Unele animale isi izgonesc puii de indata ce ii aduc pe lume, altele ii mananca chiar. Americanii aleg independenta inca de la varste fragede, pleaca de acasa in cautarea libertatii mult dorite de la 16-17 ani, incercand sa se realizeze prin forte proprii. La noi, in Romania, tinerii, protejati si rasfatati excesiv de parinti, sunt obisnuiti sa stea cat mai mult timp langa aceastia, sa fie ajutati si chiar intretinuti.

Eu mi-am dorit sa raman in tara mea, de felul meu nu sunt o aventuriera, nu m-a animat curajul de a lasa totul in urma si a pleca peste mari si tari, nici curiozitatea de a incerca un alt stil de viata, dorinta de a reusi pe cont propriu nu m-a mistuit. Iubesc mai mult ca orice confortul si stabilitatea, necunoscutul ma ingrozeste, noul ma infioara. Sunt conservatoare pana in maduva oaselor si extrem de atasata de casuta mea. Cand parintii mei au realizat ca eu nu intentionez sa ma mut undeva singura sau sa ma marit si sa-mi insotesc barbatul la casa acestuia, au decis sa plece ei. Pentru o secunda m-am speriat si am crezut ca nu ma voi descurca cu toate responsabilitatile intretinerii unui apartament pe cap. Dar s-a dovedit a fi mai simplu decat imi imaginasem. Am platit toate facturile la timp, mi-am facut singura cumparaturile si mi-am gatit mancaruri usoare, la aburi. Nu am simtit niciodata singuratatea atat de pregnant incat sa ma deprime, sa ma intristeze, insa casa imi parea uneori sinistru de goala, imi lipseau caldura si confortul unui camin, atentia si dragostea parinteasca.

Nu ma plang insa, independenta aceasta are partile ei bune, fac ce vreau si cand vreau, am baia doar pentru mine, pot sa spal vasele cand am chef, nu ma cearta nimeni ca am lasat dezordine in casa, vorbesc si rad cat de tare vreau la telefon, primesc in vizita pe cine consider de cuviinta si la ce ora vreau fara intreabari, fara discutii si parlamentari. Dar cel mai important lucru mi se pare faptul ca in sfarsit am parte de liniste. Se stie foarte bine, intr-o familie certurile din nimicuri sunt la ordinea zilei. Am sansa in felul asta sa-mi menajez psihicul, nervii. Sentimentul de libertate e omniprezent si revigorant, a inceput sa-mi placa sa-mi asum responsabilitati, m-am maturizat. Inca nu reusesc sa-mi dramuiesc economiile cum se cuvine, nu am invatat sa fiu mai chibzuita, e un capitol la care mai am mult de lucrat.

Mai mult de jumatate din an locuiesc singura, restul cu parintii. Acum sunt cu ei si imi fac toate poftele, eu nu mai am nicio grija pe cap. Ma simt iar copil. Imi plac ambele ipostaze, sigurul lucru pe care-l mai am de aflat e cum este atunci cand locuiesti cu partenerul.

Deci, cum e mai bine din punctul vostru de vedere, singur sau cu parintii? Ati locuit vreodata singuri, visati la asta?