Uneori am fost curios sa aflu ce am…pierdut din asa-zisa cultura generala, pe care mai toti oricum presupuneau din start ca ne lipseste cu desavârsire.

Sa luam de exemplu “Cântecul Nibelungilor”, carte care face parte, cica, din colectia “Cartile esentiale ale omenirii” (ca de Shakespeare v-a vorbit Nice, in urma cu câteva articole). S-au facut si tablouri in perioada medievala, infatisând ‘eroii’. Si mi se pare ca s-a compus cel putin o opera. Filme nu cred insa ca s-au facut.

Ce aflam din ea? Siegfried (eroul central, care moare in prima parte a lucrarii, din fericire pentru el) o cere (si o primeste) de sotie pe Kriemhilda, printesa burgunzilor din Worms. Cererea in sine a fost formulata in mod cât se poate de cavalereste: ba, daca nu mi-o dati, va bat pe toti si tot o iau! O duce acasa la el (in Tarile de Jos), unde petrec 10 ani minunati, fac si un copil, apoi revin la Worms unde, in cadrul unei vânatori, e ucis relativ miseleste de catre un slujitor al gazdelor, Hagen. Kriemhilda (care, toanta, tocmai ea ii destainuise viitorului ucigas care e punctul vulnerabil al ‘eroului’) baga de seama ca Hagen e ucigasul, dar nu prea are ce-i face, intrucât era protejatul ‘craiului’, adica al lui Gunther, adica al lui frate-su. Si mai trec 13 ani (in timpul asta nu s-a mai interesat de copilul cu Siegfried), dupa care e ceruta de sotie de craiul hunilor, Attila.

Stop! Sa facem niste socoteli. Sa presupunem ca Kriemhilda a fost petita (ma rog, in halul in care a fost petita) la 16 ani – cartea nu ne da amanunte. Plus 10 ani cu Siegfried, 26. Plus 13 ani de la moartea ‘eroului’, 39. Desi putea fi petita si mai târziu – poate la 18 sau 20 de ani.

Prin urmare, maritul crai Attila umbla cu limba scoasa dupa o printesa de 40 de ani, vaduva, cu un copil de care nu-i mai pasa, in conditiile in care media de viata era cam 30 de ani si el, ca ditamai regele, putea sa aiba orice pustoaica poftea (si cu siguranta ca poftea, ca doar era hun).

Continuam. Vitejii burgunzi sunt invitati (dupa alti 13 ani) la curtea lui Attila, in urma unor mânareli de-ale Kriemhildei, care inca tinea mortis sa se razbune pe Hagen, chiar si dupa 26 de ani (si aici e loc de o socoteala; ca sa ajunga mare viteaz la momentul initial si sa cunoasca atâta lume si atâtea drumuri, Hagen ar fi trebuit sa aiba cel putin 30 de ani, intrucât e déjà ‘unchi’ atunci când Siegfried da cu ochii de el, iar nepotii lui sunt, si ei, tot niste ‘viteji’; plus 10 plus 26 rezulta ca, la momentul calatoriei catre regatul hun, Hagen era un cavaler mai mult decât tomnatic, intre 60 si 70 de ani – mai degraba spre 70) . In ultimele capitole se dau niste lupte teribile intre huni (plus vasalii lor) si burgunzi, in care mor toate personajele cartii (mai putin Attila). Ciudat este ca povestea ni-i prezinta pe nibelungi drept invingatori, cel putin moral, când de fapt, in realitate, hunii i-au zdrobit pe burgunzi. Si fizic, si moral.

Cartea nu face economie de superlative (toate mesele sunt ‘cele mai imbelsugate’, toate comorile sunt ‘cele mai mari’, toti vitejii sunt ‘cei mai viteji’, toate luptele sunt ‘cele mai crâncene’, cu mii de morti care tâsnesc in toate directiile, toate printesele sunt ‘cele mai frumoase’), care, tocmai d-aia, incep sa devina plictisitoare si chiar enervante dupa scurta vreme. O dorinta bolnavicioasa de a stapâni comori, o descriere a abuzului, carnagiului si ororilor, urcate la rangul de intâmplari care merita povestite si laudate (desi, in opinia mea, reprezinta mai degraba cazuri clinice). O lume a tâfnei si zadufului, in care ‘vitejilor’ si ‘eroilor’ le sare mustarul din orice. Nu exista pe nicaieri vreun semn de cumpatare sau de inteligenta, fie si in stare embrionara, totul reducându-se la ospete pantagruelice, lupte si ‘ba pe-a ma-tii, ia vino-ncoa sa-ti tai capul!’. Se pare ca nu s-a auzit, in epoca, de ‘cel mai destept cedeaza’. O alta ciudatenie: nu stii clar care sunt personajele pozitive si care cele negative, intrucât toate sunt obsedate de comori, haleala si sânge, cât mai mult sânge.

Si când te gândesti ca toata aceasta tragedie s-a declansat din cauza orgoliului unor muieri oteviste, care s-au certat ca mahalagioaicele care e mai mare in rang si, prin urmare, care sa intre mai intâi in catedrala. Asta da comportament crestin!

Marturisesc faptul ca, dupa citirea acestei carti (chipurile, de cultura generala), complexul de inferioritate nu ma mai streseaza asa de tare…

Ce carte istorica (sau pe-aproape) va place?