Acum, ca tot am ajuns blogger mare, imi ramane un singur lucru de facut: sa ma retrag in glorie. Conform unor domni trecuti de prima tinerete, pe care i-am auzit intamplator vineri in parc, discutand pe o banca, numai prostii si disperatii se agata cu dintii de activitatea care i-a propulsat in varf chiar daca vad ca lucrurile nu mai merg ca altadata, ca mai degraba involueaza decat evolueaza. Intr-un cuvant, ca nu mai sunt ce au fost candva. Si eu m-am gandit deseori la acest subiect, dar nu am putut ajunge la o concluzie, cum ar trebui sa procedeze un artist (care poate fi cantaret, balerin, sculptor, pictor, scriitor) sau un sportiv (fie ca este fotbalist, atlet, gimnast), sa se retraga in momentul cand cariera sa atinge apogeul, cand lumea il adora, cand castiga foarte multi bani, cand devine celebru, iar numele lui este pe buzele tuturor sau cand timpul trece peste el, isi pierde inspiratia (daca e artist), forma (daca e sportiv), cand observa ca randamentul sau scade pe zi ce trece iar succesul sau a apus demult? Pentru ca in prima situatie ar avea numai de castigat, daca esti pe val si iti anunti retragerea cu surle si trambite, atunci lumea te va regreta o eternitate, in schimb, daca te incapatanezi sa ramai pana la sfarsit, oamenii se vor intreba: dar asta nu mai pleaca odata, nu vede ca nu mai poate, ca e terminat? Si, inevitabil, te vor eticheta drept penibil. Si, poate ca nimic nu e mai dureros decat sa vezi ca nu mai reprezinti nimic acolo unde candva erai totul.

Ce ar trebui sa faca cineva al carui blog a atins maximum la sfarsitul lui 2010 si inceputul lui 2011, care abia mai respira in 2012 cand google-ul s-a hotarat sa-l penalizeze  drastic, cand anticipeaza regresul, cand vede ca e pe cale sa ramana singur?

De ce oamenii nu pot spune stop atunci cand simt ca daca ar continua lucrurile s-ar agrava, s-ar deteriora si oricum si-ar afla sfarsitul? De ce ne lipseste curajul, barbatia, demnitatea? Cum ne gasim puterea de a spune de maine gata, de a pune piciorul in prag? De ce asteptam umilinta, suferinta, chinul fara sa luam masurile necesare cand inca mai e timp? Si acest lucru este valabil si pentru relatiile de cuplu, nu doar pentru cariera, afaceri, pasiuni.

Hater = a person that simply cannot be happy for another person’s success. So rather than be happy they make a point of exposing a flaw in that person. 

Poate cel mai important castig al romanilor la Revolutie a fost libertatea cuvantului, dreptul de a-si exprima opiniile oriunde, oricand si despre orice considera necesar. Nu iti convin masurile luate de guvern sau de presedintele tarii, iesi in piata si dai cu huo, nu iti plac ingradirile parintilor sau cerintele profesorilor, acum le poti spune in fata tot ce crezi despre ei. Nu esti de acord cu modul in care cineva scrie pe un blog, intri si-l desfiintezi. Pentru ca, nu-i asa, am dobandit exact ce ne doream cel mai tare, ce stim si ce ne place cel mai mult sa facem: sa carcotim, sa-i criticam pe ceilalti, sa le cautam nod in papura, sa-i judecam si sa-i acuzam si de ce nu, chiar sa-i jignim. Ca doar de asta e democratie! Si, acum, ca bezna in care ne aruncasera comunistii s-a risipit, avem pana si dreptul de a vorbi fara a gandi! Justificabil, prea am tacut mult, nu?

