Blogosferice episodul 4.

Summerday celebreaza azi articolul cu numarul 400, inca o fila dintr-o poveste pe care mi-o doresc fara sfarsit. Nu imi plac finalurile, nici macar cele fericite…voi stiti de acum parerea mea despre cat dureaza fericirea, pentru ca genereaza regrete, doruri, nostalgii.

Poate vi se par putine (chiar sunt), dar eu nu percep blogul ca pe o activitate zilnica, nu vreau sa para un al doilea job, si cu toate ca il am de ceva timp, am reusit sa fentez rutina. Nu-l simt ca pe o povara sau ca pe o sursa de stres, e locul meu de relaxare, de discutii libere cu oameni frumosi si dragi. Detest impunerile si constrangerile de orice fel, nu suport cuvantul trebuie, iubesc libertatea, spontaneitatea, iar summerday exprima mai bine decat orice ideea de vacanta.

Scrisul meu este spontan, nimic nu este programat, nici pe blog si nici macar in viata mea. Intotdeauna am facut doar ce am vrut eu si nici blogul nu face exceptie. Scriu in functie de dispozitie, daca sunt inspirata, am o idee si sunt si odihnita, ma asez in fata calculatorului si incerc sa creez o poveste care sa nasca discutii in jurul ei, care sa suscite interesul celorlalti. Nu am mereu chef de scris si ma plictisesc repede de subiectul propus. Pentru ca trebuie sa va precizez din start ca nu scriu de dragul de a scrie, o sa gasiti aici doar teme care ma preocupa. Mai precis, o sa va explic exact care este modalitatea mea de a posta: in cursul firesc al vietii mele din offline se intampla ceva mai deosebit sau ma framanta un lucru, se iveste la orizont o dilema careia pe moment nu-i gasesc rezolvare. Acela e momentul cand imi astern ideile pe o pagina virtuala si apare un nou articol. Imi place sa discut cu voi la cald, de aici si raspunsurile mele prompte. Las totul balta si aloc timp suficient bloggingului. O ora, doua, trei…pana cand dilema a fost rezolvata. Interesul insa dispare treptat, a doua zi tema respectiva nu ma mai atrage, nu-mi mai place sa discut despre ea, aproape ma epuizeaza.

Atat in viata cat si pe blog, va plac lucrurile spontane sau cele programate?  Cum reactionati la impuneri si constrangeri, incercati sa le respectati si rezolvati sau, dimpotriva, le refuzati cu obstinatie? Cu alte cuvinte sunteti firi docile sau rebele?

Se intalmpla adesea sa fiu pusa in situatia de a-mi expune parerile in fata unui auditoriu numeros. Imi place sa particip la dezbateri, sa vorbesc cu oamenii, sa argumentez, sa-mi exprim punctul de vedere. Imi da un sentiment de putere. Poate pentru ca sunt obligata sa-mi infrang timiditatea, sa-mi controlez emotiile, sa fiu mai stapana pe mine. A devenit un deziderat sa am un discurs coerent, logic, echilibrat. Uneori cand ma entuziasmez foarte tare, subiectul fiind extrem de pasionant, cand imi doresc atat de mult sa fiu convingatoare, cand ma enervez sau, dimpotriva, cand vad ca ceilalti se uita lung la mine, plictisiti, fara reactie, parand ca nu au inteles nimic, apelez la miscari ample, energice, in toate directiile, ale mainilor. In mod inconstient incep sa gesticulez.

De cateva ori m-am surprins gesticuland chiar si in timpul banalelor conversatii la telefon. Ma simt in largul meu cand fac asta, parca si cuvintele imi vin mai usor, reusesc sa imi duc la bun sfarsit ideile, sa fiu mai spontana, mai amuzanta.

La un moment dat insa incep sa-mi constientizez reactiile corpului. Imi aduc aminte, brusc, cat de ridicoli imi par oamenii politici sau moderatorii de emisiuni de divertisment care gesticuleaza abundent la televizor. Efectiv nu se pot opri, transferand pana la urma atentia publicului de la mesajul transmis la gesturile caraghioase cu mana care pot lese fi interpretate ca ticuri nervoase. Si atunci incerc sa ma controlez. Recunosc, de cele mai multe ori fara succes. Dar mereu imi propun ca pe viitor sa fiu mai atenta, sa reduc pe cat posibil datul din maini fara sens.

Vi se par penibili oamenii care gesticuleaza in timp ce vorbesc? Voi obisnuiti sa gesticulati?