Îmi place să vizionez filme. Nu mă consider un cinefil pasionat, nu mă pretind a fi critic de film. Nu am o “normă” de filme pe care să o parcurg într-un interval definit de timp, etc. Îmi suscită un interes deosebit genurile thriller şi dramă, filme ce pun accent pe latura psihică a personajelor şi sunt inspirate din viaţa cotidiană. Cu toate acestea, nu refuz un film bun de acţiune sau o comedie decentă.

Voi încerca să explic de ce am ales să abordez acest subiect. Filmele fac parte din viaţa noastră, sunt un mijloc de relaxare, de petrecere a timpului liber, de socializare şi, totodată, oferă motive de reflecţie. Aşteptăm sfârşitul de săptămână cu înfrigurare, urmărim cu atenţie site-urile de specialitate, doar-doar mai apare vreun film tare, un block-buster, de preferat, acţiune, cu cât mai multă violenţă, arme şi sânge sau o comedie, dar una să ne crape fălcile de râs – este musai să conţină numeroase scene de sex, dar nu oricum; actorii trebui să fie surprinşi în ipostaze cât mai stânjenitoare. Mai nou, sunt la modă comediile romantice, cu o ea în rol de gâsculiţă cam naivă şi un el introvertit, ghinionist într-ale amorului, dar dornic să înveţe; dragostea triumfă la final şi ei rămân împreună, probabil până la adânci bătrâneţi. În fine, tipologia personajelor poate să difere, însă deznodământul, în majoritatea cazurilor, este identic.

Bun, mergem la mall, urcăm calmi până la ultimul etaj, ne prezentăm tacticos la unul dintre ghişeele cinematografului, îi zâmbim candid domnişoarei şi îi solicităm două sau mai multe bilete, căci am fost prevăzători şi am făcut dinainte rezervare on-line. Suntem întrebaţi dacă avem card de fidelitate. Desigur, doar suntem mari amatori de filme! Ne uităm la ceas, mai avem trei sferturi de oră până la film. Timpul este aliatul nostru, mergem să mâncăm la un fast-food ultracunoscut, stăm de vorbă, trebuie să înceapă filmul. Ne îndreptăm grăbiţi spre sala unde rulează respectiva peliculă, cumpărăm din fugă floricele şi suc la suprapreţ şi ne aşezăm comod pe scaune. Ne uităm în jur şi ne rugăm în gând să nu fie şi mujici printre ceilalţi spectatori; nu ne place să fim deranjaţi în timpul spectacolului! Vedem filmul şi ne întoarcem acasă, fericiţi că am bifat încă o producţie americană care face furori în box-office.

Întrebarea mea este: cu ce rămânem după vizionarea unui astfel de film? Suntem mai culţi, mai reflexivi, mai preocupaţi de ceea ce se petrece în jurul nostru? Răspunsul este personal, nu coincide pentru toţi. Mă atrage cinematografia europeană. În ultimul timp, am vizionat destul de multe producţii ruse, franceze, germane şi sârbe. Adaug la acestea un film finlandez şi unul olandez. Ce am observat la producţiile europene: primo, subiectele sunt complexe şi foarte bine ancorate în realitate, iar efectele speciale sunt foarte reduse ca amploare şi mult mai greu sesizabile decât în producţiile de peste ocean. Secundo: fără a beneficia de bugete atât de generoase precum cele produse la Hollywood, aceste filme mi-au captat atenţia, însă este vorba de o atenţie vie, activă, nu de una pasivă şi predictivă. Interpretarea actorilor este mai profundă şi mai expresivă. În fine, nu vreau să perorez prea mult. De asemena, nu doresc să fiu înţeles greşit, am văzut foarte multe filme americane excelente, atât prin subiectele tratate, cât şi datorită actorilor. Totuşi, rămân cu impresia că majoritatea producţiilor turnate în SUA sunt axate pe consumul de masă, fără să aibă un mesaj anume. Îl invit pe Vacitim sau pe oricine altcineva să ne vorbească şi despre filmele asiatice sau produse de alte naţiuni extraeuropene.

Voi ce preferaţi, Hollywood sau restul lumii, ori poate ambele? Vă rog să argumentaţi opţiunea!

Autor: Giles Foden                                                      Regia:  Kevin Macdonald

Editura Allfa, 2008                                                     Coproductie SUA/UK;realizat chiar in Uganda

Asa cum am citit intr-un articol de-al lui M11, fraza “am vazut filmul, ce rost mai are sa citesc si cartea” reprezinta o atitudine paguboasa. Prin urmare am citit cartea, dar am vazut si filmul. Cel putin in acest caz, cartea pare mult mai buna, ofera mai multe informatii necesare pentru incadrarea si intelegerea actiunii si ne scuteste de vizionarea unor scene horror. Ca sa nu mai spun ca filmul e asemanator cu romanul doar la modul foarte general.