Pana sa apara el ma simteam mica si neinsemnata. Imi imaginam ca haterii sunt apanajul bloggerilor A-list si chiar ma gandeam cu mahnire ca nu am asa ceva in ograda, ca nu sunt suficient de importanta pentru ei. Insa, de undeva din neant, a aterizat pe blog si astfel am avut certitudinea celebritatii. In sfarsit pot rasufla usurata, sunt si eu blogger mare. Dupa 5 ani de activitate blogosferica si 3 ani de blog personal, ieri am avut confirmarea ca munca mea nu e in zadar. Visul meu de blogger s-a implinit, am un hater oficial! Si pentru a demonstra ca pe summerday nu se incalca principiile de baza ale democratiei, am decis sa-i dedic articolul de fata.

Concret, ce mi s-a reprosat, poate sunteti curiosi. Haterul de serviciu a intrat pe doua articole si a comentat urmatoarele: la “Iluzii optice” a facut o remarca tare amuzanta ” aha, deci tu esti cea care urmareste femeile prin Bucuresti”, iar la “Nopti de mai“, dupa ce a gasit numarul etichetelor mele exagerat de mare, punandu-si problema existentiala “la ce imi folosesc, ce fac cu ele” m-a atacat direct, acolo unde ma doare mai tare: ” sunt mai multe etichete decat numarul cuvintelor din articol”, dupa care s-a grabit sa puncteze decisiv “ideea articolului e interesanta, pacat ca e prea putin argumentata”. “Hai ca e adorabil tipul” mi-am spus, si fericita ca m-am pricopsit cu cel mai tare hater am intrat pe blogul lui sa-i vad…argumentele. Pe prima pagina trona un articol de interes mondial, ceva de genul noi suntem niste prosti, el e singurul destept. Noi, adica intreaga omenire…

De-a lungul timpului, in blogosfera, s-au conturat doua directii majore: una care propovaduieste libertatea de exprimare cu orice pret, lansata de cei care se bat cu pumnul in piept ca ei permit orice tip de comentariu, chit ca e o injuratura sau ca e lasat in bataie de joc, doar pentru ca autorul sau se plictiseste de moarte in acel moment, iar cea de-a doua de cei care considera ca in casa lor au dreptul de a lasa doar anumite replici, cele relevante, cu continut, la obiect, decente si civilizate, ba chiar au instalata moderarea comentariilor.

Considerati haterul un rau necesar? Este acesta motorul activitatii noastre pe blog, este factorul decisiv in evolutia noastra ca scriitori? Cum procedati cu ei, ii lasati liberi sau le aruncati “opiniile” la cosul de gunoi? Ati avut hateri pe blog? Si daca nu, va doriti asemenea specimene?

Acesta este un pamflet. Nu am ajuns, nu-mi doresc sa ajung si nici nu voi ajunge vreodata blogger mare.

Am deschis larg fereastra… Sub clar de luna, imbatata de parfumul suav al teilor batrani, ascult pentru o clipa soaptele mangaietoare ale vantului hoinar. Ma dezmiarda cu vorbe dulci, imi alunga temerile si alina ranile din suflet. Amintirile, acum atat de vii, ma tulbura si ma infioara. E prima data cand realizez cat de mult le iubesc. Pentru ca sunt vrajite, desprinse din povesti. Pentru ca poarta atata mister in ele, atata dragoste si atata dor… Sunt noptile mele de pasiune, de implinire si speranta. Cu cirese la urechi si cupe mari de capsuni cu frisca, cu adieri racoroase si inimi batand nebuneste de atata dragoste, noptile de mai sunt magice, inegalabile.

Nici celelalte nu sunt lipsite de farmec, noptile incendiare de iulie petrecute la malul marii, pe terase sau in discoteci, cu multa voie buna si gheata in pahare

Noptile romantice de octombrie, cu gust de must sau cidru, cu emotii imprimate adanc in suflet, cu nelinisti si nostalgii, cu introspectii si reflectii

Noptile geroase de ianuarie cu povesti la gura sobei, cu turturi de cristal la stresini, cu fulgi jucausi de nea, cu vin fiert si scortisoara

Insa, dintre toate, preferatele mele vor ramane noptile de mai. Luna mai mi-a adus dragostea aproape, taramul legendar al Spaniei si chiar trofeul Cupei Campionilor Europeni la fotbal. Si, probabil, tot intr-o noapte de mai am fost conceputa.

