Mi-am permis anul acesta sa-mi fac un cadou ceva mai deosebit: un domeniu. L-am comandat marti, iar pe 12, de ziua mea, a fost activat. Banuiam ce ma asteapta, dar nu credeam sa fie chiar atat de greu, imposibil pe alocuri. Si pe cat de rabdatoare sunt  cu oamenii (mai ales cu cei dragi), pe atat de tare ma impacientez, ma panichez si disper cand constat ca nu obtin ceea ce-mi doresc, ca nu reusesc sa rezolv un lucru extrem de simplu. Cand imi imaginez ca sunt doar la un pas de a atinge un vis, dar in fapt o vesnicie ne desparte. Cand planurile-mi sunt date peste cap, cand ma lovesc de incompetenta, indiferenta sau chiar rea vointa.

Si ca sa dezleg misterul, mi-am petrecut ziua de nastere  transferand continutul vechiului blog pe actualul site. Nici mai mult nici mai putin de 12 ore a durat operatiunea.  Emotiile specifice unui astfel de eveniment au fost rapid inlocuite  cu deznadejdea, supararea si chiar disperarea  provenite din neputinta si nestiinta. Abia dupa  ce am dat click de peste 1 milion de ori pe butonul preluare, dupa ce am asteptat se sa trimita cate un articol(din cele peste 250) la 30 de minute, am putut rasufla usurata, transferul se concretizase, dar eu simtisem mai pregnant ca niciodata trecerea timpului,   imbatranisem  cu  inca un an, la propriu si la figurat, pentru ca noul domeniu imi scosese (deja) peri albi!

Mai in gluma mai in serios, Diana ma intreba azi intr-un comment  de ce nu mai apar articole noi pe summerday.ro. Am sa va explic tuturor motivul: nu am timp nici sa respir… d-apai inspiratie pentru a scrie ceva.

In primul rand ca vreo 2-3 ore pe zi vorbesc la telefon cu cei de la blogway si le mai trimit si cateva mail-uri (bonus) la care, evident, nu primesc raspuns. Daca-mi citesc blogul, am incurcat-o. De fapt poate asa se mai rezolva din solicitari… Alte 3-4 ore din zi le petrec cautand o tema draguta si care sa multumeasca pe cat mai multi vizitatori. Fara succes. Alina mi-a recomandat un site cu niste teme fantastice, respinse insa cu brutalitate de incapatanatul blogway. Care de altfel nu accepta mai nimic, nici plugin de editare a comentariilor, nici de afisare a ultimului articol, nici macar pe cel pentru emoticoane de mess. Asadar vesti proaste, ne descurcam cu ce avem voie sa punem pe site, adica mai nimic. Nici macar gravatare nu am pe blog, nici clasicul emailsubscription, iar mai nou toate comentariile se duc in spam. Mai e nevoie sa precizez  ca am stat o zi intreaga la telefon sa mi se explice cum trebuie activate stastisticile pe blog?  In astfel de conditii, cand visul de a avea un blog cat mai reusit, dichsit si ultradotat e pe cale de a se destrama, cum sa mai ai chef de scris articole? De unde inspiratie, de unde energie, de unde dorinta?

Grea e viata de proprietar de domeniu.  :silly:

Care sunt sentimentele ce va anima pe parcursul  zilei voastre  de nastere? Bucurie, veselie, optimism  sau dimpotriva, tristete, pesimism,  melancolie?

Astept ziua de 24 noiembrie 2010 inca de cand m-am intors la serviciu. Stiam ca va veni si banuiam ce va implica ea. S-o numim ziua certitudinii si eliberarii, pentru ca maine voi sti exact ce se va intampla cu cariera mea profesionala, practic, cu viitorul meu.

Si normal ar fi fost sa ma incerce un amalgam  de emotii datorate apropierii marelui eveniment: teama, neliniste, neincredere, entuziasm, curaj, speranta, acceptare. Insa, o intamplare cu totul si cu totul neprevazuta a facut sa uit definitiv de cariera si sa-mi  experimentez emotia “preferata”, cea care a reusit sa fie omiprezenta pe parcursul intregii mele vieti: panica. De ce e ea infricosatoare? Pentru ca in momentul instalarii iti pierzi total luciditatea, logica, ratiunea. Desi problemele (aparent) de nerezolvat au raspunsuri extrem simple, evidente, eu nu am reusit nici de data asta sa imi inving coplesitorul sentiment de neputinta ce ma incearca de ori de cate ori nu gasesc rapid rezolvarea unei chestiuni relativ simple, de bun simt. Si atat de uriasa imi este frustrarea, dezamagirea si supararea, incat izbucnirea in lacrimi este inevitabila. Ca tot se spune ca nu este bine sa-ti reprimi emotiile… :P