Pe fondul unor fapte reale (povestirea e plasata in anii ’70, in Uganda,  printre framântarile tribale si in conditiile interventiei diferitilor jucatori externi care voiau sa traga tara ba spre “lagarul socialist” pigmentat cu ceva revolutionarism arab, ba spre “lumea libera”), scriitorul reuseste sa construiasca o foarte interesanta intriga, care cuprinde de toate: iubire, ura, despartiri, jocuri politice facute de incompetenti ai serviciilor secrete britanice, aventuri si palpitatii “fara numar fara numar”, razboi, ceva crime realizate cu sadism profesionist, lovituri de stat si chiar  o operatiune a seviciilor secrete israeliene.  Peste toate insa e extraordinar de bine zugravita personalitatea acestui dictator sângeros care a fost Idi Amin Dada. Pentru rolul macabru jucat cu o perfectiune ingrijoratoare, actorul  Forest Whitaker a primit Oscarul in 2007.

Venit la putere printr-o obisnuita lovitura de stat conform  vremurilor si continentului, Idi pare initial un baiat de baiat. Se bate pe burta cu mai toata lumea, face bai de multime, rânjeste demagog si se da bine pe lânga reprezentantii Occidentului . Poporul e ultraincântat si topaie in ritmuri specific africane. Prin ochii tânarului si naivului medic scotian Nicholas Garrigan (devenit, cam fara voia lui, medicul personal al presedintelui si chiar un fel de consilier politic) vedem insa cum aceasta persoana, considerata in mod superficial un partener credibil de discutii si negocieri de catre democratiile occidentale, se transforma destul de vijelios in bruta. Si-a dat arama pe fata, cum ar zice proverbul. Si nu orice fel de bruta, ci una extrem de violenta chiar si pentru standardele africane. In sfârsit, pentru martorul nostru lucrurile se termina relativ cu bine si in carte si in film. Omul ramâne traumatizat psihic, dar viu.

Cum de a ajuns autorul la acest titlu? Idi Amin a venit la putere cu ajutor britanic in anul 1971, rasturnând un alt criminal de rasa, Milton Obote. Pe vremea aceea fusese foarte impresionat de  scotieni, iar pe masura indepartarii de politica guvernului Majestatii Sale a facut o paralela intre lupta lui pentru independenta si “suferintele” poporului scotian, considerând ca l-ar putea ajuta in “gâlceava” cu englezii din postura de rege. Pentru impresie, mai zicea ceva si de “miscarile de eliberare” ale galezilor si irlandezilor. Oricum, Idi nu s-a dat doar rege al scotienilor, ci si cuceritor al Imperiului Britanic sau suveranul tuturor animalelor de pe pamânt.

Idi Amin a fost inlaturat de la putere cam asa cum a venit. Tanzania, tara vecina cu care avea o hârjoneala mai veche, in genul celei dintre Kuweit si Iraq, intervine militar alaturi de rezistenta ugandeza la sfârsitul anului 1978 si il pune pe fuga. In mandatul sau de 8 ani, a omorât cam 300.000 de ugandezi (aceasta e versiunea oficiala), printre care si una bucata sotie. Pentru crimele sale n-a dat niciodata socoteala in fata justitiei, murind in 2003 de moarte buna, in exil si bogatie.

Intrebarea pe care mi-am pus-o citind cartea si vazând filmul e una foarte veche. Oare acesti bolnavi care ajung sa ne conduca sunt bolnavi si la momentul initial sau ii tâmpeste puterea? Cum de anumiti indivizi reusesc sa invârta pe degete sisteme politice considerate performante, cum de reusesc sa pacaleasca atâta “lume buna”? Ce i-a facut pe englezi sau pe americani (ca pe francezi n-are rost sa-i bagam in discutie) sa dea credit quasi-total unor dementi precum Idi Amin, Ceausescu, Noriega (in Panama),  Saddam Hussein (in Iraq) si multi altii? Sa fie doar strâmta “arie de selectie” de vina? E posibil ca asemenea oameni sa se fi comportat (constienti fiind ca vor doar sa “treaca puntea”) normal multa vreme, astfel incât sa adoarma vigilenta “aliatilor” si sa se fi descatusat atunci când nu mai era nimic de facut? Sau au innebunit pe parcurs?

Parerea voastra care e?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fvuEOIE4hGc]

Anul lansarii: 2009

Regizor: Armando Iannucci

Am fost intrebat de curând cum stau cu pamfletele. Prost; dar, ca sa umplu cumva golul rezultat in urma ideilor care nu-mi vin, va recomand acest delicios film care satirizeaza in mod stralucit politica americana si, mai ales, pe cea britanica. Ceea ce e pe undeva de inteles, intrucât Armando e scotian…

Sirul de incurcaturi politice porneste de la o declaratie in dodii a unuia din ministrii Majestatii Sale. „Razboiul e imprevizibil” zice Simon Foster, ministrul dezvoltarii internationale, si guguloiul de zapada e deja format. Pus sa rectifice, ministrul nu face altceva decât sa impinga usurel bulgarele la vale si sa mai si trancaneasca „pe inalte” intr-o zona periculoasa. Ca de obicei, incercarea de aplanare a scandalului nu aduce decât vâlvatai. Curând, in devalmasia creata de englezi se lasa târâti si americanii. Consilierii „actorilor principali”, la fel de paraleli si ei, nu fac decât sa intregeasca talmes-balmesul general. Urmeaza o cursa plina de peripetii pentru depistarea unei fantomatice comisii de razboi, ascunsa frumos sub un alt nume, mult mai „civil”.

Vizionând acest film, te apuca o senzatie de bine. „Va sa zica si pe la ei e cam la fel”, iti vine sa exclami.

Stiu ce-mi veti spune. Ca „In the loop” nu e decât un biet film.