Care dintre acestea sunt mai pline de amintiri si semnificatii pentru voi? Care au un loc aparte in sufletul vostru: noptile de mai, cele de iulie, de octombrie sau de ianuarie?

Ei bine da, dupa ce am fost infractor intr-unul din hipermarketurile bucurestene, mai nou, am devenit scorpie pe facebook, si nu oriunde, ci pe cel mai titrat grup de acolo, “Dependent De Fotografie”. Se pare ca nu ma potolesc, imi place sa traiesc periculos, sa creez panica, stres si tensiuni nedorite printre membrii unei comunitati linistite.

Sa fie de vina, oare, simtul umorului ceva mai ciudat din dotare, care in loc sa aduca zambetul pe chipul omului, il crispeaza si il indurereaza profund? Am realizat ca, in loc de amuzanta, deseori am fost catalogata drept malitioasa. De aceea, incerc sa ma abtin de la a face glumite sau simple observatii, chiar si in rarele porniri pe care le am in acest sens. Pentru ca stiu ca omenii sunt sensibili si chiar si atunci cand esti bine intentionat, risti sa fii neinteles, iar persoana respectiva sa perceapa remarcile tale nevinovate drept rautati gratuite. Asa cum a fost cazul zilele trecute…

Inainte de a va relata patania in urma careia am fost incoronata scorpia de serviciu a facebook-ului, mala mujer, mastera cea rea, regina cu inima de piatra, vreau sa clarific un aspect important. Activitatea mea pe facebook e redusa. Mai o poza, mai un link si rar de tot, cand imi atrage ceva atentia in mod deosebit si ma trimite pe culmile extazului, dau un like. Asa s-a intamplat intr-o dupa amiaza cand raza-mi vizuala a fost bombardata cu cateva zeci de imagini senzationale dintr-un colt de paradis, unde nimic nu te lasa indiferent: nici cel mai limpede si albastru ocean, nici cel mai alb nisip sau cele mai spectaculoase stanci, toate alcatuind un cadru de vis. Am dat vreo 10 like-uri la foc automat si, dintr-o data, privirea mi-a fost atrasa de data din coltul fotografiilor care indica, nici mai mult nici mai putin, ziua de…15 iulie 2037. Asta mi s-a parut cireasa de pe tort si foarte amuzata si bine dispusa am lasat un comment la una din poze, comment ce suna cam asa :”2037? Ce sunt astea, amintiri din viitor?” Incurajata de un like primit rapid la inocenta-mi intrebare si de un emoticon zambitor postat de altcineva, am comis o a doua greseala fatala: “acum putem rasufla usurati, sfarsitul lumii e departe”, am adaugat eu sare pe rana. Daca prima data autoarea pozelor nu s-a sesizat, a doua oara nu a mai rezistat si m-a chestionat: “de ce esti rea”, neuitand sa puna la final si vreo opt semne de intrebare, dovada clara ca uluiala ei atinsese apogeul. Atitudinea mea devenise de netolerat!

Intrebarea ce ma framanta inca din adolescenta este urmatoarea: suntem ceea ce cred si ce spun ceilalti despre noi? Pentru ca daca eu sunt discreta si rezervata (aparent o calitate, un lucru pozitiv) ceilalti ma vor considera si decreta secretoasa si misterioasa (deci vor transforma calitatile mele in defecte). Daca eu sunt mai timida si mai linistita, ceilalti ma vor socoti si cataloga o fitoasa si o increzuta. Sau, si mai rau, o prostuta manevrabila. Daca eu voi insista sa raman corecta si serioasa, ceilalti ma vor trata ca pe o tipa banala, plictisitoare si, cel mai grav, o inadaptata.

Voi va simtiti (uneori) neintelesi de cei din jur sau lumea va percepe exact asa cum sunteti de fapt? Suntem ceea ce cred ceilalti despre noi?

