Imposibil să căutăm în jur și să nu găsim oameni care reușesc minuni doar rostind cuvinte. Ne ating sufletul frământat și chinuit și îl vindecă. Sunt cuvinte cu puteri tămăduitoare, care alină orice durere, indiferent cât este de mare. Însă, există și un alt gen oameni. Supărați pe viață și pe semenii lor, negativisti, pesimiști, îngâmfați, ei nu pregetă să facă rău. Știu exact că vorbele lor produc iritare și chiar suferință. Când îi asculți sau citești, când le simți tonul superior, atotștiutor, când vorbele se transforma în acuze și jigniri, oricât de calm și binedispus ai fi, te umpli de nervi.

Vineri, o zi bună în aparență, avea să se încheie dezastruos. Încurajată de sfaturile voastre, eram gata să mă iau la trântă cu depresia, când, la finalul programului de lucru, istoria s-a repetat. Cealaltă șefă s-a rățoit la mine cu același pretext absurd, i s-a părut ei că nu o bag în seamă. Deja mă întreabă colegii ce are conducerea cu mine, de ce se poartă așa. Încerc să ignor pe cât posibil incidentul, ajung acasă și găsesc pe facebook o persoană necunoscută care pusese tunurile pe opiniile-mi exprimate în propria căsuță virtuală. Atât de tare m-a enervat faptul că cineva care nu mă cunoaște își permite să emită judecăți de valoare la adresa mea și a blogului, încât n-am dormit toată noaptea. Era ultimul lucru la care mă așteptam, picătura care a umplut paharul, pentru că în general haterii au stat departe de blogul meu și era cel mai nepotrivit moment în care puteau să apară. Când am realizat, sâmbătă dimineață, că încă nu mi-am revenit, am intrat în alertă. Oare ce mă putea deconecta? Cum puteam să mă calmez, să uit de tot și de toate? Eram o epavă, nu mai puteam continua așa. Deși am observat cerul acoperit de nori, am decis să ies într-un parc pentru o ședință foto. Vremea mohorâta se oglindea perfect în starea mea de spirit, clocotind de furie, mă căzneam să surprind magia toamnei. Sufeream enorm la capitolul concentrare și creativitate. Gândurile îmi zburau haihui la evenimentele recente precum frunzele veștede purtate pe aripile vântului de octombrie.

M-am avântat apoi prin pădure, am descoperit o tainică potecă și am fost curioasă unde duce. La capătul ei mă aștepta o surpriză de proporții. Cerul se limpezise, iar soarele strălucea bucuros, trimițându-mi și mie o rază de speranță. Am primit-o zâmbind. Furtuna trecuse, iar în suflet se instalase pacea…

După realizarea a peste o mie de fotografii în câteva ore, trece, garantat, și mama depresiei.

Există o mulțime de metode prin care ne putem calma nervii după o ceartă, relaxa în perioadele stresante sau detașa de gândurile negre și necazurile care par a ne copleși. Iată (doar) câteva propuneri (atunci când autocontrolul eșuează):

– putem savura un delicios ceai de plante (de tei, de sunătoare) sau asculta muzica preferată

– inspirăm adânc, ne ținem respirația, apoi expirăm și repetăm exercițiul

-masajul, o baie fierbinte, aromată, înspumată, meditația

-putem discuta cu cineva care ne înțelege sau putem apela la blogoterapie

-putem opta pentru o plimbare de 10 minute în aer liber cedând copacilor energia negativă printr-o simplă atingere

Eu aleg de fiecare dată fotografiatul și de fiecare dată funcționează. Poate un pic mai greu sâmbătă pentru că am fost înconjurată de multe culori care imprimă o stare de apăsare, favorizează apariția angoaselor existențiale și chiar a depresiilor, cum ar fi marourile și roșul intens. Noroc că am compensat cu verde din belșug, cea mai reconfortantă și echilibrată culoare. Nu recomand administrarea calmantelor.

Voi ce metodă folosiți pentru a vă calma nervii și cine va supără cel mai rău și ce mai des?