Zau?

Dar de unde credeti ca s-a inspirat Armando?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yJU2qRg5zLI]

Dintre filmele politice, fie ele comedii sau nu, aveti vreunul preferat?

„The tipping point” sau ce-i trebuie fluturelui care bate din aripi in Brazilia ca sa produca un uragan in Florida. Cauze mici, efecte mari.

–

Titlu: The Tipping point

Autor: Malcolm Gladwell

Editura Publica, 2008

_

Ce legatura este intr-o carte care se vrea de marketing si filmul „Remember me”? Exista una. „Remember me” incepe cu o drama – o mama este impuscata in timpul unui jaf in statia de metrou, in fata fiicei sale. Ei bine, intr-unul din capitolele excelentei carti „The tipping point”, se dezbate o intâmplare asemanatoare, dar in sens invers. In seara zilei de 22 decembrie 1984 Bernie Goetz a impuscat, in legitima aparare fiind, 4 tineri de culoare care au incercat sa-l jefuiasca. Toti aveau deja cazier. „Subiectul” a stârnit vâlva in epoca si, in fata presiunii uriase a opiniei publice, care ameninta cu linsajul in cazul altui verdict, justitia n-a avut alternativa si l-a declarat pe Bernie nevinovat. Lânga blocul lui Goetz  s-a organizat spontan o petrecere, in seara anuntului.

Intâmplarea face parte din capitolul „Forta contextului” si analizeaza cauzele care au dus la un acest deznodamânt, motivele pentru care Bernie a avut o asemenea sustinere populara in momentul judecatii precum si efectele (benefice) pe termen mediu si lung pe care acest eveniment l-a avut asupra sigurantei metroului din New York in special si a vietii in general. In 1984, in momentul impuscaturilor, Bernie a devenit peste noapte un erou pentru populatia tracasata si vesnic amenintata de catre infractorii care actionau nestingheriti. „Unul de-al lor” a avut tupeul sa opuna rezistenta atacatorilor. In 1996 insa, când Bernie a fost chemat la tribunal ca parte intr-un proces civil de catre una din „victime”, cazul aproape a fost trecut cu vederea de presa. Pur si simplu, nimeni nu ar mai fi putut sa priceapa in acel moment ca cineva sa traga asupra altcuiva in metrou si sa fie numit erou pentru o asemenea fapta. Meritele acestei transformari  revin criminalistului Wilson Kelling, autor al Teoriei Ferestrelor Sparte si angajat drept consultant de catre Transit Authority din New York, directorului regionalei de metrou David Gunn, care a inteles ce trebuie sa schimbe, si sefului politiei de trafic William Bratton, care a inteles cum trebuie sa schimbe. In 1994 Bratton a fost numit seful departamentului de politie din New York City de catre primarul Rudolph Giuliani si a aplicat exact aceleasi strategii in cazul intregului oras. Toti acesti oameni si-au urmarit cu indârjire scopul, desi masurile luate de ei par, la prima vedere, ridicole.

Teoria Ferestrelor Sparte postuleaza ca delincventa este urmarea inevitabila a dezordinii. Daca o fereastra se sparge si nu o repara nimeni, oamenii vor considera ca nimanui nu-i pasa si nimeni nu e raspunzator. Pe cale de consecinta se vor sparge si alte ferestre, iar sentimentul de „totul e posibil” se va raspândi. Prin urmare infractorii actioneaza cel mai bine acolo unde potentialele victime sunt deja intimidate de conditiile dominante.

Asa ca David a inceput sa stearga desenele de graffiti, cu toate ca existau probleme mult mai importante. Iar William sa-i pedepseasca exemplar pe cei care incercau sa calatoreasca fara bilet, desi pe vremea aia existau infractiuni incomparabil mai grave. Operatiunile n-au incetat sa fie aplicate cu incapatânare (in ciuda birocratiei), apoi s-au extins si au devenit din ce in ce mai agresive. Contextul s-a schimbat, iar infractionalitatea a inceput sa scada. „Delictele minore, aparent nesemnificative, care afectau calitatea vietii, erau punctele critice ale delictelor grave”. Aproape ca intotdeauna, „cheia” sta in amanunte.

Am dat un exemplu care mi-a placut foarte mult. Subiectul cartii lui Malcolm este insa „epidemia sociala”, cu intrebuintari multiple, inclusiv in marketing, fata umana a stiintei manipularii. „Epidemia” are mai multe etape, iar „forta contextului” este una din ele. Si celelalte etape sunt insa la fel de interesante si garnisite cu exemple spumoase, de neinteles in prima faza. Pentru Legea Minoritarilor (adica cei care joaca un rol esential in raspândirea informatiilor – experti, conectori, vânzatori), unul din exemple este resuscitarea pantofilor Hush Puppies ai firmei Wolverine, firma aflata pe picior de faliment, in ciuda masurilor disperate luate de directori. Brusc insa si fara explicatie, vânzarile au inceput sa creasca. In 1996 pantofii cu pricina au câstigat premiul pentru cel mai bun accesoriu la gala de premiere a Consiliului Designerilor de Moda. Presedintele companiei a primit foarte incântat distinctia, dar a fost cinstit cu publicul si cu el insusi, spunând ca firma lui nu avea niciun merit in cresterea exploziva a vânzarilor si ca habar nu are de unde a pornit totul.