Mi-am dorit o plimbare cu autobuzul turistic supraetajat din clipa in care am vazut unul pentru prima data in viata in capitala Belgiei, Bruxelles. Atunci mi s-a parut foarte scump un tur al orasului (costa cca 19 euro) si am renuntat pentru ca mai apoi sa regret amarnic. In Barcelona am stat doar o singura zi, eram cu un grup si cu propriul nostru autocar, astfel incat nu s-a pus problema sa-l folosim. Si iar mi-a parut rau ca am ratat sansa. A treia oara a fost cu noroc. De data asta, il aveam chiar langa mine, in orasul meu natal, si m-am gandit sa profit de el pentru a admira capitala Romaniei de la inaltime. In plus, aveam un al doilea scop bine definit. Trebuia sa ajung undeva, la un obiectiv turistic de pe traseu.

In Bucuresti sunt patru bus-uri turistice in acest moment, care circula la interval de 15 minute, eu l-am prins pe unul dintre ele pe traseu, eram pe Calea Victoriei, chiar in fata cladirii CEC-ului, am alergat putin dupa el, am urcat emotionata, am platit taxa de adult, 25 de lei si m-am instalat confortabil la etaj. Legitimatia de calatorie e valabila 24 de ore, se achizitioneaza direct de la ghidul prezent in bus, astfel incat poti sa te plimbi toata ziua cu autobuzul, sa cobori si sa urci in el de cate ori ai tu chef. Eu am optat pentru 3 tururi ale Bucurestiului, caci imi era tare drag sa ma las mangaiata de adierea vantului si bronzata de soarele stralucitor, dar mai ales sa fac mii de fotografii. Programul bus-ului este 10:00-22:00. Turistii romani si straini beneficiaza, la cerere, de o prezentare audio in limbile romana si engleza.

Cateva cuvinte si despre obiectivele incluse in Bucharest City Tour. Concret, ce puteti vizita: Parcul Herastrau, cel mai mare parc din oras, Muzeul Satului, unul din cele mai mari muzee etnografice in aer liber din Europa, Arcul de Triumf, construit dupa modelul marelui Arc din Paris, Muzeul Taranului Roman, Muzeul de Istorie Naturala Grigore Antipa ce infatiseaza dinamica vietii pe pamant, Muzeul National de Geologie, Biserica Cretulescu, Ateneul Roman, un simbol al culturii nationale, Palatul Regal, resedinta regala a lui Carol al II-lea, ce gazduieste in prezent Muzeul National de Arta al Romaniei, Palatul CEC, una din primele institutii bancare din tara, Muzeul National de Istorie, Palatul Parlamentului, a doua cladire din lume ca suprafata dupa Pentagon, Cercul Militar National, Muzeul Literaturii Romane, Palatul Victoria ce gazduieste sediul Guvernului Romaniei etc.

Statiile sunt urmatoarele: 1. Piata Presei; 2. Muzeul Satului; 3. Piata Arcul de Triumf, 4. Piata Victoriei; 5. Piata Revolutiei; 6. CEC; 7. Palatul Parlamentului; 8. Piata Unirii; 9. Piata Universitatii; 10. Piata Romana; 11. Piata Victoriei; 12. Piata Charles de Gaulle; 13. Parc Herastrau; 14. Muzeul Satului. Durata traseului: cca 50 de minute. Fiecare statie e semnalizata cu un indicator galben.

Iata si cateva din cele mai spectaculoase imagini surprinse ieri in Bucuresti:

Si am ajuns si la capat. Dar, undeva pe acest traseu, eu am coborat. Detalii despre locul respectiv veti afla pe un articol viitor. Cine il ghiceste are un premiu surpriza din partea mea.

Cateva poze mai altfel:

Ce oras (din lumea larga) va doriti sa vedeti dintr-un asemenea bus turistic? Cum vi s-a parut experienta mea de ieri, sunteti tentati s-o incercati si voi? 

A trecut si examenul, dar nu mai vreau inca un articol pe acelasi subiect. O sa va povestesc altadata despre el, cat de curand. Dar ca sa nu mai existe niciun dubiu, a fost un adevarat fiasco. Explicatiile de rigoare cu alta ocazie.

