Atașament

casa-frumoasa-toamna

Vestea căzuse ca un trăsnet. Eram năucită, o singură întrebare răsunându-mi obsesiv în minte. De ce? De ce? Impactul fusese devastator, asemănător efectelor unui seism cu magnitudinea de 9 pe Richter, zdruncinându-mi întreaga lume interioară.

O văd pe mama împachetând lucrurile și realizez că nu mai există cale de întoarcere. Eram evacuați. O familie influentă și înstărită ne-a cumpărat apartamentul și eram nevoiți să părăsim locul în care ne trăisem aproape întreaga viață. Într-un final, îmi strâng obiectele personale în niște pungi imense cât durerea care-mi frângea sufletul. Cu lacrimi în ochi îi spun adio și nu mai am puterea să mă uit înapoi.

Pășesc mută de uimire și încantare în noua casă situată într-o zonă aproximativ centrală, înverzită, a orașului. Pătrund în prima cameră și mă minunez cât de spațioasă este, admir mobila executată cu mult bun gust. Descopăr următoarea cameră la fel de primitoare, deschid fereastra și observ lipită de zidul casei o cafenea micuță care mă îmbie să savurez la o masă o băutură fierbinte, ies să cercetez și împrejurimile și zăresc în depărtare sclipirile jucăușe ale oglinzii unui lac de safir în lumina puternică a soarelui de amiază.

Ce feerie! Amărăciunea din suflet se risipește brusc, dau s-o strig pe mama, să-i împărtășesc primele impresii, să-i spun cât de mult îmi place și cât de fericită sunt.

Dar nu mai apuc pentru că soneria telefonului uitat pe etajeră urlă prelung, asurzitor și lumea mea începe procesul invers, de recompunere…

Suntem înconjurați de tot felul de lucruri de care, inevitabil, ne atașăm puternic pentru că în ele sunt depozitate clipe frumoase, amintiri dragi. Ele spun povești de demult, așa cum nimeni n-o poate face. Valoarea lor sentimentală e inestimabilă, de aceea nu am vrea să le pierdem. Și mereu ne întoarcem la ele, le scoatem din sertare, din cufere sau dulapuri și le privim cu dor amestecat cu melancolie, dragoste și bucurie. Pot fi bijuterii, haine, jucării, ceasuri, pixuri sau fotografii. Le iubim pentru că o persoană specială ni le-a dăruit cândva sau pentru că le-am cumpărat dintr-un loc pe care nu-l vom uita niciodată. Pentru că ne aduc aminte de ceva sau cineva care la un moment dat ne-a marcat viața. Sau pentru că, pur și simplu ne-au căzut cu tronc, ni s-au lipit de suflet în cel mai bizar mod cu putință, fără să înțelegem prea bine de ce.

Nu mă voi împăca niciodată cu ideea că mi-am pierdut un inel de argint cu o piatră albastră, bijuteria mea preferată, într-o călătorie la munte în 2011 sau că mama i-a oferit rucsacul meu mic și alb unei fetițe care venise la noi în vizită.

Dar lucrul de care sunt atașată cel mai puternic la ora actuală, fără de care nu aș putea respira, cel care îmi adăpostește toate gândurile și amintirile din ultimii trei ani, este blogul. Voi aveți un astfel de obiect de care sunteți extrem de atașați? Cum ați resimțit (dacă s-a produs) părăsirea casei părintești?

sursa foto:weheartit.com

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Share

81 de comentarii la “Atașament”

  1. Holaaa! Mda, e adevărat ca mai sunt asemenea obiecte care mi-s dragi, însă numai în măsura în care îmi aduc aminte de anumite persoane, importante pentru mine. Cred ca trăsătura mea de caracter, una dintre ele, desigur, iaste că mă pot adapta la orice :smile: Cred că aş putea oricând să renunţ la tot şi să o iau de la capăt în altă parte…de fapt, am făcut asta de două ori până acum.

    1. Hola, Marin. :cool: :cheerful: In alta parte, da, dar nu in alta parte de lume… Adica ai plecat, dar ai ramas tot pe meleaguri romanesti. Nu te tenteaza strainatatea… :dizzy: :biggrin: :unsure:

      Cand renunti la tot pentru asa vrei tu, pentru ca viata iti ofera ceva mai bun intr-un alt loc cred ca e mai usor. Insa atunci cand esti obligat…este foarte dificil.
      E foarte importanta aceasta trasatura. Adaptabilitatea. Hm, eu ma adaptez greu si cand se intampla minunea…ma vad nevoita sa plec. Story of my life.

      Wou, ce tare, sa te poti adapta la orice. Si la rau? Si la cele mai vitrege conditii ai putea? :tongue: :dizzy: :ermm:

      1. Neaţaa! Cred că mă pot adapta la orice; încă nu sunt sigur dacă e bine sau nu. Păi, am renunţat şi din vrut şi obligat, cam jumate din fiecare.
        Nu, nu mă tentează străinătate. Ba, nu prea mai mă tentează nici România din afara Argeşului :biggrin:

  2. Casa parinteasca o sa o parasesc in septembrie, o sa’ti spun atunci cum e:)) Cat despre un obiect…am un inel cu o valoare sentimentala foarte mare pentru mine si stiu ca il voi pastra mereu chiar daca poate nu’l voi mai purta din eu stiu ce motive (asta este pe un viitor indepartat, desigur:)) ) …intr’o zi imi aluneca’se in buzunar…stateam cu mainile in buzunar si cand am scos mana s’a agatat in marginea buzunarului si a alunecat(bine ca in buzunar si nu pe langa) fara sa simt, aveam maine cam inghetate, d’asta le tineam in buzunar, era iarna…si cand am realizat am avut impresia ca l’am pierdut…am simtit cum mi s’a oprit inima in loc pentru o secunda si cum stomacul mi s’a ridicat in gat…am dat casa peste cap ca abia dupa cateva ore sa’mi dau seama ca era in buzunar…cand l’am gasit am simtit o adevarata bucurie:x

    1. Da, despre acest sentiment e vorba. Iar tu l-ai descris perfect. Asa am simtit si eu cand am descoperit ca mi-am pierdut inelul favorit… :cwy: :sad: Si unde te muti? :biggrin:

  3. Eu cu acomodarea nu prea am probleme…poate si pentru ca am fost obisnuita. Am locuit mai intai langa Bucuresti, apoi m-am mutat in Bucuresti (unde am schimbat cateva case), din Bucuresti am ajuns in Tours :lol: In plus, cred ca sunt si o persoana adaptabila si toleranta, ceea ce m-a ajutat. De obicei mi-e greu un pic la inceput, dar ma acomodez repede. Insa cum ai spus si tu intr-un comentariu anterior, e usor cand o faci de placere, cand ai ales tu, sau cand o faci pentru ceva mai bun. Cand esti nevoit poate ca e mai greu.