A doua etapa (aderenta mesajului) este ilustrata stralucit de emisiunea pentru copii Sesame Street. Pam pam!

Un alt exemplu amuzant: Gore-tex. Ati auzit de firma asta, ca doar produce si camere pentru autoturisme, materiale impermeabile, ata dentara…. Ei bine, acolo nu exista functii. Pe ecusoane nu sunt trecute decât numele si cuvântul „asociat”. Gore-tex e o firma mare, prestigioasa, care incearca sa se comporte ca una mica. Ce inseamna „planificare” la ei? Ne raspunde „negociatorul” Bob Hen. „Amenajam o parcare de 150 de locuri, iar când oamenii incep sa parcheze pe iarba, stim ca e momentul sa mai construim o fabrica”. De unde si pâna unde ideea, asta, de ce neaparat 150 si cum de se explica faptul ca Gortex e o intreprindere de succes cu o asemenea ciudata gândire manageriala? Explicatia se afla in presiunea anturajului si in forta unitatii, aplicate magistral.

Nu m-am mai interesat de multa vreme de marketing insa, dupa cum se scrie in prezentari, studiul facut de Malcolm este neconventional. Asa mi s-a parut si mie dar, daca gresesc, ii rog pe expertii in ale marketingului sa-mi ofere circumstante atenuante. Personal, am aflat multe lucruri noi, am gasit explicatii interesante si…m-am mai luminat.

Cum functioneaza epidemia sociala? Care sunt explicatiile psihologice? Cum putem regla pârghiile subconstientului astfel incât sa putem manipula o persoana? Toate astea le putem afla citind cartea soft a lui Malcolm. Ca ultima precizare, as vrea sa va fac atenti la intelesurile duale ale cuvintelor „manipulare”, „zvon” si „epidemie”, intrucât nu intotdeauna au conotatii negative.

Sunt curios: v-ati simtit vreodata manipulati intr-un fel sau altul? Ati gasit explicatii pentru ce s-a intâmplat? In cazul in care ati trecut si ati constientizat o asemenea experienta, ce parere aveti? Data viitoare se va intâmpla la fel?

Incep eu. Da, am trecut prin asa ceva. Am gasit explicatii partiale. Si sunt convins ca voi mai trece. Si tare ma tem ca se va intâmpla la fel. „Fericit pacat”. Dar…

…I can see clearly now…..

_

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gIqLsGT2wbQ]

_

Autor: Dragos

Motto: “Tot ceea ce vei face va fi insignifiant, dar este foarte important sa faci” Gandhi

_

The same old story. Sau una dintre ele. Cum sa trecem de fricile dobândite? Putem sa trecem? Merita sa incercam?

_

Legenda pianistului numit 1900
Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenariul: Alessandro Barrico & Giuseppe Tornatore
Studio Medusa Film

El (“Pianistul 1900”, Danny, interpretat fabulos de Tim Roth, intr-un rol pozitiv de data asta) a fost abandonat inca de foarte mic la bordul unui transoceanic si gasit de un fochist de culoare chiar la inceputul anului 1900. Incetul cu incetul, isi croieste si el un rost pe vas: devine pianist de geniu. Dar…are o problema: nu poate cobori pe uscat. S-a nascut pe vas, a trait pe vas, nu intelege uscatul si ii e teama groaznica de numarul imens de strazi. N-o face nici macar pentru fata de care, desi o vede o perioada foarte scurta de timp, se indragosteste. N-o va face niciodata.
Secventa cea mai frumoasa, cu nimic mai prejos decât secventa tango-ului din “Parfum de femeie”, este duelul la care e provocat de talentatul, orgoliosul si ingâmfatul inventator al jazz-ului, Jelly Roll Morton. Desi, ca dovada suprema a ingenuitatii sale spirituale, Danny isi admira sincer oponentul, la indemnul prietenului lui, Max, pianistului nostru nu-i ramâne decât alternativa de a da un concert magnific, care lasa asistenta cu gura cascata si care il umileste pe Jelly.
Chiar daca poate calatori pe aripile imaginatiei si ale muzicii in mod liber, descriind in cântecele sale privelisti pe care nu le-a vazut, Danny nu poate calatori, fizic, dincolo de vasul pe care a trait.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2uf-LDlZMFE&feature=related]

_

Remember me
Regizor: Allen Coulter
Scenariul: Will Fetters

Ea (Ally, e interpretata de Emilie de Ravin; a jucat in Lost si in Public Enemies) nu vrea altceva decât sa duca o viata normala. Dominata de fantasmele trecutului (pe vremea când avea 10 ani, cu 10 ani inainte de inceperea povestii, a asistat la asasinarea mamei sale in timpul unui jaf la metrou), intre un tata politist frustrat de faptul ca n-a putut sa-si salveze sotia si cel care vrea sa-i câstige prietenia in mod interesat in urma unei intelegeri cu un amic, Ally incearca sa-si construiasca un drum care, pe cât posibil, sa nu mai duca la metrou, in care nu mai are curaj sa urce. Lupta cu ea insasi este ingreunata si de problemele prietenului, fara chef de viata si cu un frate care s-a sinucis. Filmul se termina in durerea demna de care americanii au dat dovada dupa atentatele de la 11 Septembrie 2001. Si cu Ally care reuseste sa-si depaseasca teribilul complex.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uWQV6-QgGjI]

Nu e vorba de a trece prin foc. Nu e vorba de sarituri cu parasuta sau de alpinism profesionist. Este vorba despre o lupta interna profunda, pentru a trece de blocaje psihologice care te impiedica sa faci niste gesturi atât de simple dupa cum ni s-ar parea noua, celor care ne credem normali….

