Mi-e frig şi realizez că nu mă pot mişca. Conştinţa începe să îmi fie invadată de gânduri ciudate şi încerc să înţeleg unde mă aflu. Reuşesc să îmi ridic puţin capul şi observ că sunt gol şi imobilizat pe un câmp de iarbă. Vreau să văd cât mai departe, dar verdele care mă înconjoară devine obositor şi  renunţ să mai scrutez orizontul. Oare am murit? Am ajuns în Rai? Refuz să cred că Paradisul este verde şi…atât. Nu se poate, nimic nu poate fi adevărat. Este realitate sau coşmar?

Închid ochii şi sper să mă trezesc în cotidianul nemilos, pe care îl cunosc, care este viu.Totul este acum alb. Orbitor. Vreau verdele înapoi şi parcă cineva îmi aude dorinţa. Simt o atingere uşoară şi rece. Cineva, o voce feminină, îmi şopteşte numele rar şi apăsat. Mă încurajez, nu sunt singur. Mă întreb unde este ea, simt că este aproape dar, totuşi, nicăieri. Îmi dau seama că se îndepărtează şi acum pot să mă mişc. Privesc în jur şi văd o siluetă îmbrăcată în alb. Decid să plec în urmărirea ei, dar aleargă prea repede şi nu pot să ţin pasul cu ea. Mă împiedic de ceva şi mă prăbuşesc. Contactul cu solul este dur, îl resimt în tot corpul. Mi se taie respiraţia pentru câteva momente, dar îmi revin când ea se apropie din nou de mine. Îmi întinde mâna şi mă ajută să mă ridic, dar îşi întoarce privirea de la mine, împiedicându-mă să îi văd chipul. Încerc să îi spun ceva, dar uit cuvintele înainte să le rostesc.

Începe din nou să fugă, mai rapid decât prima dată. Încurajat de atingerea ei, reuşesc să o urmez până la marginea unei păduri, unde dispare printre vegetaţia abundenţă. Cad în genunchi şi încep să plâng de ciudă, izbind iarba cu pumnii. Cred că am pierdut-o şi nu o voi mai vedea niciodată, enigma ei îmi va bântui întreaga viaţă! De pe culmile disperării, mi se relevă din nou. Mă simt iarăşi om şi decid să repornesc în căutarea ei.Acum sunt sigur, ştiu, este ea, este fericirea mea!

Voi cum definiţi fericirea? Este ea raţiunea pentru care trăim?