si calculatorul,  petreceti mult timp in natura, faceti sport macar 30 de minute pe zi?  Sunteti mai degraba optimisti sau mai degraba pesimisti , care este starea generala de spirit ce va caracterizeaza pe durata celor trei luni de toamna ? Cum ati suportat valul de caldura ce s-a abatut in ultima saptamana asupra tarii noastre?

–

Autor: Amanda Ripley

–

Editura House of Guides, 2008

–

Prima parte. Omul sfinteste locul.

Probabil ca v-ati obisnuit. Asa-zisle mele „recenzii” nu sunt chiar recenzii adevarate. Incerc doar sa extrag niste idei care mi se par interesante, pe baza carora, eventual, sa putem discuta.

Avem o presa fericita. Nu trebuie sa caute prea departe, ea stie mereu cine e de vina. Daca explodeaza un vulcan in Papua Noua Guinee, daca intra vreun tântar din vestul (sau estul?) Nilului in România, daca se intâmpla un incendiu la o maternitate sau daca pica o bordura dintr-un trotuar, in mod categoric vinovatul principal e chiriasul de la Cotroceni, cu tot cu bocii care-l inconjoara (pe politicienii contras nu-i punem la socoteala; in fond, e de datoria politicienilor sa se sfâsie intre ei).

Ei bine…am sa va dau o veste „buna”: incompetenti si rauvoitori se gasesc peste tot in lume in posturi cheie. Un exemplu graitor este dezastrul produs de uraganul Katrina in august 2005. Desi se stia exact când, unde si in ce fel va lovi, in acest mod factorul „surpriza” fiind exclus total, autoritatile nu au luat masurile care s-ar fi impus, fiind responsabile direct de moartea a aproape 2.000 de oameni si distrugeri de aproape 81 de miliarde de dolari americani (la valoarea din 2005). Primarul a intârziat cu doua zile ordinul de evacuare obligatorie a orasului New Orleans deoarece consilierii lui juridici n-au gasit o solutie adecvata la problema „dar oare comerciantii nu vor da in judecata primaria pentru pagubele produse din cauza evacuarii premeditate a populatiei?”. Ca o ironie, orasul oricum a fost dat in judecata dupa trecerea uraganului. In plus, ca sa stiti, in cadrul departamentului federal care se ocupa cu evacuarile in situatii de urgenta nu exista niciun psiholog!

In Arabia Saudita lucrurile sunt si mai simple. Pâna in 2007 se intâmpla, din cauza aglomeratiei si proastei organizari, aproape an de an un carnagiu cu final asteptat cu ocazia pelerinajului de hajj, pelerinaj pe care orice musulman e dator sa-l faca o data in viata. In 1990 au murit 1.426 de oameni. Cum „explicau” autoritatile evenimentele? Pai a fost vointa lui Allah ca acei oameni sa moara. Si, daca n-ar fi murit acum si aici, ar fi murit altadata si in alt loc. Dar asa…cu siguranta vor ajunge in Rai, intrucât orice musulman care moare in timpul pelerinajului ajunge in Rai. Scurt si la obiect!

Ce ar putea face oamenii obisnuiti când au de-a face cu asemenea monumente de prostie coplesitoare? Exista un proverb: omul sfinteste locul. Câteva exemple, culese din carte.

In 1996 localitatea Persons a fost maturata de inundatie pentru a doua oara in 11 ani. Credeti ca au aparut oamenii la televizor sa se tânguie ca apa le-a luat „agoniseala de-o viata”, ca li s-au distrus recoltele si ca nu mai au nici dupa ce bea tuica? Nu. 3 femei, in jur de 80 de ani (la acea data), au inceput sa vânda fursecuri in fiecare vineri in fata bancii din localitate. Au organizat concerte religioase. Au vândut un porc numit „Ape Noroioase” la licitatie. Intr-un an au facut 40.000 de dolari. Si nu s-au oprit pâna nu au facut 1,5 milioane de dolari. Cu acesti bani au platit constructia unui dig.