You will never walk alone…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IMk9gK6Znow]

Autor: Dragos

Motto: Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oamenii – Heinrich Heine, Almansor

Ideea acestui articol mi-a fost data, in afara de vizionarea filmelor cam in aceeasi perioada de timp, de gâlceava iscata in jurul unui alt articol recent. M-a frapat faptul ca intre filmele cu pricina exista trei asemanari fundamentale si o deosebire flagranta. Deosebirea e data de faptul ca Ioana a inceput de la umilinta incolo, in familia unui preot bigot, pe când Hypatia, matematician, astronom si filozof, a inceput de la glorie incolo, fiind beneficiara conceptelor grecesti de „libertate” si „democratie”. Dar asemanarile sunt de fapt mult mai importante.

In primul rând ambele filme trateaza subiecte extrem de sensibile pentru crestinism. „Agora” se refera la modul brutal si samavolnic in care a fost impus crestinismul in Alexandria, cu o intreaga succesiune de fapte abominabile comandate de episcopul Chiril: arderea Bibliotecii din Alexandria, convertirea prin forta la crestinism si executarea neascultatorilor (reprezentati in primul rând de Hypatia), pentru delict de gândire. Ce s-a intâmplat mai departe cu Chiril? Nu, n-a dat niciodata socoteala pentru ce a facut. Pentru faptul ca a distrus sute de mii de manuscrise, pentru modul in care a inteles sa puna asasinatul in numele religiei si pentru intreaga sa râvna de a arunca in bezna umanitatea, ei bine, posteritatea n-a gasit altceva de cuviinta decât sa-l canonizeze.

„Papesa Ioana”  (Ion Anglicus) descrie modul in care a ajuns sa urce pe tronul papal o femeie (chestiune nerecunoscuta, evident, de Biserica). Legenda, scrisa la mai bine de doua secole de la presupusele evenimente, are la baza conceptul de Mater Eclesia, introdus si mimat in cadrul slujbei de alegerea papei folosind doua impunatoare scaune specifice pentru femeile care nasc (ceremonialul s-a desfasurat cam de la inceputul celui de-al X-lea secol pâna la 1566).

In al doilea rând rând niciunul din filme nu respecta cu scrupulozitate adevarul istoric. In cazul filmului „Agora” e de inteles. Prezentarea amanuntita a faptelor care au avut loc in 391-415 l-ar fi facut recomandabil in exclusivitate numai criminalior sadici. Pentru a-l face totusi vizionabil de catre un public mai larg, autorii au trebuit sa eludeze modul teribil in care a fost ucisa Hypatia. De neinteles este insa de ce oare n-o fi fost respectata istoria in cazul Papesei Ioana (desi, trebuie sa subliniez, acest lucru nu afecteaza calitatea filmului si nu altereaza mesajul spiritual transmis). In afara de faptul ca autorii lasa sa se inteleaga ca faptele descrise in film sunt certe (ceea ce e departe de adevar), plaseaza povestea cu pricina in timpul Papei Sergiu al II-lea (844-847), când de fapt intâmplarile din  legenda au loc in timpul Papei Leon al IV-lea (847-855). Si s-a stabilit deja cu certitudine ca vacanta pontificala dintre Leon al IV-lea si Benedict al III-lea n-a putut fi mai mare de doua saptamâni. E posibil insa ca, in setea lor de cunoastere, sa fi existat femei in rândul preotilor sau ordinelor calugaresti masculine din acea perioada, in mod conspirativ.

In al treilea rând libertatea spiritului este reprezentata, in ambele cazuri, de femei. Sa fie vorba de un razboi al sexelor? Foarte posibil. Sa nu uitam totusi ca aceste femei au avut lânga ele barbati care le-au inteles, le-au apreciat, le-au respectat, le-au tratat in mod egal si au incercat, pe cât posibil, sa le protejeze.

Dar…

Bineinteles ca in toate prezentarile de marketing ale religiei se specifica faptul ca „femeia detine un rol foarte important”. Despre expedierea femeilor in ginecee, haremuri sau „la cratita” nu se prea vorbeste. Asa erau vremurile! Rol foarte important? Ca un reflex al vechilor mituri misogine mesopotamiene (din care urmasii lui Abraham au copiat cam fara sa citeze sursa), in Biblie femeia este mai degraba ispita. Rol foarte important? Daca e supusa, daca-si „vede de treaba” (robot casnic, obiect de distractie, marfa, aparat reproducator) si nu indrazneste sa gândeasca are, desigur, un rol foarte important. Iacob (viitorul Israel) a avut 12 fii, din care au rezultat cele douasprezece triburi ulterioare. Dar de faptul ca a avut si o fiica, pe Dina, nu ni se spune decât atât: ca a existat (a!, si ca a fost obiect de disputa cu Sihem; uitasem). Pe Fecioara Maria au pus-o in rama, pe post de tablou decorativ. Iar pe Maria Magdalena au „executat-o sumar”, fiindu-i atribuit rolul de curva. Caci astea sunt normele cu care s-a operat: femeia e ori animal docil, ori târfa.