Cum aseara am adormit foarte devreme, in jur de ora 21:00, dimineata m-am trezit fresh si avida de noutati din online. Pentru o informare exhaustiva am intrat pe facebook unde mi-a atras atentia titlul unui articol. L-am citit, am vazut si comentariile si pentru a mia oara am fost intrigata de discrepanta uriasa dintre felul cum gandesc altii si modul cum percep eu…viata pana la urma.

Mi-a amintit brusc de o relatie din trecut. Un tip care imi cumpara tot ce doream, care nu se zgarcea la bani, dar care uita sau nu reusea sa-si exprime sentimentele. Era mult prea serios, sec, inexpresiv. Niciodata nu stiam ce gandea, nu facea complimente, nu spunea te iubesc. Probabil ma iubea in felul lui, dar ce te faci cand stilul respectiv nu satisface nevoile partenerului, cand vine chiar in contradictie cu ele, pentru ca acesta tanjeste de fapt dupa o vorba buna, o incurajare, sustinere si intelegere? Asta doream eu, sa simt o revarsare constanta de dragoste si caldura, nu bunuri materiale, nu cadouri. Nu aveam nevoie de banii lui, ci de un suflet mare, generos, pe care sa-l simt aproape la greu. Dar experienta traita nu a fost in zadar, datorita lui am aflat ce conteaza pentru mine in viata. Si ce vreau de la un barbat.

Am scris pe acest blog si timp de doi ani, in 2010 si 2011 am avut satisfactii sufletesti atat de mari asa cum nici un castig de un milion de dolari nu mi-ar fi adus. Pentru ca un suflet trist, bolnav si chinuit nu se repara cu bani, ci cu vorbe bune si caldura umana. Si, mai presus de orice, pentru ca am primit exact ceea ce am dorit, chiar mai mult de atat, ceea ce nici nu speram vreodata sa primesc.

Jobul imi garanteaza lunar o suma de bani, dar zero satisfactii sufletesti. De ani de zile nu am mai plecat de acolo cu zambetul pe buze, nu m-am simtit implinita. Ba dimpotriva, tot ce are legatura cu el imi repugna, ma indurereaza profund, ma face nefericita, punandu-si amprenta asupra psihicul meu.

Am pus in balanta si am tras o concluzie, pentru mine cele mai importante, indiferent de activitatea in care sunt implicata, sunt avantajele sufletesti. Pentru voi? Si inca o curiozitate, iubiti in felul vostru sau asa cum isi doreste partenerul? Tineti cont si de parerea lui?

Nu va speriati, nu va parasesc pentru o intreaga saptamana. Doar ca…

Ieri seara imi faceam inca planuri pentru minivacanta de 1 mai. Visam la soare, distractie, libertate, fotografii. Ma gandeam cat de norocoasa pot fi ca am aceste zile la dispozitie pentru a ma mai linsti si odihni. Planificasem o plimbare prin unul din cele mai renumite locuri din oras. Totul s-a naruit intr-o clipa. In jur de ora 19 am primit o veste incredibila care m-a intristat peste masura. In cateva zile trebuie sa sustin un examen crucial pentru cariera mea. Am plans, m-am revoltat pentru ghinionul care m-a lovit, mi-am spus ca in lumea asta nu exista dreptate, dar pana la urma nu am avut ce face si a trebuit sa-mi accept soarta. In consecinta raman in casa si ma pregatesc pentru ziua z. Nu ma pot concentra la nimic altceva, imi doresc enorm sa iau examenul asta cu nota maxima. Orice alta nota in afara de 10 ma trimite la biroul de somaj. Sunt obligata sa fiu cea mai buna dintre cei mai buni.

Va doresc petrecere frumoasa de 1 mai si va promit ca va tin la curent cu deznodamantul.

De retinut: socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Voi reusiti sa intampinati vestile rele si surprizele neplacute cu zambetul pe buze, relaxati si linistiti? Cum reusiti sa va pastrati calmul, sa nu va enervati, sa nu plangeti?