Dar  fusese abia inceputul. Asa cum dupa cea mai  apriga furtuna soarele iese mai dogoritor si mai stralucitor, asa si dupa cea mai cumplita deznadejde te trezesti cu cea mai ireala fericire pe cap si nu stii cum s-o gestionezi, dupa aproape 10 luni de anestezie totala a simturilor, am plutit din nou in al 9-lea cer.   Dragostea este raspunzatoare pentru cele mai naucitoare emotii, azi  te arunca in abisul disperarii, maine  te inalta pe culmile extazului, euforica, visatoare si coplesita de atatea emotii pozitive am reusit performanta sa raman treaza intreaga  noapte. Stiu, cariera ma asteapta, dar dragostea e azi pe primul loc. Maine vom vedea ce va fi…

Care a fost emotia pe care ati experimentat-o pana acum cel mai des?

Nu insa si luni seara. La concertul Cesariei de la Sala Palatului a fost prezenta o multime foarte deasa de oameni variati ca vârsta, imbracaminte si, foarte probabil, ca pregatire. 4.000! Un public generos, cald, receptiv.

Ca de obicei, Cesaria Evora (in picioarele goale) si trupa de acompaniament si-au tinut concertul la cele mai inalt nivel profesionist, cu exceptia câtorva momente omenesti. Cesaria e batrâna (daca 69 de ani inseamna sa fii batrân) si bolnava, dar cu toate astea a inteles sa nu-si pacaleasca auditoriul cu playback. Spirit viu intr-un trup firav, a cântat in direct, cu toate riscurile. Publicul a priceput la justa valoare efortul Doamnei si a aplaudat tandru si, in acelasi timp, frenetic, situatiile de cumpana aparute spre sfârsit. La urma urmei, nu asemenea prilejuri fac deliciile unui spectacol in direct? Nu asemenea momente ne apropie de monstrii sacri?

Una din surprize (intrucât nu stiu daca o asemenea intâmplare era trecuta in programul oficial) a reprezentat-o melodia cântata impecabil, ca solist, de unul dintre oamenii din acompaniament, un tânar nevazator. Spectatorii l-au incurajat inainte de reprezentatie si i-au multumit incântati minute in sir dupa incheiere.

Concertul a fost de fapt un dialog sufletesc intre amicii nostri de pe scena si privitorii din sala. N-am uitat sa multumim intregii trupe, nu doar Doameni, prin aplauzele pe care le-am daruit tuturor, inclusiv celor doi jolly jocker-i din fundal, violonistul si trompetistul, care au reusit sa intretina atmosfera. Drept recunostinta am avut parte si de un „bis”, iar la indemnul solistei toata lumea s-a ridicat in picioare, incercând cumva sa fredoneze unele din versuri.

Totul a fost organizat asa cum trebuie. Garzile invitatilor si-au facut treaba atente sa nu irite pe cineva, angajatii locului s-au ocupat de toate detaliile astfel incât spectatorii sa fie cât mai multumiti cu putinta, iar comportamentul publicului a fost desavârsit. Pentru prima data dupa multa vreme (exceptând concertul ACDC, unde am experimentat aproximativ aceleasi trairi) am simtit ca sunt inconjurat numai de prieteni dragi, desi nu cunosteam pe nimeni in afara de cele doua persoane cu care venisem. O altfel de aglomeratie.

Ascultând „morna”, atât de apropiata sufletului meu, desi cântata in limba aceea ciudata cu multe consoane suieratoare, de neinteles, nu m-am putut abtine sa nu-i admir si pe cei din sala. Si, in acelasi timp, sa ma mir. Din ce Bucuresti, din ce tara au aparut atâtia oameni cu bun-simt?

Cât timp avem un astfel de public, mai avem o sansa.