Cu o singura exceptie majora. Dar despre „Cartea Esterei” (si, eventual, filmul „One night with the king”) vom vorbi, poate, altadata.

Suntem norocosi. Azi se incearca o impacare cu trecutul pentru a cladi un prezent si un viitor armonios macar din acest punct de vedere, dar trebuie sa fim constienti ca fortele intunericului nu vor fi niciodata gonite cu adevarat. Rautatea, egoismul, abuzul salasuiesc in noi in stare embrionara si nu e nevoie decât de o schimbare subtila de mediu ca sa se dezvolte fulgerator. Traim intr-o epoca in care femeile sunt lideri, sefi de state sau guverne. In 1893 Noua Zeelanda e primul stat din lume care acorda drept de vot femeilor. In 1979 Margaret Thatcher (Regatul Unit) e prima femeie din Europa aleasa sef de guvern. Pe 29.06.1980 Vigidis Finnbogadottir (Islanda) este prima femeie sef de stat aleasa intr-o tara europeana. Imi fac o datorie de onoare de a o aminti aici si pe Benazir Bhutto, prima femeie sef de guvern intr-un stat musulman (Pakistan, 1988). Poate se va face si despre ea un film (daca nu s-o fi facut). A platit cu viata incercarea ei de reconciliere a islamului cu democratia si Occidentul.

Sunt doar câteva exemple.

„Agora” si „Papesa Ioana” sunt importante pentru ca trecutul trebuie cunoscut. Pentru invataminte. Pentru a nu fi nevoiti sa-i repetam gravele erori. Acele fapte s-au intâmplat in trecut – si in trecut trebuie sa ramâna.

Acum e criza? Nu. Criza este atunci când dialogul e inlocuit cu intoleranta, ratiunea cu dogma si libertatea spirituala cu rugul. Când cartile ard.

Agora

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RbuEhwselE0]

Pope Joan

http://www.metacafe.com/watch/4387875/pope_joan/

Autor: Dragos

Motto: „Doua lucruri sunt infinite, prostia si universul. Dar despre acesta din urma am unele rezerve”. Albert Einstein

Mi-au scanat mansarda si n-au gasit nimic. Alfabet al stupizeniei mondiale. Mike Haskins & Clive Whichelow, Editura Humanitas, 2009 – recenzie

Mai tineti minte articolul de acum o luna si ceva, „Au mai zis-o”? Probabil ca nu….Articolul cu pricina fusese compus in urma unui mail primit. Ei bine, aceasta carte se ocupa exact cu un asemenea subiect: sute, mii de tâmpenii spuse de politicieni (oare de ce nu ne mira?), comentatori de sport, oameni din lumea afacerilor, artelor sau stiintelor.

Inainte de a trece la  exemple (ma voi limita, din lipsa de spatiu, doar la câteva citate scurte si interesante), câteva vesti proaste.

In primul rând lipsesc românii nostri. N-o sa gasiti in aceasta carte niciun vanghelism, bocism, basescism sau vreo prostanacie. De fapt cartea e chitita, in principal, pe lumea anglo-saxona, cam de acolo vin subiectele. Dar asta n-ar trebui sa ne supere intrucât, citind ce au putut sa spuna alte personalitati de pe la ei, ai imediat impresia surclasarii, dupa cum ne asigura traducatorul Radu Paraschivescu.

In al doilea rând citatele sunt luate de la personalitati (ca sa zic asa) foarte diverse si puse, toate, pe picior de egalitate. Ori una e sa spuna un concurent de la cine stie ce concurs de „cunostinte generale” o enormitate, si cu totul alta e sa spuna aceeasi enormitate (sau una si mai gogonata) un individ care, la o adica, are la dispozitie butonul nuclear.

In al treilea rând, desi exista o oarecare bizara logica alfabetica, culegerea pacatuieste prin faptul ca nu face diferenta intre ironia voita si prostia pura. Sunt puse in devalmasie tâmpeniile lui Bush (de exemplu) cu … ironiile Lindei Evangelista, una din foarte putinele femei-model pe care am banuit-o ca fiind purtatoare de creier.

Sa incepem deci:

1. Exista o incredere colosala. O observ ori de câte ori oamenii vin si-mi spun: „Nu vreau sa ma dezamagiti si de data asta”. (George Bush, presedinte american, 2001-2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pCnjuJ1pbmc]

2. Daca nu esti de alta parere, cum o sa stiu ca am dreptate?(Samuel Goldwyn, mogul al filmului). Samuel e o „tinta” predilecta a autorilor, dar citatul seamana mai degraba a ironie voita. Parerea mea!

3. In politica, prostia nu e un handicap – Napoleon Bonaparte

4. Investesc intotdeauna in companiile pe care ar putea sa le conduca si un idiot, fiindca intr-o buna zi asta o sa se intâmple. (Warren Buffett, investitor american). Poate gresesc, dar, daca nici asta nu e ironie voita….

5. Nu sunt in posesia nici unuia dintre propriile mele tablouri, fiindca un Picasso original costa câteva mii de dolari, iar asta e un lux pe care nu mi-l permit (Pablo Picasso). Modest tipul!

