Vestea căzuse ca un trăsnet. Eram năucită, o singură întrebare răsunându-mi obsesiv în minte. De ce? De ce? Impactul fusese devastator, asemănător efectelor unui seism cu magnitudinea de 9 pe Richter, zdruncinându-mi întreaga lume interioară.

O văd pe mama împachetând lucrurile și realizez că nu mai există cale de întoarcere. Eram evacuați. O familie influentă și înstărită ne-a cumpărat apartamentul și eram nevoiți să părăsim locul în care ne trăisem aproape întreaga viață. Într-un final, îmi strâng obiectele personale în niște pungi imense cât durerea care-mi frângea sufletul. Cu lacrimi în ochi îi spun adio și nu mai am puterea să mă uit înapoi.

Pășesc mută de uimire și încantare în noua casă situată într-o zonă aproximativ centrală, înverzită, a orașului. Pătrund în prima cameră și mă minunez cât de spațioasă este, admir mobila executată cu mult bun gust. Descopăr următoarea cameră la fel de primitoare, deschid fereastra și observ lipită de zidul casei o cafenea micuță care mă îmbie să savurez la o masă o băutură fierbinte, ies să cercetez și împrejurimile și zăresc în depărtare sclipirile jucăușe ale oglinzii unui lac de safir în lumina puternică a soarelui de amiază.

Ce feerie! Amărăciunea din suflet se risipește brusc, dau s-o strig pe mama, să-i împărtășesc primele impresii, să-i spun cât de mult îmi place și cât de fericită sunt.

Dar nu mai apuc pentru că soneria telefonului uitat pe etajeră urlă prelung, asurzitor și lumea mea începe procesul invers, de recompunere…

Suntem înconjurați de tot felul de lucruri de care, inevitabil, ne atașăm puternic pentru că în ele sunt depozitate clipe frumoase, amintiri dragi. Ele spun povești de demult, așa cum nimeni n-o poate face. Valoarea lor sentimentală e inestimabilă, de aceea nu am vrea să le pierdem. Și mereu ne întoarcem la ele, le scoatem din sertare, din cufere sau dulapuri și le privim cu dor amestecat cu melancolie, dragoste și bucurie. Pot fi bijuterii, haine, jucării, ceasuri, pixuri sau fotografii. Le iubim pentru că o persoană specială ni le-a dăruit cândva sau pentru că le-am cumpărat dintr-un loc pe care nu-l vom uita niciodată. Pentru că ne aduc aminte de ceva sau cineva care la un moment dat ne-a marcat viața. Sau pentru că, pur și simplu ne-au căzut cu tronc, ni s-au lipit de suflet în cel mai bizar mod cu putință, fără să înțelegem prea bine de ce.

Nu mă voi împăca niciodată cu ideea că mi-am pierdut un inel de argint cu o piatră albastră, bijuteria mea preferată, într-o călătorie la munte în 2011 sau că mama i-a oferit rucsacul meu mic și alb unei fetițe care venise la noi în vizită.

Dar lucrul de care sunt atașată cel mai puternic la ora actuală, fără de care nu aș putea respira, cel care îmi adăpostește toate gândurile și amintirile din ultimii trei ani, este blogul. Voi aveți un astfel de obiect de care sunteți extrem de atașați? Cum ați resimțit (dacă s-a produs) părăsirea casei părintești?

sursa foto:weheartit.com

Ieri dimineata, la serviciu, o colega m-a intrebat daca nu stiu din intamplare un centru de reparat aparatura foto. Era vizibil intrigata, chiar suparata, si pana la sfarsitul programului toti colegii au aflat povestea Canonului ei drag. Ce se intamplase de fapt? Tipa este “fericita” posesoare a unei camere foto de care se simte foarte atasata datorita valorii ei sentimentale inestimabile. Care, curat ghinion, saptamana trecuta, in excursie fiind, pe creasta semeata a unui masiv calcaros, a lasat-o cu ochii in soare, caci a refuzat sa mai faca poze. Iar cu aparatele astea nu te joci, sunt incapatanate rau, mai ceva decat oamenii. Cand zice el nu, pai nu e chip sa-l faci sa se razgandeasca. Ciudat insa, problema se manifesta doar la exterior, mai precis, in loc de imaginea surprinsa, apare ecranul alb, in casa insa, pozele ies impecabil. Eu i-am sugerat sa-si cumpere altul, pentru ca oricum aparatul este antic si de demult, insa ea nu vrea sa renunte cu niciun chip la obiectul mult iubit. Dar nimeni nu a stiut s-o ajute cu un sfat, iar eu ma bucuram in sinea mea ca am un Canon aproape nou si functionabil. Chiar il laudam ca desi am realizat cu el aproape 7000 de fotografii, nu da semne de oboseala.

Nu dadea…pana aseara cand am incercat sa descarc niste poze si am constatat cu stupoare ca acest lucru este imposibil. Cablul de date nu e de vina, caci mai am unul in casa si nici cu el operatiunea nu este posibila, cele doua calculatoare nici atat, asa ca, prin eliminare, mi-a mai ramas o singura varianta corecta. S-a defectat (si) Canonul meu. Din acea clipa n-am mai fost om! Sunt efectiv bulversata, derutata, dezorientata. :dizzy: Nu mai sunt in stare de nimic, m-am framantat toata noaptea si m-am trezit dis-de-dimineata sa caut o solutie. Nu-mi sta capul la altceva decat la rezolvarea acestei probleme. Am o senzatie stranie de neputinta, parca as avea mainile legate. Sunt in stare de soc, irascibila, frustrata, chinuita de temeri si dileme. Abia acum inteleg comportamentul colegei mele, care vadit preocupata, intreba in dreapta si in stanga, doar-doar s-o gasi cineva s-o ajute.

Voi cum reactionati cand vi se defecteaza un lucru la care tineti foarte mult (un telefon, televizor, calculator, ceas, aparat foto, aragaz, frigider, cafetiera etc) si pe care nu reusiti, prin propriile forte, sa-l reparati? Va puteti detasa de problema sau va ganditi neincetat la ea pana gasiti o solutie si obiectul functioneaza iar?