    La fel ca si tine, sunt foarte atasata de blog :biggrin: !

    1. Larisa, sunt curioasa, in ce sens esti toleranta? De exemplu daca cineva te jigneste, iti vorbeste urat, te acuza de chestii pe care nu le-ai facut ii treci cu vederea aceste iesiri in decor? Il ierti?

      Da, chiar daca scriu atat de rar eu sunt inca super atasata de blog. Doar ca nu mai am energia de odinioara. Cu cat trece timpul cu atat imi dau seama ca obosesc mai repede si nu mai am puterea de a scrie. La inceput e totul asa simplu…

      1. Eh, nici chiar asa! Cand se ajunge la jigniri si la vorbe urate deja e grav, nimeni n-ar trebui sa permita asta. Insa in general sunt destul de ingaduitoare cu oamenii, cu situatiile, cu ce se intampla in jur. M-ajuta sa fiu mai linistita.

        Dar nu scrii deloc rar, Nice! Mie mi se pare ca scrii exact asa cum trebuie, nici in fiecare zi, dar nici nu trec saptamani fara sa apara nimic nou pe blog. Mie, de exemplu, mi-e greu sa-i urmaresc pe cei care posteaza in fiecare zi, din lipsa de timp.

        1. Da, cred ca e o atitudine inteleapta. Dar cred ca si situatiile din Franta sunt diferite de cele intalnite in Romania…
          Pai chiar la ei ma raportam, la cei care scriu zilnic… :dizzy: :ermm: Nici nu se intampla zilnic ceva senzational in viata mea. Nici macar ceva interesant. :lol: :biggrin: :unsure: :cwy:

  4. Io, am o farfurie de când eram micuț. Cu Albă a Zăpada și piticii, o farfurie michteaux pictată, aurită pe margini, făcută-n Ungaria prin 1962, plată pentru desert. Ei bine și acum îmi pun câte-o prăjitură-n ea sau un sendvici.

        1. Da, e ciudata, dar de fapt farfuriuta aia e nepretuita. Cand te uiti la ea iti aduci aminte de varsta de aur a copilariei… Eu una era disperata sa am cea mai frumoasa farfurie, cea mai simpatica canuta, sa am tacamurile mele… :tongue: :silly: :angel:

  5. Si eu ma atasez destul de tare de lucrurile mele, si acum imi pare rau dupa colectia mea de benzi desenate pe care mi-a aruncat-o mama :( Insa in ultima vreme am inceput sa ma mai detasez de obiecte, probabil cel mai tare as plange dupa verigheta.

    Eu mi-am parasit casa parintilor la 24 de ani, cand m-am mutat cu actualul meu sot. Cum ai mei sunt din Cluj, n-am trecut niciodata prin experienta mutatului de acasa in facultate, deci am plecat destul de tarziu. La inceput mi-era foarte frica de necunoscut, dar m-am obisnuit destul de repede cu apartamentul in care stau acum (in chirie, deci pana la urma trebuie sa ma mut si din asta). Poate ce a facut trecerea mai usoara e faptul ca parintii mei locuiesc la 10 minute de mine, deci pot sa-i vizitez cand ma chef.

    Cat despre blog, intamplarea face sa trec prin perioada asta cand n-am stiut cateva zile ce se intampla cu el si daca o sa-l mai am vreodata. Nu m-am panicat, chiar am fost destul de relaxata, deci se pare ca nu-i chiar sfarsitul lumii ca n-am blog, doar ca a inceput sa-mi fie un pic dor de el, si sa scriu, si sa-mi recitesc unele chestii (am destul de multe lucruri folositoare in el, pentru mine inclusiv :biggrin: ). Ar trebui sa-si revina in curand, zilele astea.

    1. Nu stiu ce sa zic, una e sa le arunci chiar tu pentru ca te-ai saturat de ele si alta e sa le pierzi sau sa ti le arunce altii. E groaznic.

      Chiar eram curioasa cum suporti perioada asta fara blog. Anda, si eu abia astept sa-l repui pe picioare. :happy: :biggrin: Intru zilnic si de cateva ori sa vad daca ti-ai reluat activitatea… Imi pare nespus de rau. :cwy:

  6. Sunt multe obiecte de care m-am atașat. Aparatul meu foto cu sute de poze de familie pe care nu aș vrea să-l schimb deși își arată vârsta,, primul meu telefon mobil, primul meu computer cu ajutorul căruia am făcut cunoștință prima data cu PowerPoint… :biggrin:

    Sunt multe lucruri de la persoane dragi de care nu mă pot despărți. Încă din clasa a cincea obișnuim să ne facem cadouri la școală în ultima zi înainte de vacanța de Crăciun (tragem la sorți). E un obicei foarte drăguț, sunt lucruri care au fost cumpărate cu suflet și asta se simte.