Visam la acest trofeu inca de acum 6-7 ani cand Steaua juca in Cupa Uefa si ajungea pana in semifinala competitiei. Imi doream enorm ca o echipa romanesca sa-l castige. Si cum se intampla de obicei in povesti, dar si in viata reala, daca Mohamed nu se duce la munte, vine muntele la Mahomed. Minunea s-a petrecut chiar anul acesta, trofeul Europa League poate fi admirat in diferite locatii din Bucuresti pana cand, una din echipele spaniole Atletico Madrid si Athletic Bilbao va intra, in urma finalei desfasurate pe 9 mai, in posesia sa.

Cand l-am auzit joi la televizor pe primarul capitalei ca ne invita in intervalul 27-29 aprilie la National Arena pentru a admira Cupa UEFA Europa League, am stiut ca e sansa mea de a vedea trofeul live. Imi imaginam, in naivitatea mea, ca voi patrunde si in incinta stadionului pentru o sesiune de fotografii. N-a fost sa fie, noi nu stim sa ne valorificam obiectivele, accesul in stadion, pentru a fi vizitat este strict interzis. Dar macar am vazut cupa expusa si am fotografiat-o. Iata pe scurt filmul evenimentelor:

Intrarea se face exclusiv dinspre strada Maior Coravu

Se intrezareste National Arena. Sunt pe drumul bun. Soare dogoritor, zi caniculara de aprilie. Am gasit totusi un loc cu multa umbra:

De undeva, din straturile de lalele si panselute in mii de culori, apare silueta Arenei

Cateva detalii urbanistice bucurestene din zona:

In sfarsit fata in fata cu cel mai mare stadion din tara. Are o capacitate de 55.600 de locuri, o inaltime de 6 etaje si o suprafata de 108.000 mp. Constructia a inceput in anul 2007 si a costat 234 milioane euro. A fost deschis pe data de 6 septembrie 2011.

In curand, aici vor concerta nume mari ale muzicii internationale: pe 16 august Lady Gaga, iar pe 31 august Red Hot Chilli Peppers. La finala din 9 mai sunt asteptati 40.000 de suporteri straini.

Dupa cum puteti lesne observa, pretiosul trofeu este pazit cu strasnicie. Mai e un pic si-l voi putea admira de aproape.

Iata Cupa in toata splendoarea ei!

Cu marele regret de a nu putea fotografia si restul (adica interiorul Arenei) am parasit locul. Macar am vazut un trofeu spectaculos.

Cam asta a fost aventura mea la National Arena.

Nu-mi ramane decat sa va intreb daca voi considerati Finala Europa League din 9 mai ora 21:45 un eveniment important, daca intentionati sa urmariti meciul dintre Atletico Madrid si Athletic Bilbao si daca va incumetati la un pronostic?

Intre un concert live Lady Gaga sau Red Hot Chilli Peppers si o finala de Champions League sau Europa League la fotbal, ce ati alege? 

Prunus serrulata sau ciresul japonez de mai sus este, probabil, cel mai celebru si totodata cel mai indragit arbore decorativ din Bucuresti. Lumea vine sa se relaxeze pe bancuta situata chiar sub coroana sa larga, sa se bucure de linistea din jur si sa priveasca ore intregi cum crengile se arcuiesc lenese spre pamant sub bogatia florilor sale roz. Sakura simbolizeaza in Japonia natura efemera a vietii, iar asupra mea, frumusetea sa fara seaman a avut un impact neasteptat.

Am vazut-o pe viu, pentru prima data in viata, saptamana trecuta, intr-o zi ploioasa de aprilie. Si, inevitabil, asa cum s-a intamplat si cu ceilalti, m-am indragostit iremediabil de floarea de cires. Cum nu-mi puteam lua ochii de la ea, i-am facut peste 100 de fotografii.

Spatiul in care ma aflam, peisajul, dar si vremea mohorata, toate m-au dus cu gandul la o gradina japoneza despre care citisem undeva ca reprezinta locul de relaxare ales de niponi chiar si atunci cand afara ploua. Totul se rezolva cu o banala umbrela.

