Ca m-am mutat la tara, cred ca v-am mai spus. Unul din motivele pentru care am facut acest pas periculos in existenta mea a fost ca n-am avut rude apropiate la tara. N-am avut pe cineva care sa traiasca din lucrarea pamântului sau din cresterea animalelor, un taran adevarat. Simteam ca sunt incomplet, ca am sarit o etapa importanta, voiam sa vad cum e, sa traiesc si eu munca grea de care am fost invatat la scoala când studiam poeziile lui Goga sau de care ne tot povestea Sergiu Nicolaescu si alti pupincuristi si lingai ai regimului comunist in filmele lor de doi bani, alea cu ingineri, doctori sau mai  stiu si eu ce intelectuali care aleg ei liber sa construiasca socialismul in cadrul satului plin de lipsuri, nu in cadrul orasului plin de tentatii mic  burgheze. Sa ma scol cu noaptea in cap, sa muncesc pe brânci zi-lumina si seara abia sa ma mai târasc de atâta dat la sapa.

Asadar….

Luni dis-de-dimineata ies sa-mi curat un pic livada de salcâmii care tind sa mi-o invadeze. Numa’ bine ce-mi duc la locul cu pricina uneltele, ca aud:

– Salutare vecine!

– Sa traiesti nea Vasile!

– Ce faci?

– Pai….vreau sa curat un pic pe-aici, s-a cam umplut de acâți…

– Si vrei sa-i scoti azi?

– Pai da, ca mâine mi-am programat sa…

– Pai nu se poate!

– De ce?

– E sarbatoare!

– Zau? Ce sarbatoare?

– Intrarea Sfântului Ieronim in Biserica! E sarbatoare mare!

– Asaaaa…si nu pot sa lucrez?

– D’apai….nu se face. Daca toata lumea sarbatoreste…

– Of, bine…Am sa-i scot mâine.

– Si mâine e sarbatoare. Se sarbatoreste iesirea Sfântului Ieronim din Biserica!

Mda, sarbatoare mare, incep sa intuiesc mesajul. Oricum, are dreptate omul. Daca a intrat, era logic sa si iasa. Asta e.

– Bine, fie. Miercuri atunci.

– Pai miercuri e ziua comunei…nu se poate sa lucrezi, ne-a invitat primarul sa bem un paharel de tuica la Casa de Cultura.

– Asa importanta e chestia asta?

– Nu mai e la fel de importanta ca pe vremuri, dar acum e campanie electorala, no…si apai, daca da omul un pahar de tuica, de ce sa nu-l bem?

– Deci nici miercuri nu ma pot apuca de munca. O las pe joi.

– Joi o sa ploua.

– Cum de stiti chestia asta? Azi e luni, pâna joi mai trece apa pe Ampoi…

– No…vezi tu ca in partea dinspre stâna ceriul e mai asa, mai ca laptele?  No, asta inseamna schimbare de vreme dupa 3 zile. Nu numa’ ca o sa ploua, o sa fie furtuna.

– Si vineri?

– Vineri ce? A…vineri n-o sa fie furtuna, dar e ziua lui Sf. Macarie Hirotonisitul…sarbatoare mare!

Imi fac socotelile. Luni, marti, miercuri, joi si vineri deja s-au dus … si sâmbata s-au anuntat niste prieteni la un gratar. Iar duminica…e duminica.

– Vecine?

– Da.

– No, te vad cam necajit ca nu poti munci….hai pân’ la mine sa-ti dau un paharel de jinars.

Ahhhhh….ce ghinion am domnule si cum comploteaza Universul impotriva mea! Taman de azi ziceam ca ma las de bautura. Dar nu e bine sa refuzi ospitalitatea traditionala a românului. Ma las altadata.

Pe drumul de intoarcere gândurile nu-mi dau pace.  Oare de ce trebuie sa tin toate sarbatorile astea de care n-am auzit pâna acum? Ce treaba am eu cu Ieronim si Macarie, ca la urma urmei sunt catolic?

Ajuns acasa imi deschid o bere, ies pe terasa si ma mai linistesc. Daca sunt sarbatori trebuie totusi tinute. Si in fond nici nu e prea bine sa se stie in sat ca sunt catolic. Numai unuia singur i-am spus, acum juma’ de an, si nici pâna in ziua de azi n-am reusit sa-l fac sa inteleaga ca nu sunt ungur.

Contemplu câteva minute clar-obscurul boltei stelare, privesc melancolic profilul muntilor pe care ma voi urca in urmatoarele zile in lipsa de alta activitate, adulmec mirosul de flori proaspete de salcâm, trag aerul curat adânc in piept si ma pregatesc de culcare. S-a mai dus o zi de munca…

(acest articol e un pamflet)

Voi cum procedati cu zilele de sarbatoare? Intreprindeti diferite activitati casnice, mergeti la serviciu sau  va odihniti, va relaxati intreaga zi? Le respectati cu sfintenie? 