    Mă atașez și de lucrurile „hand-made”, aici pot menționa un portret pe care o colegă foarte talentată mi l-a făcut cadou de ziua mea. :smile:

    Urăsc oamenii care fac mofturi atunci când primesc un cadou. Dacă e dăruit cu drag poate fi și o cutie de chibrituri. Gestul contează. :happy:

    O să scriu și eu un articol pe tema asta. :wink:

    1. Da, primul telefon mobil…oare pe unde mai e, asta chiar e un obiect de colectie. Neaparat de pastrat. :biggrin:
      La mine primul aparat foto e Canonul sapuniera. Nu cred ca o sa despart vreodata de el… Cu el am fost in Croatia mea draga. :wub: :w00t: :silly: :blush: Doamne cat imi lipseste tara asta… :ermm: :dizzy: :sad: :cwy:
      Frumos obiceiul de care spui tu. Eu stiam de Secret Santa, dar pe vremea mea nu era la moda. :lol: :whistle: :cwy:
      In legatura cu darurile primite am scris un articol. “Doar gestul conteaza”. Acum nu stiu ce se intampla cu cadourile date din obligatie, si nu din inima. Ele cred ca ne pun in incurcatura.

      Astept cu interes articolul tau, Iulian. :cool:

      1. NOKIA 3310, de neuitat. Țin minte că mi-a încărcat tata cu 12$ cu gândul să am 2 sau 3 luni să îi sun în caz de nevoie pe părinți, dar eu am consumat jumătate în prima zi cu „Gluma zilei prin SMS” 0,5$/ SMS. :lol:

        Al meu SONY nu prea se mai descurcă după 3 ani, are nevoie de un înlocuitor.

        Nu contează în ce condiții l-a luat, contează că persoana respectivă „și-a stors creierul” să-ți ia ceva, ceea ce înseamnă că totuși îi pasă. :smile:

        1. Eu nu am avut acel Nokia, dar mama da. Am detinut si eu unul celebru, dar nu-i mai tin minte numarul, stiu ca era in voga prin 2006.

          Hm, si zici ca doar 3 ani te-a tinut smartphone-ul… :dizzy: :ermm:

          Hehe, tu mergi pe principiul calul de dar nu se cauta la dinti. :lol:

          1. Cumva Motorola V3?

            Nu-i vorba de smartphone, ci de aparat foto. Are niște probleme la ecran,altfel își face bine treaba. Oricum, unul nou nu e pe lista de priorități. :smile:

            Exact. :biggrin:

            1. Nu, era tot un Nokia… Facea fotografii nice. Am mers cu el in Grecia si Belgia. :lol:

              Ah, scuze, aparatul foto. Acum sunt asa ieftine, mai ales sapunierele, incat nu mai e o problema achizitionarea lor. Desigur, asta in cazul in care nu te bate gandul sa treci pe DSLR. :dizzy: :biggrin:

  7. Hello,
    Am sie u cateva obiecte de care nu ma pot desparti dar mai bine incep sa le enumar:
    1. Steagul Germaniei, l-am cumparat anul trecut, cu mult inainte de a incepe Campionatul European, din pacate nu prea am ocazia sa il folosesc asa ca zace intr-un sertar. Tot la capitolul steag intra si un stegulet al Germaniei care l-am primit in 2006 cand am fost in Germania, tin minte ca toti care am fost in tabara am primit un steag asemanator si fiecare ne-am semnat pe el din pacate eu l-am pierdut pe al meu asa ca un neamt mi l-a dat pe al lui in schimb.
    2.Sugar Cuburile, sau mai bine zis biletele primite de mine la sfarsitul unu proiect in care fiecare si-a spus parerea despre mine sau si-a lasat un gand bun, le am de doi ani si inca nu am de gand sa le arunc. De fiecare data cand le citesc imi da asa o energie pozitiva si ma face sa fiu mai increzator in mine.
    3.Rucsacul, cand eram prin calsa a11-a ma cam batea gandul sa fac turul Europei cu autostopul si atunci tin minte ca matusa-mea mi-a facut cadou un rucsac, inca mai am gandul acela de a face turul Europei iar visul s-ar putea sa devina realizabil mai ales de cand am intalnit pe un tip pe nume Daniel din Timisoara care in drumul sau spre Grecia mi-a aparut in cale, asa ca am facut schimb de numere de telefon si tinem lagatura, s-ar putea ca luna viitoare sa mergem pana in Germania si inapoi ca mai apoi in primavara sa incepem un EuroTrip.
    4.Masina, de cand am cumparat masina investesc foarte mult timp si bani pentru a putea sa o fac sa arete bine din toate punctele de vedere, ma cam intristez uneori cand o persoana imi zice ca nu merita sa imi bat capul atata sau cand imi zice ca nu merita sa bag atatia bani dar epntru mine e o realizare personala sa pot avea propria masina cumparata din banii mei.
    In rest am multe obiecte la care tin dar nu pot sa le insir chiar pe toate aici…
    De vreo saptamana m-am mutat la mama-mea, nu stiu de ce dar aici la ea totul pare mai linistit mai ordonat si parca o alta viata, nu simt o oarecare presiune care o simt cand stau la tata.
    Aici am trezesc la 8, iau micul dejun ma imbrac ma spal si am plecat la lucru, acasa la tata ma trezeam la 7 intre timp mai aspiram il mai ajutam in bucatarie si abea apoi ma pregateam de lucru. La mama e ca in filmele americane dimineata am timp sa citesc si ziaru :)) in timp ce servesc micul dejun.
    That’s all folks!

