Prima parte o gasiti aici.

–         Chiar trebuie să te întorci mâine seară la unitate? Poate că reuşeşti să îi convingi să te mai lase o zi! De altfel, nu cred că……

–         Eei, Ligia, nu fi prostuţă, ştii foarte bine că în armată nu se negociază. Ordinele se execută, nu se discută!

–         Uff, tu şi militarii tăi, niciodată nu voi înţelege viaţa asta cazonă… parcă sunteţi nişte roboţi, nu fă aia, nu fă ailaltă…… păi ce, voi gândiţi numai când vi se ordonă?

–         Hehe, nu este chiar aşa….. gândim în limitele ordinului, în aşa fel încât să îl respectăm!

–         Aha, te-am prins! Am avut, totuşi, dreptate!

Este vară, vântul adie uşor, ne plimbăm pe plajă şi admirăm vapoarele din larg. Sunt aşa de mici, par nişte licurici. Te aşezi, iar eu mă intind înspre tine. Îmi apropii cuminte capul de pieptul tău. Zâmbeşti triumfător şi îţi treci mâinile prin părul meu. Îţi place mult, căci este tuns scurt şi îţi gâdilă palmele. Ridic privirea spre tine şi îţi privesc ochii. Ah, da… ..ochii tăi, cei doi aştri care îmi luminează sufletul! Nu mă mai satur să mă uit la ei fix, dar totuşi cedez, căci mă tem, îmi este frică să nu mă orbească! Râzi uşor, sună ca un ciripit; iar ai câştigat, ştii foarte bine că nu îţi pot rezista! Te apleci puţin, îmi săruţi uşor fruntea, apoi vârful nasului şi, în final… Îmi place! Buzele tale au gust de mare; deschid ritmic gura, încercând să respir mai mult aer, însă tu îmi tai răsuflarea, vrei să sorbi fiecare părticică din viaţa mea! Îmi doresc să scap, dar m-ai înlănţuit strâns. Marea este singura mea aliată, valurile ei caută din răsputeri să mă răpească din braţele tale, dar tu nu îmi dai drumul! Uite… uite!!! Acum vine un talaz mare, este şansa mea, unica! Suntem acoperiţi într-o clipă, dar realizez imediat că vom rămâne aşa pentru eternitate, noi vom personifica mitul androginului!

Îmi ia puţin timp să mă dezmeticesc şi te contemplu din nou cu nesaţ. Eşti culcată pe nisipul fin, iar trupul tău gol şi ud devine auriu, căci luna şi stelele se revarsă asupra lui. Schiţez un zâmbet, să te conving că sunt pregătit dar, de fapt, habar nu am ce să fac! De fapt, ştiu, dar nu am curaj….. Îmi întinzi mâna şi mă chemi, iar eu mă supun, afişând un chip inocent. Ne iubim intens, te zbaţi precum o leoaică…… te linişteşti repede, însă o faci doar ca să mă amăgeşti şi te arunci din nou asupra mea……

Respirăm greu amândoi, suntem extenuaţi. Ce contează? Suntem fericiţi, îmi şopteşti încontinuu ceva la ureche, dar nu reuşesc să înţeleg. Cuvintele nu mai înseamnă nimic! Este prima noastră noapte de dragoste. Taci brusc şi se face linişte…..

–         Marius, te implor, ordonă timpului să se oprească aici, pentru vecie!

–         Nu pot, nu îmi doresc asta, Ligia! Sunt egoist, vreau ca aceste clipe să se repete!

Un ţipăt sfâşietor şi prelung mă face să tresar. Deschid ochii şi prives în jur. Este o bătrână care îşi strigă soţul, dar el nu îi răspunde şi doarme, ca şi tine. Stau în genunchi acum. Mâna mea dreaptă îţi mângâie încet poza. Îţi este frig, piatra funerară este foarte rece! Nu mai am lacrimi să plâng. Mă gândesc cu groază că spinii din inima mea se vor usca şi voi uita. Nu, nu pot să accept asta! Şoferul, accidentul……pe el l-am iertat demult! Aaaah, DACĂ nu aş fi plecat atunci!!!! Îmi spun: “Ticălosule, criminalule, tu ai ucis-o!