Si pentru ca elementele in jur indemnau la meditatie, calm si naturalete, m-am simtit dintr-o data, mai aproape ca niciodata de…Japonia. Mi-au trecut prin minte apoi toate simbolurile japoneze, cum ar fi ikebana, arta aranjamentelor florale, care, la fel ca si gradina isi are radacinile in cultura budista Zen.

Ceremonia servirii ceaiului, numita sado in japoneza, dureaza intre 2 si 5 ore si nu este altceva decat un ritual prin care se urmareste purificarea sufletului si disciplinarea mintii, avand, astfel, profunde valente estetice si filosofice.

Aikido, cea mai spiritualizata arta martiala, unde accentul se pune in totalitate pe aparare, implica de asemenea meditatia in stil Zen spre a intari fluxul ki, forta vitala din trupul celui care o practica.

Expertii in arte martiale, luptatori ninja, spioni iscusiti ce escaladau zidurile castelelor in timpul asediilor, samuraii au fost idealizati dincolo de orice limita. Samuraii erau adesea mari cavaleri, dar, spre deosebire de cei medievali din Europa, femeile nu intrau in sfera lor de interes. Inchise in cele mai ascunse locuri ale casei, li se interzicea uneori chiar si mancatul la aceeasi masa cu un barbat.

Prezentand o simetrie perfecta a conului, cel mai frumos munte din lume, vulcanul Fuji, este considerat sacru in religia sintoista.

Si lista ar putea continua: templele si pagodele, gheisele, conceptele kamikaze sau banzai, animeurile intregesc tabloul japonez care-i fascineaza prin profunzimea semnificatiilor sale pe cei din afara granitelor tarii.

Care este simbolul japonez care vi se pare voua cel mai interesant, mai captivant si de care sunteti puternic atrasi? Ce v-ar placea cel mai mult sa faceti (alcatuind un top 5 al activitatilor preferate):

- sa escaladati muntele sacru Fuji

- sa participati la Hanami(privitul cirestilor infloriti)

- sa vizitati templele si pagodele din capitala culturala a Japoniei, Kyoto

- sa practicati aikido, jujitsu sau sumo (considerat a fi sportul national al Japoniei)

- sa va uitati cat e ziua de lunga la animeuri de calitate

- sa participati la o ceremonie de servire a ceaiului

- sa va plimbati printr-o gradina Zen

In ultimul timp, mai precis de la venirea primaverii, parca traiesc o (mini) vacanta perpetua. Sa va explic (pe scurt) noul concept.

Nu mai e niciun secret pentru nimeni ca imi detest actualul job si locul de munca. Pentru cei mai multi dintre voi, serviciul/facultatea/liceul reprezinta un loc de vis. Pentru mine insa, este exact invers, un adevarat cosmar. Ce-si poate dori un angajat nefericit? Un concediu sau un alt job. Cum un alt job mi-e inaccesibil momentan, va trebui sa ma multumesc cu o noua vacanta.

Azi am primit o veste senzationala. Meritam, nu? Dupa mini vacanta de Paste, voi avea inca una. Mini vacanta de 1 mai. In ce va consta ea? In nici mai mult nici mai putin de cinci zile libere. Asadar de vineri pana marti voi sta acasa.

Deci cam asta e: lucram patru zile, lenevim cinci. Hiper oferta!

Iata ca pana la urma viata ne ofera si motive de bucurie, nu doar lacrimi si suferinta!

Din pacate nu voi parasi orasul, dar m-am gandit sa merg intr-un loc minunat despre care intentionez sa scriu un material pentru blog. Stiu ca de ceva timp va tot “amenint” cu “dezvaluiri socante”, va veni si timpul pentru ele.

Sunt curioasa daca voi aveti liber de 1 mai, daca da, cate zile si daca v-ati facut planuri pentru a le petrece in mod deosebit. Optati pentru litoralul romanesc sau pentru cel bulgaresc? Care va tenteaza mai mult? Sau poate preferati cateva zile la munte…