Este preferata mea alaturi de fotografia macro. Orice colt din natura care ma capteaza cu ceva deosebit, care imi spune ceva la un moment dat, care ma impresioneaza printr-un anumit detaliu, este demn de a fi imortalizat. Intr-un peisaj frumos toate elemementele cadrului natural se imbina armonios, iar la vederea lui sufletul iti tresalta de bucurie si uimire, iar povestea din el te invita la visare. La fel se intampla si cu fotografia de peisaj, daca aceasta are ceva magic, ceva ce-mi face ochii sa zambeasca de incantare, o consider reusita.

In general fotografiez pentru mine, pentru placerea mea si nu tin neaparat cont de zecile de reguli ale fotografiei de peisaj. Zeci e putin spus, sute cred ca sunt si ma obosesc deja. E plin internetul de ele, nu o sa le pomenesc aici decat pe cele care imi par extrem de importante, de care imi amintesc uneori pe teren.

In primul rand trebuie spus ca folosesc intotdeauna functiile manuale ale aparatului si ma joc cu setarile pana iese rezultatul dorit (uneori stau chiar si 10 minunte pentru un cadru reusit), imi aleg cu grija subiectul, il incadrez doar in vizor, aleg o diafragma cat mai inchisa, f/11 pana la f/16, mi se pare esentiala regula treimilor, dar mi se pare imposibil de respectat de fiecare data, apoi este foarte importanta lumina care nu trebuie sa fie foarte puternica si sa cada perpendicular pe subiect, si desi sunt constienta ca trebuie sa evit miezul zile, tocmai in acest interval orar, 11-15, apetitul meu pentru fotografiat este maxim. Desigur, ar fi ideal sa fotografiem doar inainte de rasarit si de apus, dar teoria asta e cam greu de pun in practica. Cerul cu norisori albi, pufosi, ca de vata, constituie iarasi un reper important pentru mine. Peisajul trebuie sa aiba profunzime, iar prezenta pe cer a norilor cumulus o asigura, asa ca nu plec la fotografiat cand cerul este perfect senin (pentru astfel de situatii mi-ar fi foarte util un filtru de polarizare). Incerc sa nu mai fac greseala de a pozitiona linia orizontului exact in centrul fotografiei si evit ca aceasta sa se intersecteze cu subiectul.

Amprenta mea pe o fotografie este data de creativitate, de viziunea proprie pe care o imprim cadrului. Desigur, de preferat ar fi sa vin mereu cu ceva nou, cu un unghi special, o perspectiva inedita, dar aproape de fiecare data iese ceva clasic, cliseistic. Probabil asta vine cu timpul, dupa mii de ore de practica sau necesita talent cu carul, de care eu, sincer, nu cred ca dispun.

Iata si cateva trucuri la care apelez cu incredere: de cate ori am ocazia includ in prim planul imaginii elemente de vegetatie: crengute de pomi, frunze spectaculoase de agava, aloe vera sau celebra “floare de hartie”, bougainvillea. Cert este ca nu-mi doresc fotografii banale, plictisitoare, si de aceea, pentru a da un plus de forta si dinamism imaginii, incerc sa strecor si cateva linii verticale (siluete umane, de arbori, cladiri) sau diagonale, pe langa cele orizontale cere sugereaza pacea, relaxarea, iar pentru o expresivitate deosebita este indicata combinarea formelor liniare cu cele circulalare sau curbate(Coasta Dalmata abunda in astfel de peisaje).

Din pacate nu pot ilustra cele de mai sus asa cum mi-as fi dorit, prin niste peisaje de senzatie cu maiestoase creste montane, cu apusuri dramatice la malul marii sau spinari pitoresti de dealuri presarate cu casute idilice, ci prin cateva peisaje bucurestene surprinse primavara aceasta.

In Gradina Botanica

In Parcul Herastrau

In Parcul IOR

Va plac peisajele sau le considerati plictisitoare? Ce anume va atrage si ce apreciati cel mai mult la o fotografie de peisaj, povestea din spatele ei, modul de realizare sau emotia pe care o transmite?