In data de 31 august 1986 Ronn Langford a fost instiintat ca fiica sa a murit intr-un accident de masina. In timp ce traversa o intersectie, o alta masina a trecut pe rosu. Soferul masinii care a initiat accidentul avea 19 ani si bause. Ce credeti ca a facut Ronn? Credeti ca si-a luat o mitraliera si a inceput sa traga in centrul Manhattan-ului, sau ca a venit la „Realitatea” (lor) ca sa-si urle durerea? Nu. Fiind sofer profesionist, a infiintat o scoala de soferi. A realizat lacunele sistemului de invatamânt si a incercat sa le acopere. O scoala unde se invatau inclusiv derapaje controlate, cum poti evita ciocnirile si unde se acorda un timp mai indelungat insusirii cunostintelor de baza. 26 de ore petreci la volan in cazul scolii lui Ronn, spre deosebire de mai putin de 10 ore, in majoritatea statelor. In plus, Ronn a inteles cât de importante sunt tehnicile de vizualizare precum si cele de respiratie, pentru un sofat lipsit de griji.

Ati vazut filmul „We were soldiers once”? A fost facut dupa o carte, scrisa de generalul Harold Moore, care este considerata obligatorie pentru ofiterii din armata si descrie, printre altele, si intâmplarile unui anumit soldat, Rick Rescorla, care a luptat in armata americana impotriva comunistilor in Vietnam (el fiind, de fapt, englez).

Tipul care tine arma pe coperta cartii este Rick. Ei bine, acest Rescorla si-a dat seama cât de importanta este paza reala si pregatirea angajatilor pentru situatii neprevazute. Nu si-a luat meseria in bataie de joc si, asa cum s-a manifestat pe câmpul de lupta, a incercat sa se manifeste si in profesie. In data de 11 septembrie 2001 Rick Rescorla era seful de securitate al Bancii de Investitii Morgan Stanley, care avea sediul in WTC. Pâna atunci insa, cam de prin 1988, a tot incercat sa atraga atentia Administratiei Porturilor, de care apartinea WTC, ca exista niste probleme de siguranta majore in legatura cu turnurile (pentru verificarea situatiei Rick a adus, in 1990, un fost camarad de arme, expert in antiterorism, ca sa inspecteze turnurile si sa-i spuna cum ar ataca el cladirile, daca ar fi fost terorist; dupa vizita, fostul camarad a raspuns cu lehamite: „nici macar nu e o provocare”). Nu i s-a raspuns la planurile pe care le-a facut, intrucât erau cam costisitoare. In 1993 a avut loc primul atentat, ceea ce lui Rescorla i-a crescut frustrarea, dar a stiut sa o directioneze in mod pozitiv. Era convins ca teroristii nu se vor limita la doar atât. Si mai stia ceva: ca angajatii trebuie sa-si poarte singuri de grija, ca este o prostie sa te bazezi pe cei care trebuiau sa fie cei dintâi responsabili. Asa ca a organizat pregatirea sistematica a personalului pe care-l avea de protejat. A facut exercitii cu ei si, bazându-se pe statura atletica si pregatirea militara, i-a facut sa inteleaga cât de importante sunt si ca trebuie sa te implici total, intrucât nu se stie niciodata. In plus, i-a invatat o regula de baza: in cazul unui incendiu, intotdeauna trebuie sa coboare. Intotdeauna. Exercitiile lui i-au cam iritat pe sefii bancii, intrucât se trezeau cu alarme in mijlocul a tot felul de sedinte importante (iar Rescorla nu se sfia sa-i ia de guler si sa-i scoata cu forta), dar…când a venit 11 septembrie, 2.687 din angajati au reusit sa iasa la timp din cladire. Spre deosebire de angajatii altor companii cu sediul acolo, ei stiau ca trebuie sa lase totul balta si sa iasa urgent, stiau unde se afla scarile de evacuare, stiau ca trebuie sa coboare si stiau ca trebuie sa o faca repede. Au murit numai 13, printre care si Rescorla cu patru din ofiterii lui de securitate, care se aflau in cautarea ultimilor ramasi.

Ramasitele nu i-au fost gasite niciodata.

„Fiecare om ar trebui sa poata fi scos in strada gol pusca. Pâna la sfârsitul zilei, omul ar trebui sa fie imbracat si satul. Pâna la sfârsitul saptamânii ar trebui sa aiba un cal, iar pâna la sfârsitul anului – o afacere si un cont in banca”.

Rick Rescorla

Voi cunoasteti un exemplu de om care sfinteste locul? Eu…nu.