If you write me a letter, I will write you back ; If you forget me, …I will forget you … Until the day … You come back

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0djuGyISzNE&feature=related]

Dupa ultimii ani in care Romania s-a clasat pe pozitii rusinoase, am decis sa nu ma mai stresez inutil si sa-mi vad de treburile mele. Aseara m-am uitat putin la meci, uitand complet de Eurovision, iar cand intamplator am dat pe TVR1, concursul era pe sfarsite. Norocul meu ca am prins castigatoarea, care pe loc m-a incantat cu accentul ei aparte si cu atitudinea jucausa, pariind in sinea-mi ca ii va cuceri pe toti cu farmecul ei si va fi votata tocmai pentru ca a reprezentat “something else”, something fresh. Lucrurile au mers din bine in mai bine, pentru ca Spania a performat inca o data si am avut sansa sa-mi vad favoritul absolut, Daniel Diges, care m-a impresionat cu pasiunea pusa in interpretarea melodiei “Algo Pequenito”. Regasindu-ma total in versurile acestui cantecel, m-am indragostit iremediabil de el. Ceilalti au ramas insa indiferenti in fata unei  demonstratii de talent si candoare  mai rar intalnite, iar melodia s-a clasat pe locul 15. Si nu in ultimul rand ar trebui sa-l amintesc si pe reprezentatul Norvegiei, Didrik Solli-Tangen, la care mi-a placut tot, de la interpretare la felul cum arata. In sfarsit un baiat dragut(brunet cu ochi albastri) si cu voce!

Asadar topul meu arata cam asa:

1. Spania – Daniel Diges cu “Algo Pequenito”(uluitor amestec  de fragilitate si forta interpretativa, de sensibilitate si subtilitate, incredibil cum reuseste sa transmita emotii si sentimente). Un actor desavarsit in videoclipul de mai jos.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IGlKLUujURk&feature=fvw]

2. Germania – Lena cu “Satellite”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8QSgNM9yNjo&feature=related]

3.Norvegia – Didrik Solli-Tangen cu “My Heart Is Yours”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=B7cf9IVvovE&feature=related]

PS

FELICITARI PAULA SI OVI!!! Romania  a obtinut cel mai bun rezultat din istoria participarilor sale la Eurovision. Aceeasi performanta a fost reusita si in 2005, de Luminita Anghel si Sistem.

Autor: Nice

Apoi le-au agatat niste banane deasupra si au pus o scara.

Daca una din maimute incerca sa urce pe scara ca sa ajunga la banane, se declansa un jet de apa rece pe toate  maimutele.

Si tot asa pâna când nicio maimuta n-a mai avut curaj sa urce pe scara.

Acum, s-a trecut la faza a doua. S-a inlocuit una din maimutele din cusca. Nou-venita nu stia despre ce e vorba, prin urmare s-a grabit sa urce scara. S-a pomenit trasa in jos de celelalte maimute, fara sa mai fie nevoie de jetul de apa.

A urmat inlocuirea unei alte maimute din grupul initial, care si ea a incercat sa urce scara si a fost trasa in jos de celelalte maimute, inclusiv de cea care nu fusese udata de apa rece.

Si tot asa pâna când nicio maimuta din grupul initial n-a mai ramas in cusca.

Cu toate ca noile maimute nu traisera din proprie experienta experimentul cu dusul, n-au mai urcat scara. Daca ar fi fost intrebate „de ce?”, ar fi raspuns, probabil, „nu stim; asa a fost intotdeauna aici”.

Aveti un desen animat aici:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KZeiSKnhOBc]

Cei care s-au ocupat cu disecarea experimentului cu pricina au tras concluzii foarte interesante, de genul „asta inseamna cultura organizationala” si cum de anumite reguli reusesc sa sufoce activitatea firmei (cum ar veni, s-a comentat negativ). Sau au inceput sa bata câmpii in legatura cu mentalitati, obiceiuri si traditii. Sau au vorbit despre regulile din orice societate.

Mi-am adus aminte de acest experiment citind pe un anume blog ceva legat de constiinta, dorinte, instincte, despre principii, despre ce e bine si ce e rau.

Noi sa retinem doar atât, deocamdata:  o reactie instinctuala, venita din interior, a fost stopata de o reactie artificiala (mai degraba a fost inlocuita cu o non-reactie), dobândita ca urmare a unei constrângeri din exterior. Chiar daca maimutele din setul al doilea habar n-aveau de ce nu trebuie sa urce scara, ele nefiind cele care au luat contact direct cu apa rece, au ramas supuse. Evenimentul initial s-a pierdut, a ramas doar mesajul.

Concluzii, va rog!