Cele 4 elemente primordiale…aer, apa, foc, pamânt…incepem cu aerul si focul.

Nu cred ca mai e un secret pentru nimeni, m-am mutat din Bucuresti ca sa simt pe pielea mea ce inseamna viata adevarata, aerul curat, munca asidua si bautura veritabila.

Noiembrie

Asadar…pe 12 noiembrie ne mutam cu tot calabalâcul, cu pisica din dotare si cu ‘toata agoniseala de-o viata’ intr-un sat uitat de lume si de autoritati, ca sa devenim mai eco. Multe amanunte despre sosire nu pot sa dau, a fost o nebunie generala, câtiva sateni care s-au oferit sa ne ajute la descarcat si sa ne intretina energia cu ceva palinca facuta fara niciun ajutor din partea chimiei industriale.

A doua zi deschid geamul gata sa inspir, pentru prima data in viata, aerul pur de sat virgin. Imi pun in aplicare toate cunostintele despre respiratia ki pe care le-am capatat la aikido si … un miros naclait de foc de tabara, amestecat cu senzatia de furnal si de teava de esapament imi invadeaza fiinta. Tusesc sanataos timp de doua minute si ma uit mai bine: tot satul face focul ca deh!, e urât afara, temperaturi scazute, ma rog…nu le poti cere oamenilor sa stea in frig doar ca  sa ai tu aer curat, nu-i asa? Il intreb pe Nicu de când incepe sa faca lumea focul. Pai…cam de prin octombrie. Aha. Si pâna când tine? Pai…cam pâna prin martie.

Prin urmare, daca vreau respiratie ki, va trebui sa urc pe colina din spatele casei. Numai ca ma intâlnesc cu Nicu, vecinul, care-mi spune ca mi-a adus lemne, dar trebuie taiate. Ce bine!, abia astept sa pun mâna pe topor si sa incep sa fac sport eco, in mijlocul naturii, taind lemne. Nu nu…ma avertizeaza vecinul. Va trebui intâi sa le tai cu drujba. Iau drujba si, dupa ce reusesc sa o pornesc dupa o jumatate de ora, mai impiedicat, mai usurel, catinel catinel, incep sa ma pun pe munca. Drujba scoate un zgomot infernal de motocicleta care se chinuie sa demareze si un fum asijderea. Cum ma dau, cum ma intorc, fumul tot spre nasul meu vine. In sfârsit…ma bucur ca sunt si eu un instrumentist in concertul de drujbe care cânta deasupra satului, in miscarea lenesa a norilor de fum.

Bun. Am taiat lemnele, cum le ardem? Am uitat sa va spun ca am centrala pe lemne. Fac focul, bag lemnele, apa din centrala ajunge la 80 de grade, ventilatorul se opreste. E normal? Da, e normal, imi spune Nicu. Ce, vrei sa arda cu flacara? Se consuma prea multe lemne! Lasa-le sa arda mocnit, asa e ideal. Da, e ideal, dar se face prea mult fum. Ori de câte or incerc sa alimentez centrala, un tsunami de fum iese, se raspândeste in toata pivnita si, pe cai oculte, ajunge in baie, in sufragerie, in bucatarie, in dormitor. Iar eu miros ca un cosar!

Martie

Gata, s-a terminat! E suficient de cald incât lumea nu mai face focul in casa. In sfârsit ma pot bucura de aerul curat pentru care am venit din Bucuresti si mi-l tot doresc  de vreo 4 luni incoace! Deschid fereastra gata sa inspir dar….cine naiba face focul??? Pai nu-l face nimeni in mod precis, satenii insa dau foc la vegetatia de prin gradinile lor, ca sa poata sa cultive pamântul. Focul, ca focul…se duce inspre padure, arde si o parte din padure, vin pompierii, sting focul si nu amendeaza pe nimeni. Prin urmare fiecare isi vede de treaba in continuare. Cam cât naibii ar putea sa dureze??, ma intreb, incercând sa ma linistesc. Pai…cam o luna jumate…

Aprilie

– Behehe behehe behehe!

Mmmmnu. Nu e o gluma de-a mea in legatura cu Steaua sau suporterii ei, ci de data asta e vorba de o turma adevarata, cu oi adevarate, cu niste câini al dracului de nervosi si certareti, care s-au asezat (turma si câinii adica) pe terenul oarecum viran de lânga gradina mea. Imi scot precaut nasul pe geam, nu mai am curaj sa trag aer in piept din prima. Bineinteles ca ma pocneste drept in freza mirosul de lâna umeda … ca sa nu mai spun de altele.

– Cât dracu’ stau astea aici?, il intreb disperat pe Nicu.

– D’apai no, cam cât sa steie….pâna prin octombrie….