Am încercat în zadar să mă mint că sunt bine. A sosit clipa adevărului, acel moment crud în care îți recunoști ție însăți că lucrurile au scăpat de sub control, că nimic nu e cum ai vrea tu să fie, că deși ai zugrăvit totul în culori vii, luminoase, negrul sălășluiește în sufletul și în viața ta. Negrul infinitei tristeți și al speranței moarte, negrul disperării și depresiei crunte.

Aparent, în jurul meu totul e roz și aș avea toate motivele să mă bucur, să trăiesc la maximum fiece zi, însă dacă investighezi minuțios, dacă răscolești adânc, dacă scapi de poleiala sclipitoare și nu te sfiești de profunzimi, dai de rugină și putregai. În toiul nopții m-am trezit cu ochii în lacrimi și am căutat cauzele nefericirii. Să fie de vină toamna cu vremea mohorâtă, ploile nesfârșite, apropierea iernii? Zgomotul iritant al picăturilor de ploaie ce aterizau sacadat pe pervaz îmi întrerupea constant șirul gândurilor. Ar fi prea frumos să fie doar o simplă angoasă autumnală. Nu, e mult mai mult decât atât, și revelația m-a pocnit în moalele capului: înconjurată de tot mai mulți oameni, mă simt din ce în ce mai singură. Asta, după o altă revelație, venită zilele trecute, cea care m-a făcut să-mi dau seama cât de greșit am acționat în tot acești ani ghidându-mă după un principiu defectuos de viață: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

Defectuos, da, pentru că am gândit că nu e bine să impun celorlalți lucrurile pe care eu nu le agreez. Problema e că tocmai acele lucruri lor le sunt pe plac! Realizez că prea simt și acționez diferit față de restul. De majoritatea. Câteva exemple la întâmplare:

M-am străduit să am o conduită exemplară, să nu jignesc și să rămân modestă, să nu judec, să nu bârfesc, să nu mă laud, să nu-mi dau aere de superioritate. Să fiu corectă, dar să nu rănesc. Însă, în jurul meu, tocmai de comportamente opuse am parte. Și tot mai des de observații de genul “oh, nu știu ce să mă mai fac, sunt satul de atâția proști, mi-e silă de prostia din jurul meu”. Mda, tu, adică ăla deșteptul. Perfectule, de când nu te-ai mai uitat în oglindă?

Sunt sensibilă, dar nu știu dacă asta este cauza pentru care am simțit până și cutremurul de 4,7 grade înregistrat de curând în Vrancea. Se pare că am fost doar eu și seimografele în alertă. Din câte persoane am întrebat, una nu a răspuns afirmativ. Lumea se declară imună, neînfricată când vine vorba de eventuale catastrofe. “Mie nu mi-e frică de cutremure, dacă e să se întâmple, asta e”, îmi povestea ieri o prietenă. Și nu e o băbuță plictisită de viață… Și bănuiesc că nu e singura indiferentă în față morții. Ei bine, mie îmi pasă. Și nici nu vreau să mor în cutremur.

Pentru că mie nu-mi place să găsesc pe alte bloguri, pentru că eu nu sunt doar autor, ci și comentator (și nu unul de ocazie), advertoriale sau articole înscrise în diferite campanii, am decis că nici eu să nu ofer aici, cititorilor, astfel de materiale. Greșit! Oamenii iubesc advertorialele! Nu doar să le scrie, ci și să le citească. Ați văzut ce frenezie a cuprins blogosfera de când cu acest concurs Superblog? Ați observat cât de încântați sunt bloggerii că participă și cu câtă bucurie le primesc vizitatorii textele? Cred că sunt singura care nu este deloc emoționată de acele realizări, indiferent cât de artistic sunt concepute și cât suflet se pune în ele. Mă lasă rece, nu-mi transmit nimic.

Pentru că nu îmi place să găsesc pe blogurile frecventate articole formate doar dintr-o poză sau un clip, fără niciun cuvânt, am decis ca nici eu să nu ofer cititorilor mei astfel de “producții”. Tactică eronată! Lumea adoră să admire și chiar să comenteze poze. Și nu așa, monosilabic, ci cu simț de răspundere.

Și exemplele pot continua la infinit, dar articolul meu trebuie să se oprească aici. Problema este că am început să comit acte nebunești, doar să scap de depresie. Mă simt singură, neînțeleasă, complet inadaptată la cerințele societății. Am nevoie, urgent, de alte principii de viață!