6. Am spus-o de multe ori, desi probabil ca n-ar trebui: diferenta dintre viol si seductie tine de felul in care vinzi marfa (Bill Carpenter, primarul orasului Independence, Missouri. Adânc!

7. Nu sunt niste criminali nazisti cu cizme inalte. Sunt doar niste politisti germani in uniforme originale, care vor sa ne ajute. (Guvernul de la Vichy, 1914-1915). Probabil ca are legatura tot cu modul in care vinzi marfa. Dar pentru 1914-1915 merita si autorii un bilet la scanarea mansardei….

8. Nu ma deranjeaza deficitul. E suficient de mare ca sa-si poarte singur de grija. (Ronald Reagan, presedinte american, 1981-1989)

9. E clar ca e vorba de-un buget. Are o groaza de cifre (da!, ati ghicit, George Bush!)

10. Am cheltuit o groaza de bani pe alcool, femei si masini rapide. Restul au fost doar bani risipiti (George Best, fotbalist). Ironie? Prostie? Hmmmm….

11.  Banii n-aduc fericirea. Eu am 50 de milioane de dolari, dar eram la fel de fericit si când aveam 48 de milioane. (Arnold Schwarzenegger). Ce mai sunt azi doua milioane de dolari la casa omului…nimic!

12.  Când mi-a fost doborât recordul mondial, am reactionat barbateste. Am plâns doar zece ore. (Daley Thomson, atlet)

13.  Sunt mândra de George. A invatat multe despre viata la tara fata de primul an, când a incercat sa mulga un cal. (Laura Bush) Oare despre care George o fi vorba?!?!?

14.  Ideea ca o casnicie trebuie sa fie pentru totdeauna – chestia asta n-o inteleg. (Brad Pitt) Fii linistit Brad….cine intelege?

15. Nici nu-ti dai seama unde se termina modelul creat pe computer si unde incepe dinozaurul adevarat (Laura Dern, actrita principala din Jurassic Park, despre filmul in chestiune). Ei da….asta da prostie pura!

16.  Oho, dar stiu ca va distrati când va aluneca sapunul in baie! (Printesa Diana, intâlnindu-se cu un ciung in timpul unei calatorii in Australia, 1993) N-a fost frumos, Diana….

17. Un contract verbal nu valoreaza nici macar hârtia pe care a fost scris (Samuel Goldwyn). Perfect logic.

18.  Natura a vrut ca femeile sa fie sclave. Sunt proprietatea noastra. Ce idee nesabuita, sa ceri egalitate pentru femei! Femeile sunt simple masini de facut copii. (Napoleon Bonaparte) Ceva pareri, doamnelor?

19. Esti femeie, nu? (Printul Philip in Kenya, 1984, dupa ce a primit un cadou din partea unei kenyence). Ce inseamna sa nu duci grija zilei de mâine…Printul cu pricina e o alta „tinta” a autorilor, la viata lui a spus multe gogomanii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HFN2iGulYOs]

20.  Am citit cartea, am citit scenariul, am vazut filmul si tot nu-l inteleg (Sean Connery despre motivul pentru care a refuzat rolul lui Gandalf din „Stapânul inelelor”)

21. N-o sa-mi plateasca nici macar trabucurile pe care le-am fumat scriind-o. (Karl Marx comentând aparitia cartii sale, „Capitalul”). Ei bine…s-au gasit totusi unii s-o cumpere…

22.  Nu tin regim. Pur si simplu nu manânc atât de mult pe cât mi-ar placea (Linda Evangelista) V-am zis eu ca e adorabila…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SwnkUl-7HjM]

23.  Am invatat sa nu bag in gura lucruri care-mi fac rau. (Monica Lewinsky). Tu stii mai bine ce ai invatat, Monica….

24.  Foarte multi dintre oamenii adapostiti in salile de sport erau oricum saraci. Pentru ei a iesit foarte bine. (Barbara Bush, sotia lui George Bush Sr, despre urmarile uraganului Katrina) Aha, deci se ia!

25.  Nu sunt jignita de bancurile cu blonde proaste fiindca stiu ca nu sunt proasta. Si mai stiu ca nu sunt nici blonda! (Dolly Parton, cântareata) Ne-ai zis-o, Dolly!

26.  E o drama vulgara si barbara, care n-ar fi tolerata nici macar de drojdia Frantei sau a Italiei (Voltaire, despre Hamlet) A vorbit un profesionist al scrisului.

27. Un roman lung si monoton despre un artist (din motivatia de respingere a romanului Agonie si extaz al lui Irving Stone) Siiii…cu ce-au gresit?

28.  Facem un zgomot, atâta tot. Daca esti cumsecade, poti sa-i spui si muzica (Mick Jagger, Rolling Stones). Modestia unui Sir…

29. Nu suntem lipsiti de realizari. Am reusit sa distribuim saracia in mod egal. (Nguen Co Thac, ministru de externe vietnamez). Perfecta definitie a comunismului….

30. Nu l-am citit pe Karl Marx – m-am blocat la o nota de subsol de pe pagina 2. (Harold Wilson, prim-ministru englez, 1964-1970, 1974-1976)

31.  Politica seamana mult cu fotbalul. Trebuie sa fii suficient de istet ca sa joci si suficient de fraier ca sa crezi ca are vreo importanta. (Gerald Ford, presedinte american, 1974-1977) Ei bine Gerald…uneori are.