    1. Buna, Daniel, vezi ca ai pierdut pe drum ultima litera de la prenume. :lol: :biggrin: :tongue:
      Ce comment savuros, iti multumesc pentru toate aceste dastainuiri, asa imi dau seama ca nu am scris degeaba articolul asta. :happy: :cool: :w00t: :blush:
      Imi plac toate obiectele dragi tie, cred ca si eu as putea fi atasata de ele, mai ales de bilete… Sugar Cubes? De asa ceva eu nu am auzit pana acum. :dizzy: :ermm:
      Si mie mi se pare ca e o realizare masina personala. Iar daca tie iti aduce bucurie, e normal sa te preocupe starea ei de functionare. :cheerful:

      Normal ca viata e mai tihnita la mama acasa. Eu locuiesc singura si nu prea imi prieste. :)) Cu mama am intotdeauna tot ce imi doresc. :happy: :blush: Ai facut alegerea inteleapta. :wink:

      Pai…iti doresc sa ti se indeplineasca dorinta cu Germania. :cool: Daca pleci sa nu uiti aparatul foto. :biggrin:

      1. Acuma am observat si eu ca am pierdut o litera pe drum.
        Savuros ca o savarina :blush: , chiar nu ai scris degeaba articolul, mie unul mi-a placut si a fost un mod de relaxare pentru aceasta seara.
        Despre sugar cuburi am auzit si eu prima oara in 2011 la proiectul “Viitorul in mainile mele”, si sunt tare dragute, tot farmecul e sa nu deschizi biletelul pana cand nu ajungi acasa.

        Oriunde as merge nu as vrea sa iau aparatul foto as merge pe principiul ca daca mi se face dor de acel loc sa pot sa revin si la anul cu mare drag.

        1. Ma bucur foarte mult, Daniel, chiar in ideea asta imi scriu articolele, pentru relaxare. A mea si a voastra, a celor care aveti bunavointa sa le cititi… :blush: :happy:

          Ei uite ca ma una ca asta nu ma asteptam, tu chiar nu-ti iei aparatul foto in vacante? :biggrin: :dizzy: Da, desigur, este si asta un mod de-a privi lucrurile, insa eu sunt chiar indragostita de fotografiat. Imi place aceasta activitate. Desi ma cam plictisesc dupa 2000 de fotografii in 2 saptamani. :tongue: :silly:

  8. Obiectele au prostul obicei să se spargă sau să se piardă, tocmai atunci când ajungi să le îndrăgeşti :cwy: :sad: Uneori, teoria se aplică şi în cazul oamenilor, iar asta-i şi mai trist… Ar fi fain dacă firea umană ne-ar permite să nu facem sau să nu ne dorim ceva a cărui lipsă băgăm de seamă că ne-ar face să suferim, da’ e cam greu de aplicat principiul. Uite, deşi au trecut aţâţia ani, încă mai sunt ataşat de locul în care îmi petreceam vacanţele de vară, un mic sat cu etnici germani, pe malul Timişului, la vreo 60 km de Reşiţa (20 de Caransebeş), mergând spre Bucureşti :cool: :smile: Pfff… ce vremuri, din păcate demult şi definitiv apuse…

    Seară faină, Nice :cheerful: :biggrin:

    1. :cwy: :sad: :cwy: M-ai lasat fara cuvinte, Centurion si asta rar mi se intampla. Mi s-a pus un nod in gat citind asta cu oamenii care pleaca tocmai atunci cand ajungi sa-i indragesti. Story of my life…
      Nu stiu, nu am nici cea mai vaga idee de ce ce intampla asta. E gresit sa te atasezi de ceva sau de cineva?

      Seara frumoasa si tie, ma gandeam sa-ti spun noapte buna, dar am vazut cat e ceasul. De cand cu ora asta eu am mereu impresia ca trebuia sa ma culc demult. :tongue: :silly: Si la 18 mi se pare ca e 23. Categoric nu ma pot obisnui cu intunericul… Cred ca sufletul meu va tanji mereu dupa lumina. Indiferent ce inseamna asta. :ermm: :biggrin: :lol:

      1. Am spus-o ca pe o constatare personală, nicidecum n-am anticipat că ating o coardă mai sensibilă sau deschid o rană mai veche. :sad: :cwy: De fapt, cred că a ta “story of my life” se aplică multora, unii poate reuşesc să facă abstracţie, să uite, să ignore… poate că tocmai ăsta e antidotul… Nu cred că e greşit să ne ataşam, mai cu seamă de cineva, aş zice mai degrabă ceva natural, nutrind speranţa unei reciprocităţi (poate nu întotdeauna echivalentă, da’ asta e altă poveste). Ataşamentul faţă de obiecte e puţin mai altfel, nu atât de profund, la urma urmei se pot înlocui, iar dacă poartă cu ele amprenta cuiva, amintirea acelei persoane oricum rămâne pe mai departe, chiar şi în absenţa acelei legături palpabile.

        Ah, da! Şi eu o să am nevoie de vreo săptămână, două să mă obişnuiesc cu ora de iarnă, parcă primăvara adaptarea se face mai rapid :smile:

        1. Neata, Centurion, chiar in dimineata asta ma gandeam ce ii uneste pe oameni. Nu, reciprocitatea exista pana in momentul cand interesele lor se despart. Deci cam asta e, daca doi oameni au interese comune si daca mai sunt cat de cat compatibili, atunci ei se imprietenesc. Dar, de cele mai multe ori oamenii evolueaza diferit. Nu se schimba ei, ci interesele lor. Cursul vietii lor se schimba. Si atunci uita de…asa zisii prieteni. Asta e tema de articol. :biggrin: :tongue: :devil:

          Oh, da, la unii e mai putin profund, la altii mai mult. Eu nici de cursurile din facultate nu am vrut sa ma despart. Eh, dar eu sunt putin :alien: dupa cum bine stii de pe acum. Ma atasez de oameni si obiecte, pun suflet in tot ce-mi place. Poate prea mult? :unsure: :biggrin: :cwy:

  9. si eu ma atasez de lucruri, nu e bine dar lucrurile mele bune sau rele sunt ale mele si renunt greu la ele
    casa parinteasca a adunat mult prea multe amintiri cred ca mi s-ar rupe sufletul sa o pierd, ar fi extrem de dureros