Oooh, Ligia, îl aveam!!! Aveam inelul în buzunarul hainei! L-am ales cu grijă, exact cum îţi place ţie: subţire, din argint, căci ştiu că deteşti aurul, cu un mic diamant în mijloc. Pregătisem totul, restaurantul, cina, şampania, era perfect! El, el este de vină, demonul geloziei, da, el m-a ispitit! Mi-a poruncit să plec, m-a smuls de lângă tine, blestematul!

Tu nu mai eşti acum, dar ştiu că eşti lângă mine! Simt mângâierea ta tandră şi aud cum mă chemi să vin la tine. Nu, Ligia, nu voi veni! Trebuie să trăiesc, sunt osândit să te iubesc perpetuu. Ne vom revedea, iubito, dar nu încă. Nu încă!

Fin

„Pasiunea este o febra a mintii care ne lasa istoviti.” William Pen

Dupa cum am mai povestit de cel putin zece ori pana acum, pasiunea mea pentru blogging a debutat spectaculos, vijelios si promitator la inceputul anului 2007. In curand se vor implini 4 anisori in online, timp in care am iubit, am plans, am sperat mai mult decat intr-o viata de om. As putea s-o compar cu un foc mistuitor, care incendiaza totul in calea sa, care te subjuga,  te orbeste cu flacara sa impetuoasa, salbatica, chinuitoare, iti cotropeste simturile si vointa, te fascineaza si te macina pana cand te epuizeaza complet si te abandoneaza fara regrete intr-un ocean al desertaciunii si tristetii. Ce mai ramane cand flacara pasiunii s-a stins complet? Scrumul, adica inutilitatea, neputinta, deznadejdea. Si indiferenta pentru ceea ce alta data reprezenta chiar viata ta.

Nu as vrea sa se ajunga atat de departe, dar trebuie luata in calcul si posibilitatea aceasta. Totul a pornit de la intrebarea lui Zuzu in legatura cu planurile de viitor ale blogurilor noastre. Imi primul rand imi doresc ca pasiunea mea pentru blogging sa nu se stinga. Ma gandesc ca nu poate tine la infinit si  ar fi trist ca in locul ei sa se instaleze rutina, dusmanul de temut al tuturor activitatilor noastre, ce ar echivala, in acest caz, cu moartea blogului.

Am mai spus si cu alte ocazii, mai presus de orice pentru mine bloggingul inseamna socializare, discutii placute si interesante cu toti cei care imi impartasesc pasiunea. De aceea, pentru ca suntem la capitolul  viitor, mi-ar placea sa-mi spuneti ce ati dori sa gasiti in mod special pe  acest blog, care este tema pe care ati dori-o dezbatuta mai des aici, ce anume va place sa cititi pe bloguri in general, ce nu va place la Summer Love, ce ar trebui imbunatatit, de ce reveniti aici, ce nota ati da acestui blog(de la 1 la 10), daca considerati ca trebuie sa continui sau sa ma opresc aici. Si o ultima intrebare, in viziunea voastra, pasiunile sunt pentru toata viata sau pentru o scurta perioada, ele dureaza vesnic sau se sting odata cu trecerea timpului?

Taking Chance

HBO Films

16 ianuarie 2009

Cu: Kavin Bacon

(LtCol Michael Strobl)

Daca inca nu l-ati vazut pe Kevin Bacon intr-un rol pozitiv, nu ratati „Taking Chance”. Joaca rolul unui ofiter care insoteste corpul neinsufletit al puscasului marin de 19 ani Chance Phelps pe teritoriul Americii, de la ajungerea acestuia din Irak si pâna in orasul natal, unde va trebui sa fie inmormântat. O actiune simpla, liniara, dar stai cu inima in gât de la inceput pâna la sfârsit si iti e dificil sa-ti stapânesti lacrimile. Este de-a dreptul impresionant modul in care realizatorii au redat starile sufletesti ale oamenilor care vin in contact cu misiunea ofiterului de escorta.

Mai departe….filmul trebuie vazut, n-are cum sa fie explicat.

The Messenger

Regia: Oren Moverman

2009

Cu: Woody Harrelson, Ben Foster

„The Messenger”. Intr-o societate heteroclita ca cea americana e de la sine inteles ca oamenii reactioneaza diferit la vestile foarte dureroase.

