Vineri, ma trezesc in sipot de izvoare cristaline si triluri de privighetoare din padurea fermecata. Melodia telefonului meu anunta vesela primirea unui nou apel. “Numar necunoscut”, observ incantata. “Cu 021 in fata, e de bine!”

Si era exact cine ma asteptam sa fie. Un angajat al magazinului de unde cumparasem aparatul foto.

– Buna dimineata, suntem de la F64, va sunam in legatura cu…

– Buna dimineata, il intrerup eu in culmea fericirii, da, stiu, in legatura cu acumulatorul…

– Va asteptam sa veniti sa-l ridicati de la noi, spune vocea de la “celalalt capat al firului”.

– Yupiii, ma bucur eu ca un copil si intreb curioasa: asa repede l-au reparat?

-Nu l-au reparat ca nu avea nimic, e in perfecta stare de functionare, va asteptam sa veniti sa-l luati.

Momente de deruta. Era ultimul lucru din lume la care m-as fi asteptat. Surpriza m-a lasat pentru minute bune fara cuvinte, iar cand mi-am revenit am bombanit incurcata: “cum nu avea nimic?”

– Asa bine, zise omul. L-au testat, au facut sute de fotografii cu el, au filmat si totul este in regula. Va asteptam chiar acum la noi sa-l ridicati si sa va bucurati de el.

Acesta este finalul povestirii, in conditii de iluminare slaba, blitzul este foarte solicitat si bateria se consuma mai repede. La acest lucru contribuie, se pare, si folosirea monitorului (fotografierea in vizualizare in timp real). Cu acumulatorul incarcat am reusit sa “trag” cca 225 de cadre. In casa, ca afara e imposibil sa iesi, in orasul meu ploua de trei zile fara incetare. Pana vine primavara, iar prognoza nu este foarte optimista in sensul asta, voi continua sa fotografiez floricelele de prin ghivece.

 In luna aprilie, am programat prima iesire la lucru a noului DSLR. Vreau sa-l testez, sa vad de ce e in stare, intentionez sa scriu un articol dedicat lui (o mica recenzie), insa nu ma pot decide in legatura cu locatia in care se va desfasura experimentul. De aceea va rog pe voi sa ma ajutati cu o parere in acest sens. Cu un vot, fie pentru Palatul Mogosoaia, fie pentru Palatul Cotroceni. Deci, de unde v-ar placea sa vedeti primele poze in aer liber?

P. S. Putin mai sus, in articol, aveti primele doua fotografii realizate cu noul aparat.

Va rog sa priviti aceasta cescuta si sa va ganditi, ce anume va atrage atentia in primul moment, ce anume ca fascineaza, partea plina sau partea goala, cea inedit desenata, in care siluetele cladirilor se reflecta discret in lichidul maroniu?

Am considerat intotdeauna ca mentinerea unui echilibru intre optimismul desantat si pesimismul exagerat mi se potriveste cel mai bine, astfel ca mi-am permis sa ma caracterizez ca fiind o persoana realista, capabila sa vada si binele si raul, sa surprinda atat partile pozitive, cat si cele negative ale unei situatii.

Nu stiu daca va mai amintiti articolul de sfarsit de an 2011, in care scriam ca am nevoie ca un miracol sa se produca in primele zile ale anului 2012. Speram atunci la un deznodamant fericit pentru cariera mea profesionala, nimeni si nimic nu ar fi putut sa-mi zdruncine increderea ca voi reusi sa-mi gasesc rapid un job. Minunea s-a produs exact de ziua mea, pe 12 ianuarie. Obtinusem postul mult visat. In culmea fericirii am pornit sa-mi inspectez noul loc de munca. La intrarea in institutie, trona un cotet din care un catel latra din toti rarunchii la mine, iar entuziasmul se pierduse undeva intr-un tramvai ticsit cu indivizi dubiosi. Realizasem ca e prea departe, ca nu imi place zona, ca trebuia sa schimb prea multe mijloace de transport, iar vestile comunicate de sefa mea au fost mai mult decat ingrijoratoare. De la extaz la agonie e doar un pas, iar eu aveam sa experimentez ambele stari de sprit intr-un interval de timp extrem de scurt. Cum sa-mi pastrez optimismul si sa vad doar partea plina a paharului cand aflu ca jobul e unul temporar, iar conditiile de munca precare?

In astfel de cazuri, prefer sa raman lucida, sa nu disper, sa nu-mi pierd speranta. Incerc sa gandesc pozitiv in timp ce cantaresc cu atentie maxima toate posibilitatile si sa vad ce am de facut in viitor, pentru ca perspectivele sunt din ce in ce mai sumbre in domeniul meu. Dar daca nu e cazul, nici nu ma hazardez sa plutesc continuu pe un norisor roz si sa ma mint ca toate merg struna in jurul meu.

Voi cum procedati cand viata va ofera lucrul pe care-l visati, dar doar pe jumatate sau pe sfert? Incercati sa va bucurati de el, sa vedeti partea plina a paharului sau sunteti dezamagiti ca nu e tocmai asa cum ati sperat, ca sunt multe neajunsuri care trebuiesc remediate, ca mai e mult pana departe? V-ati caracteriza mai degraba ca o persoana optimista, realista sau pesimista?