  10. Din punctul meu de vedere, ataşamentul este calea sigură spre a pierde obiectul, lucrul, persoana la care ţinem. Pentru că, deşi lucrurile sau persoanele fac parte din viaţa noastră şi ne ajută într-un fel, atașamentul virează spre dependenţă. De anumite ingrediente aparţinând lumii fizice ajungem să ne ataşăm şi să devenim dependenţi de ele. Ne identificăm cu ce avem, uitând de ceea ce ar putea fi esenţial. De exemplu, ne-am ataşat de telefonul mobil şi îl considerăm o necesitate. Nu care cumva să-l uităm, că-i bai mare, parcă ne-ar lipsi o mână. Cât de mult suferim când un lucru – să zicem, calculatorul sau maşina se strică. Ori dacă o persoană de care ne-am ataşat ne părăseşte, cât de goi, de răniţi, de pustiiţi rămânem. E dependenţă. Sunt lucruri ori persoane care credem că ne împlinesc şi ne agăţăm de ele ca şi când toate acestea ne-ar identifica. E greu să ne lipsim de anumite lucruri. Dar iată cum sufletul nostru trăieşte durerea izvorâtă din ataşamente. Vom învăţa vreodată ce-nseamnă toate lucrurile înconjurătoare pentru noi? Nu ştiu. Suntem prea acaparaţi lumii fizice, de asta cred că nu prea evoluăm.

    (Sufeream enorm când o carte pe care-o împrumutam cuiva nu-mi era înapoiată, mi-a mai trecut, poate şi pt. că nu mai împrumut cărţi. :biggrin: )

    1. Ai dreptate, Antonela, insa ma refeream mai degraba la lucrurile micute care nu creaza neaparat dependenta. Desigur, blogul nu e chiar un lucru mic. :)) Lucrurile cu valoare sentimentala…
      Dar cum dadea Tury exemplu, o farfurie din copilarie in care obisnuiam sa mancam. La fel eu am avut o canuta cu pitici atat de frumoasa… Intr-un fel ciudat, inexplicabil se lipisera de sufletul nostru. Apoi cursurile din facultate. Crezi ca le-am aruncat? Nu, fac parte din obiectele dragi. Carnetul de note, lucrarile din liceu…la fel. :biggrin: Si nu, nu am luat 10 la toate. Dar sunt parte din viata mea…
      De mobil nu sunt atasata. Desi il iau cu mine oriunde as pleca. Nici de aparatul foto nu sunt atasata. Unele sunt doar necesare si atat. Iar daca se strica calculatorul, avem laptop. Si daca se strica si laptopul avem tableta sau netul de pe mobil. :)) Si una e sa renunti tu la ceva si alta e sa-ti fie luat. Sau sa-l pierzi in mod stupid.

  11. E prima oara de cand citesc articole când nu vreau sa citesc ce au zis ceilalti. O voi face după ce voi scrie …habar nu am ce, aici. Si asta pentru că mi-a plăcut enorm cum ai inceput textul. Ai mei s-au mutat des, dar eu am ramas pe loc 30 de ani. In ziua cand m-am mutat si eu, am plans in nestire, refuzam sa ma adaptez in casa pe care acum o venerez. Când am renovat-o, mi-am dat seama că de fapt in fiecare colt am pus cate o poveste: aveam ceva de la mama, un tablou de la soacra mea, o etajera de la tata, o timonă de la sora mea, care stia că primul meu iubit fusese marinar. De toate m-am atasat. Culmea, nu mă atasez de telefoane mobile, de ceasuri, de mai stiu eu ce vad important la altii. Mă atasez de geaca mea de piele, de un pandativ pe care-l port foarte des de parca ar fi singura bijuterie. Asta nu exclude oamenii, animalele sau alte lucruri de care mă pot atasa. Oricum nu-mi plac schimbarile. După mine unele lucruri ar trebui sa ramana pironite in timp. Poate asa, ar trai oamenii mai mult si nu m-as mai cuibări langa lucrurile ramase de la ei. Dar asta e alta poveste. De blog sunt legata, dar altfel. Il păzesc uneori cum isi pazeste un câine stapânul, ca, brusc, să-l abandonez pentru o preocupare mai sanatoasa. Frumos poti scrie, Doamne.

    1. Cred ca mi s-a intamplat si mie tot ieri sa raspund direct pe un articol fara sa citesc comentariile. :lol: Pentru prima data… Da, sunt unele teme care ne ating in mod deosebit. Unde raspunsul curge de la sine. Poate pentru ca ne regasim atat de mult in gandurile asternute, poate pentru ca stim exact ce sa-i scriem autorului. La altele avem novoie de timp de gandire…uneori si o jumatate de zi pana ne vine inspiratia. :biggrin:
      Nici mie nu-mi plac schimbarile. :cwy: Si daca totusi ele se intampla, macar sa ramanem cu un obiect din timpurile care ne-au fost atat de dragi, un lucru care sa ne aduc aminte de ele…

      Hm, scrisul este eliberator. Deci, foarte sanatos as zice eu. :biggrin: Oricum nu il parasesti pentru prea mult timp…am vazut eu. Insa sunt zile cand problemele din offline nu ne lasa nici sa respiram. Trebuie si ele rezolvate. Iar blogul e atat de acaparator, iti consuma nu doar timp ci si energie…

      Multumesc mult, Adriana. :happy: Pentru sinceritate si cuvintele frumoase. :heart:

  12. Frumoasa povestea pe care ai visat-o :smile: Mi-a placut mult cum ai gandit-o.
    Nice…si-aici ne asemanam pana la identificare, aproape. La fel am si eu probleme cu atasamnetul fata de lucruri, de oameni, fata de locuri…fata de animalute. E grav ce-i cu mine, iti jur! :lol:
    Asta asa, la modul general insa in cazurile particulare cand e vorba despre oameni pe care ii iubesc, i-am iubit…e si mai grav. Orice obiect care imi aminteste de o zi frumoasa, o intamplare placuta…toate sunt pretioase :smile: Sau super pretioase. :wink:
    Nu stiu ce-as face daca as fi nevoita sa renunt la hainele mele in mod fortat. Voluntar am reununtat insa la multe dar asta si pentru ca trebuia sa mai fac loc in dulapuri asa ca le-am facut pachete si le-am daruit. Oricum, inca imi amintesc de cateva cu nostalgie si acum, dupa ani de zile.
    Ca sa nu mai spun de motanelul care a murit…l-am plans mai mult de o saptamana si cred ca m-as imbolnavi daca i s-ar intampla ceva lui Snow. Pentru ca am constatat ca pe el il iubesc si mai mult. :sad: Iar oamenii iubiti …pe ei nimic nu-i poate inlocui. Fie ca au plecat fara vrere, fie ca au plecat ca asa au ales…
    In fine…e greu… Imi pare rau si de pantofii care nu mai sunt buni. Imi pare tare rau sa arunc cu ei la gunoi, mai ales cand stiu cat de frumosi au fost si cat de mult mi-au placut…
    Imi pare rau de multe si tin enorm la ceea ce am. Ai vazut ca am un pandantiv cu o forma mai speciala? Ei bine, il am de cativa ani dar il port aproape la orice. Habar n-am de ce, il simt ca facand parte din fiinta mea.
    Despre blog…tu ce crezi? :smile: Cand mi-a fost sters am simtit cum mi-a fugit pamantul de sub picioare…
    Noapte buna, draga mea! :smile:

    1. Neata, Elly, tu esti o persoana foarte puternica. Eu nu stiu cum as trece peste moartea unui animalut drag… Chiar nu pot sa-mi imaginez ca as putea avea unul si la un moment dat ar pati ceva. :cwy: :sad: :sick: La persoane dragi stiu cum e. Sufar ani in sir, ii visez noaptea, am tot felul de ganduri care rar imi dau pace. Iar la lucruri e ca la tine, de cam toate ma atasez. Bine ai zis tu ca ne asemanam pana la identificare. :heart:

      Cu siguranta simtim la fel si in privinta blogului. Lucrurile astea formeaza viata noastra. Cum am putea sa le ignoram, sa ramanem nepasatori in fata lor, cum am putea sa nu le iubim? Problema e ca noi punem suflet in tot ce facem cu placere. Iar sentimentul posesiei poate e mai accentuat. Cel putin la mie. Si inainte era si mai rau. :biggrin: :lol: :blush: :wassat:

      Aseara m-a rapus Mosul. :silly:

  13. De foarte putine lucruri m-am despartit cu usurinta, parca sunt un magnet, daca le stric iarasi plang intr-un fel dupa ele, daca mi le strica careva durerea e si mai mare :D Doar cand am plecat din casa parinteasca am simtit usurare si in acelasi timp teama pentru cel ramas in urma, dar nu am avut de ales in ceea ce il priveste si mi-am facut mie un bine.

    M-am atasat si de lucrurile gasite in casa asta si chiar daca de unele stiam ca nu vor ramane am incercat sa le gasesc stapan bun :) macar sa le fie utile :)

  14. plecarea-mi mi-a fost timpurie… si progresiva… incepand cu vacantele petrecute cumva nu departe de casa… dar nu acasa… ci… pe te miri unde albinele gaseau nectar din plin… si asta era doar copilarie… doar ce trecusem clasa a patra… apoi a cinciea… si apoi tot asa…
    apoi… scoala m-a luat de acasa mult mai mult timp… dar ca mai petreceam cate un weekend in familie… care mai apoi era din ce in ce mai rar…
    a venit armata… am plecat pe la final de septembrie… si am mai vazut casa de revelion… apoi… in fuga cateva ore prin mai… dupa care a fost liberarea… pe la inceput de cuptor…
    facultatea m-a dezamagit crunt… eu credeam ca voi merge facultativ la cursuri… din cand in cand… dar imi patreceam cate opt ore zilnic… la scoala…
    apoi… serviciul… din ce in ce mai rar cu parintii… apoi plecarea…
    acum… desi aici ma simt acasa… imi palce sa vin in vizita la parinti… si in 25 de ani de cand am plecat… cred ca am venit in romania de cel putin 20 de ori…
    asa ca… amintirile imi sunt toate dragi… stranse cu dor… si pastrate cu sfintenie…
    printre ele… la loc de cinste… este… stiloul chinezesc… cu penita de aur… cumparat cu 90 de lei din prima bursa de student… ce vremuri… ce vremuri…

      1. daca iti povestesc tie, toata viata… il scri tu??? de roman zic… ca… eu .. as scrie mai mult poezie decat proza… iar daca printr-o intampalre as scrie proza… sigur nu as scrie despre mine… ci… despre univers… minunatiile lui… si nenumaratele-mi intrebari la care inca nu am gasit raspuns…

  15. Nu ma atasez de lucruri mai deloc :blink: . De persoane insa… :ermm:
    Cand eram mai micut si stateam in compania altor oameni mai multa vreme, iar apoi pur si simplu nu-i mai vedeam ma simteam foarte ciudat, mi se facea dor foarte repede de respectivii… Si acum e la fel, numai ca ma stapanesc mai bine :lol: :biggrin: . Si plus ca nu ma mai atasez chiar de oricine…

    1. :cwy: Of, Alex, si eu am problema asta, am scris mai demult un articol, parca se numeste “Cat de repede ne atasam de oameni”. Sau ceva de genul. Acolo am explicat mai bine ce simt.
      De blog nu esti atasat? :ermm:

  16. Ba uite ca si eu ma atasez: de oameni, orase, locuri specifice si obiecte…. E adevarat ca si a trebuit sa ne mutam destul de des (deocamdata, stam in chirie, alt an, alta chirie) si a trebuit sa ma adaptez, sa descopr alte lucruri si alti oameni.

    Cat despre parasirea casei parintesti (apartament, de fapt) s-a produs cu plecarea la facultate … eram sigura ca nu voi rezista la camin, dar, se pare, a fost cea mai buna idee – m-am calit, am cunost oameni superbi si mai putin superbi :biggrin: , am facut fata la noi incercari si am razbandit.

    Teama din suflet a fost si ea pe masura incercarii, dar noutatea locului, independenta dobandita au fost de ajuns pentru a ma bucura de ceea ce traiesc. Apoi mama s-a mutat la casa si acolo unde e mama mea acolo e si casa mea (parinteasca).