Un soldat erou si un ofiter necombatant formeaza o echipa. Misiunea lor este de a anunta rudele cele mai apropiate de moartea prietenilor, sotilor, copiilor. Ca primitor al vestii simti cum ti se prabuseste lumea interioara, cum ti se inmoaie genunchii, ca nu mai ai aer, ca te lasa viscerele. Dar iti revii destul de repede si te apuca revolta generala: de ce mie mi s-a intâmplat asta, de ce el a trebuit sa moara, de ce exista atâta nedreptate pe pamânt si ofiterii astia ce cauta la poarta mea in loc sa fie pe front? Uiti ca nu trebuie sa tragi in mesager, uiti ca trebuie sa fii civilizat, uiti ca durerea ta e personala si asa trebuie sa ramâna. Ii scuipi, ii iei la palme, le reprosezi totul. Totul! O persoana insa reactioneaza diferit. De ce oare?

Cei care i-au incredintat aceasta misiune soldatului in perioada lui de „refacere” s-au inselat crezând ca a anunta rudele despre tragediile lor e mai usor din punct de vedere sufletesc decât in luptele de guerilla din desertul irakian. Trebuie sa ai un spirit extrem de puternic, sa respecti un cod si sa te abtii de la a face „concesii” celor care primesc vestea. Prezentarea trebuie sa fie impecabila iar atitudinea trebuie sa fie martiala si cât se poate de distanta, fara a induce insa sentimentul de nepasare. Ca mesager, nu trebuie decât sa anunti. Mai departe exista o echipa de ajutor care se va ocupa ca rudele sa primeasca intreaga asistenta de care e nevoie pentru a trece peste acest groaznic eveniment. Dar mesagerii…sunt si ei oameni, nu roboti. Oricât ar incerca, le e imposibil sa nu se implice emotional, sa nu se invinovateasca de fapte pe care le-au facut in momente de cumpana sau de momente in care considera ca au fost lasi.

Dou filme in care nu e vorba ca unii sunt rai si altii sunt buni, nu poti defini personajele in „negative” si „pozitive”. Doua filme in care ne confruntam cu noi insine si modul in care ne definesc reactiile pe care le avem.

Mereu am fost impresionat de demnitatea cu care americanii stiu sa-si poarte durerea. Initial am vazut-o descrisa in filme si nu aveam de unde sa stiu daca asa se intâmpla si in viata reala. Atentatele de la 11 septembrie 2001 m-au convins insa: americanii sunt demni chiar si in momentele cele mai atroce. Cu mici exceptii. De unde oare au aceasta forta interna de a trece peste asemenea intâmplari?

Intotdeauna am crezut ca durerea ta trebuie sa fie a ta si atâta tot. Nu-ti scoti durerea la taraba, nu te dai in stamba, nu urli in public, nu faci pe victima. In particular insa (si asta inseamna, din punctul meu de vedere, ori ca esti singur, ori in cercul tau de prieteni intimi sau de rude pe care le simti apropiate), te poti descatusa. Nu e nimic rusinos in a plânge. Prin momentele dificile pe care le-am avut in viata, asa am incercat sa trec. Uneori am reusit. Alteori…

Voi … cum va manifestati durerea?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JjD4eWEUgMM]

1. Când te-ai îndrăgostit ultima oară?

Irelevant.

2. Care sunt sporturile tale preferate şi care dintre ele le practici?

Inotul si tenisul. In trecut imi placeau si patinajul artistic si gimnastica, iar pana ieri ma uitam si comentam fotbal.  In prezent, singurul practicat e inotul.

3. Când ai spus ultima oară ”te iubesc!”şi cui?

Irelevant.

4. Care este melodia care o cânţi sub duş?

Pentru asta iti trebuie o anumita stare sufleteasca care implica buna dispozitie, bucuria de a trai,  speranta, visare. Ceea ce e exclus in cazul meu. Probabil ca se aude totusi o melodie, cea a stropilor de apa ingemanati cu lacrimile mele.

5. Care este culoarea ta favorită?

Depinde de anotimp. Negrul iarna, albul vara.

6. Este vreun lucru pe care ai vrea să-l schimbi la tine? Dacă da, care?

Cam multe. Lipsa norocului, in principal.

7. Care este partea ta preferată a zilei? De ce?

Imi place miezul  zilei pentru ca abia atunci ma trezesc cu adevarat, iar concentratia e maxima.

Merge mai departe la tot blogrollul.