Si tot asa, nu va mai retin.

O carte usoara, de vara. Merge cu o salata verde.

Autor: Dragos

Refuzam sa mai credem in romantism sau chiar in dragoste atunci cand masca furiei urateste trasaturile partenerului nostru, atunci cand indiferenta oglindita in ochii celuilalt ne impietreste. Atunci ajungem, pentru a mia oara, la concluzia ca romantismul e o iluzie a timpurilor moderne, ca dragostea cantata de poeti nu mai exista sau nu a existat niciodata.
Romantismul este fie asociat cu o dragoste ideala, pe care cei mai multi dintre noi nu o intalnesc niciodata si care ne da impresia ca nu ne este ingaduit accesul intr-o lume distincta, fie cu ceva depasit, iesit de mult din uz si fara niciun folos.

Cine mai are nevoie de romantism?

Barfit si negat, romantismul si valorile sale nu au un renume bun in acesti ani. Pare o slabiciune, iar oamenilor din aceste vremuri slabiciunile le “miros urat”. In alte perioade istorice romantismul tinea mai mult de comportamentul afisat, public: flori, plimbari, ritualuri. Societatea s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, e vorba de o dezvoltare fireasca. Atunci si romantismul a prins alte forme. E mult mai interiorizat, pastrat cumva la nivelul intim al comunicarii intre cei doi indragostiti. Fiecare cuplu dezvolta un cod al sau, ritualuri care sunt romantice fara a urma acel scenariu clasic cu micul dejun la pat, trandafirul la fiecare intalnire sau lumanarile la cina. Astazi pare ca romantismul tine de inteligenta comunicarii (jocul cuvintelor din sms sau messenger) si de rapiditatea tastarii: un apel pe mobil, un mesaj, o scurta discutie pe internet, o cafea intr-o pauza de pranz etc.

Suspectul nr. 1: feminismul!

Barbatii si o parte dintre femei au ajuns la concluzia ca evolutia femeilor din ultimele decenii este motivul pentru care barbatii nu mai sunt romantici.

Dar feminismul face parte tot din evolutie si nu inseamna ca a crede in principii feministe este ca si cum ai respinge total sensibilitatea, afectiunea. Poate femeilor nu le mai place atat de mult sa aiba tot felul de diminutive sau porecle dragalase, dar asta nu inseamna ca nu pot aprecia o comunicare afectuoasa, care sa valorizeze calitatile lor.

Suspectul nr. 2: viteza cu care traim!

Dar viteza cu care se deruleaza viata fiecaruia dintre noi? Credeti ca felul in care alegem sa ne traim viata este motivul pentru care romantismul nu mai ocupa un rol important in vietile noastre? Cand viata iti inchide usi pentru a nu te abate de pe culoar, iti deschide altele pentru a te motiva in continuare. Iar daca ceaiurile dansante, trandafirii si cutiile de bomboane nu mai sunt la moda, in prezent au aparut alte metode de cucerire. Acum, un cadou romantic poate insemna un audiobook sau o rama foto digitala.

Suspectul nr 3: tehnologia!

Putem da vina pe tehnologie pentru diminuarea importantei romantismului? Putem spune ca o poezie soptita prin telefon sau prin webcam sunt mai putin romantice decat cele rostite -traditional- fata in fata? Tehnologia ajuta pentru ca ofera doar o platforma de comunicare, nu suprima, nu inlocuieste comunicarea. Oamenii pot folosi diverse cuvinte sau alte mijloace de comunicare a romantismului avand un suport. Desigur, daca dai un mesaj de felicitare la toata agenda nu e romantism, dar daca stii sa scrii cateva cuvinte telefonul e cel mai bun mijloc de a le transmite, ele raman, ele pot fi recitite.

Verdict: a murit sau nu romantismul?

Daca intelegem romantismul ca un limbaj comun, unic, subiectiv dezvoltat de cei doi parteneri atunci relatia nu poate exista fara romantism. Romantismul este cumva esenta afectiunii, comunicarii emotionale. Romantismul nu are cum sa existe doar in povesti sau in istoriile amoroase ale adolescentilor. Romantismul nu este un atribut al naivitatii si nici “ceea ce ne baga filmele cu happy-end si cartile siropoase in cap”. Nu e un ideal greu de atins. Romantismul este o componenta a iubirii. Iar dragostea, dupa cum stiti deja, imbraca multe forme!

sursa aici

“In Bruges” e de nota 10. Un scenariu sclipitor, o interpretare pe masura a lui Farrell, personaj antipatic la inceput, dar care te face pana la urma sa-l indragesti, presarat cu umor inteligent si negru ca taciunele, suspans, un sfarsit imprevizibil, toate impachetate in magia aproape neverosimila a celui mai bine conservat oras medieval al Belgiei, Brugge. Era de asteptat ca cineva sa cada din Turnul Belfort, construit in sec XIII,  unul dintre cele mai importante simboluri ale Brugesului, cu o inaltime de 88 de metri , pe vremuri servind drept turn de observatie si adapostind bogatiile si arhivele orasului, si locul de desfasurare al unora din cele mai emotionante secvente din film. O invitatie deschisa adresata celor care vizioneaza filmul, potentiali vizitatori ai Brugge-ului intr-o buna zi, de a pasi intr-o lume de basm, pentru a descoperi arta, cultura si istoria la ele acasa.