    In schimb, atasamentul de lucruri si obiecte este ciudat …. Toate jucariile de cand eram mica le-am dat …. altor copii, mai nevoiasi …. nu imi pare rau, dar parca as fi vrut sa pastrez cateva simbolice si pentru Emilia. Ce e al meu (acuma), fereasca Dumnezeu sa puna cineva mana daca nu ii dau voie! Cartile, cele cateva bijuterii (nu sunt mare adepta, dar imi plac si mie), anumite genti sau obiecte de imbracaminte care imi sunt dragi tocmai pentru ca imi amintesc de perioade fericite din viata mea. Pot sa stau si intr-o cocioba, vor merge cu mine! :lol:

    Si, ca si tine, sunt atasata de blogul meu … pentru ca pot interactiona cu astfel de oameni prin intermediul lui … oameni interesanti, asemanatori sau nu mie, cu alte bloguri si mai interesante … O lume minunata pentru mine! :heart:

    1. Da, Alexandra, cam asta era ideea, ne atasam de lucrurile sau locurile care ne-au facut fericiti la un moment dat. Si de oamenii cu care simtim noi ca ne intelegem, care ne arata afectiune, ca le pasa de noi. Oamenii cu care radem, cu care plangem… :cwy:
      Am dat si eu toate jucariile. Cu exceptia unei papusi. Si parca imi pare rau. Nici farfurii sau canute nu mai am de cand era mica. Si pe ele le regret. Dar s-au spart…
      Eu cred ca e ceva extraordinar ca fiica/fiul sa se bucure de jucariile parintilor. Dar e mai greu de realizat asta. :ermm: :dizzy:

      Chiar ca e o lume minunata, sunt incantata ca si voi vedeti astfel lucrurile. :wub:

  17. Mi-a parut rau cand familia mea a decis sa vanda apartamentul in care am trait primii 12 ani de viata. Si acum cand mai trec prin zona ma uit dupa geamul apartamentului. Mai mult, deseori ma visez acolo.
    Hmm…un obiect de care sunt foarte atasata? Cred ca as putea spune un colier de argint, de la bunicul meu. Este un colier cam extravagant, nu neaparat valoros, ci incarcat si se vede ca e vechi, adica de moda veche. Nu prea am unde sa-l port…eventual doar la nunta mea, ca e alb, cu cristale, dar chiar si atunci, nu stiu daca se va potrivi. Cu toate acestea tin foarte mult la el si-l pastrez ca pe o adevarata comoara.

  18. In afara de cele doua plovare alei mamei mele, singurele lucruri “palpabile” de la ea … nu sunt atasata de “lucruri”!
    Dar se schimba discutia cand este vorba de Mishu, motanul meu de 10 ai pe care eu l-am crescut de cand avea 3 saptamani si care ma iubeste neconditionat, simt asta atunci cand se alinta si se intinde lipit de mine in pat. Nici nu vreau sa ma gandesc ca va veni vre-o data clipa despartirii, uneori ma gandesc ca mai bine plec eu înainte asa de tare ma doare doar ideea….
    Desigur, sunt destui care vor spune ca este doar un “mat” dar pentru mine este un suflet!

  19. Sunt multe lucruri de care sunt atasata, cred ca intr-o ordine aleatorie ar fi blogul, bijuteriile mele, creionul dermatograf, aparatul de fotografiat, telefonul, plus rochiile mele, ador rochiile, ca sa nu mai spun de pantofi..Cam multe, nu?

  20. Eu ma atasez de multe lucruri, aproape de toate ce ma inconjoara. Si de oameni, intr-un fel, dar oamenii sunt mai inselatori si nu-i tin la inima, decat pe cei incercati si cu care ma simt eu, nu vreo persoana falsa. Ma atasez de fotografii foarte mult. Nu odata le-am sters din greseala de pe card sau din calculator. In momentul in care am realizat pierderea am simtit o mare durere. Noroc ca sotul e priceput si a reusit sa-mi recupereze majoritatea pozelor pierdute.Am parasit si casa parinteasca, dar treptat. La inceput veneam in fiecare weekend acasa. Acum chiar daca stau o jumate de an la distanta nu mai am nimic, dar la inceput a fost cam greu. Cred ca mai trist mi-a fost sa parasesc camera de camin in care am stat 5 ani, in timpul facultatii si masterului. Multe amintiri ma leaga de acea camera si cand a trebuit sa-mi strang lucrurile si am privit-o goala, am simtit cum imi plange sufletul de dor. Acum incerc sa nu ma atasez prea mult de locuri, poate ca nici timp n-am sa ma atasez, schimband locuinta din cand in cand.
    E greu sa te desparti de lucrurile care fac parte din tine, o anumita perioada de timp.

    1. Da, Tina, asta vroaim sa subliniez, e dificil sa ne despartim de lucrurile dragi, in care am investit sentimente ani la randul…
      Ma bucur ca simti si tu ca mine. :happy: Despartirea de oameni e cea mai grea. :cwy:

  21. Parca vorbesti despre mine in articolul tau! Doamne cat de tare ma atasez de toate prostiile cum zice sotul meu. Si sa-ti dau un exemplu: parca ma arunc pe mine atunci cand trebuie sa arunc o sticla goala de parfum! Si cate prostii poti sa strangi de-a lungul timpului!. Am realizat asta de fiecare data cand am schimbat locuinta. Zic mereu, lasa ca poate imi mai trebuie cutare lucru. Binenteles ca majoritatea lucrurilor puse bine, nu le mai folosesti nici macar o data, esti mereu constient de asta, si totusi…
    Iar visul tau a transpus exact ce am simtit eu cand am schimbat apartamentul (de la 2 camere am trecut la 3 camere). Ca sa nu mai zic ca noi ne-am mutat din dorinta noastra, n-am fost obligati. Si totusi, mi-a venit extrem de greu. Imi amintesc ca mult timp dupa mutare, cand ma intorceam de la serviciu, mergeam in plus o statie cu autobuzul, coboram la vechiul apartament si ma intorceam pe jos. Chiar daca am locuit 10 ani in apartamentul cu 3 camere, si acum daca ma intrebi, tot primul apartament il consider ca acasa. Cred ca prima mutare ii grea, apoi totul vine de la sine.
    Despre plecarea din casa parinteasca ce sa mai vorbesc! Dupa terminarea liceului m-am mutat cu chirie in oras, si veneam acasa la fiecare sfarsit de saptamana, iar luni dimineata cand plecam, pana in statia de autobuz o tineam tot intr-un plans. Dar in timp m-am obisnuit, mai ales in ultimii 15 ani de cand tot plec in delegatii.
    Imi amintesc din copilarie cand mama mi-a dat o rochita care ramasese mica unei vecine, atat am plans, era rochita mea favorita, se invartea(pe vremea aceea, eram innebunita dupa rochiile cu fuste largi, tin minte ca mergeam numai facand piruete :smile: ) Acum dau toate hainele nepurtate mai mult de un an de zile(chiar daca inca imi plac si cel mai important mai pot intra in ele  ) la prietene, verisoare si la cine gasesc. Chiar am o verisoara care ma intreaba mereu, cand mai fac ordine in sifonier :lol: .
    Asa este si baiatul meu, cand era prin liceu, spunea ca nimeni nu se atinge de piesele lui de lego(stransese o cutie de pantofi plina), dar cand a plecat la facultate, s-a indurat si le-am dat unui nepotel. Mai are un ursulet cu care dormea cand era mic, acum mi l-a adus mie cu rugamintea sa-l spal si sa-l asez in dormitorul lui din casa noastra(in casa lui nu mai are loc :) ). M-am amuzat copios, s-a amuzat si el, da eu ma gandesc sa-l pastrez pentru copiii lui.
    Si nu ma pot desparti in ruptul capului de cateva lucruri(desi nu le mai folosesc) pe care mi le-a dat mama mea, poate si pentru ca ea nu mai este.
    Mai trist este atunci cand pleaca persoane dragi noua, si nu stii ce sa faci cu lucrurile dragi lor. Nu le poti lua tu pe toate din diferite motive, nu le enumeram acum.
    Asa am luat din casa bunicilor sotului meu o lada de zestre, o icoana pictata pe sticla si o oglinda de cristal. Sunt atat de mandra si legata de ele!

    1. :cheerful: Luminita, chiar ma intrebam daca ne asamanam si aici, eram curioasa de parerea ta. O asteptam, trebuie sa recunosc. :biggrin: :happy: Si am citit cu zambetul pe buze intreg comentariul. :smile: :cool: :cheerful:
      Nici eu nu arunc nimic, si eu, ca si tine, ma atasez de toate “prostiile”. Dar sunt lucrusoarele mele, fac parte din viata mea, cum sa fie altfel? :ermm: :dizzy:
      Am avut si eu o astfel de rochita, rochita de printesa, preferata mea absoluta. Tare suparata am fost cand a trebuit sa ma despart de ea si sa o cedez verisoarei mele…

      Iar baiatul iti seamana…ce super! :cool:

      Aici, la lucrurile persoanelor dragi nu stiu ce sa zic…nu am fost nevoita sa trec prin asa ceva. Ma gandesc cu groaza… :cwy: :ermm: :dizzy:

  22. incerc sa nu ma atasez de lucruri prea mult, au tendinta sa dispara sau se se strice si nu-mi place sa depind de ceva a carui lipsa ma face sa sufar. mi-am pierdut odata inelul bulgari de care-l adoram si dadusem destui bani intr-o perioada neagra. fusese un fel de colac de salvare si am suferit crunt! dupa vreo 2luni l-am gasit, imi place si acum, dar m-am vindecat!
    mutarea mea a coincis cu plecare la facultate, un fel de dezradacinare dureroasa si aclimatizare indelungata intr-un oras neprimitor la ora aia. intre timp m-am acomodat :biggrin:

  23. nu stiu daca sunt atasat dar sunt posesiv…lucrurile mele sunt ale mele si atat, nu accept sa le foloseasca altcineva sau sa isi bage nasul. In general sunt detasat de tot ce inseamna afectiune fata de obiecte, insa cum spuneam am un simt al posesiei ridicat. :blush: nu stiu cum se impaca cele doua dar sunt convins ca nu reprezinta acelasi lucru. :blush:

    1. :biggrin: Capricornii sunt posesivi, stiu. :tongue: :silly: Si eu sunt tot capricorn. :devil: Semanam aici, insa eu chiar ma atasez de lucruri, nu le vreau alaturi doar pentru ca sunt ale mele si atat. Le ador. :wub:
      Sper ca la oameni nu gandesti la fel, adica aceasta e sotia mea si o vreau doar pentru mine nu pentru ca o iubesc, ci pentru ca e a mea. :lol: :biggrin: :dizzy:

  24. Foarte rar ma atasez de obiecte, mai ales dca sunt din categoria celor care sunt folosite zilnic. in schimb ma doare sufletul de dorul locurilor si vremurilor in care am copilarit. Sunt sigura ca nu regret casa sau obiectele din ea, ci atmosfera de atunci. :)

  25. Mie nu mi-a părut rău când m-am mutat atunci, dar îmi pare rău acum. Atunci nu realizasem pentru că deja aproape toți prietenii cu care crescusem se mutaseră și ei. Acum îmi pare rău. Am crescut în Băneasa chiar la 2 pași de Herăstrău. Noi oarecum ne-am mutat tot forțat pentru că mai aveam nevoie e o cameră și din păcate nu am avut parte de un apartament în aceiași zonă. Dar acum îmi pare mai rău ca atunci. Încă mă gândesc la o eventuală reîntoarcere în același bloc dacă s-ar putea :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

:D :-) :( :o 8O :? 8) :lol: :x :P :oops: :cry: :evil: :twisted: :roll: :wink: :!: :?: :idea: :arrow: :| :mrgreen: