Ma deranjeaza teribil sa ma insel in privinta oamenilor. De cate ori mi se pare ca o persoana e draguta si prietenoasa la inceput, am si o strangere de inima pentru ca stiu de pe acum, din experienta, ca mai tarziu voi descoperi ca lucrurile nu stau tocmai asa, ca aparentele insala de fiecare data. Dar, tot eu nutresc speranta ca cine stie, poate-poate, ca de data asta va fi altfel. Ma entuziasmez imediat ce intru in contact cu oameni calzi, cu zambetul pe buze. Imi zic “iata ce oameni buni” neasteptand ca timpul sa-mi dezvaluie ce se ascunde dincolo de amabilitatea initiala. Poate sunt eu prea naiva, poate ei prea prefacuti sau, poate, pur si simplu ma grabesc cu verdictele, nu am rabdare sa treaca testul timpului si sa-si dea arama pe fata.

Asa se intampla si acum o luna cand mi-am cunoscut actualii sefi, doua persoane extrem de intelegatoare si binevoitoare la prima vedere. Chiar ma bucuram in sinea mea ca atmosfera la lucru e una calma, cordiala, detensionata. Pana zilele trecute cand parca a coborat iadul pe pamant, iar cei doi au inceput sa tune si sa fulgere de fiecare data cand ceva nu le convenea. Urlau efectiv ca disperatii la angajati, provocandu-le acestora, la inceput uluirea si, mai apoi amuzamentul, pentru ca in definitiv e haios sa vezi cum isi ies din minti niste indivizi cu pretentii de oameni mari (la propriu si la figurat), din niste motive absolut puerile. Apoi comportamentul acesta iti lasa un gust amar, iar dezamagirea e uriasa. Chiar vorbeam ieri cu o colega care imi povestea ca anul trecut a fost supusa la un tratament asemanator, seful tipase atat de tare la ea incat era sa faca atac de cord. Si mi-a marturisit un lucru, pe care il gandisem si eu in momentele de dupa incident, prefer sa mi se taie din salariu decat sa se urle la mine. Mi se pare umilitor si pentru angajat, dar mai ales pentru angajator sa se dea in stamba in halul asta. Hai ca daca comiteam cine stie ce eroare, daca se scufunda planeta din cauza noastra, mai intelegeam sa fim mustruluiti, dar asa?

Pana la acest serviciu nu mi se intamplase niciodata ca seful meu sa-si piarda efectiv cumpatul si sa se dezlantuie ca un uragan la adresa mea. Nici eu nu am dat ocazia, dar niciunul nu s-a dat in spectacol in fata mea. Dar incerc sa le caut scuze si singurul lucru care-mi vine in minte e ca sunt prea stresati de functia detinuta. Cred ca noi, oamenii, suntem prea incordati, prea luam totul in serios, chiar in tragic. Avem prea multe pretentii de la ceilalti, de la noi insine. Vream ca totul sa fie asa cum credem noi de cuviinta, perfect, fara cusur. Cand asta nu se intampla, caci practic este imposibil, vedem negru in fata ochilor si ne descarcam furia pe prima persoana intalnita in cale, de obicei nevinovata. E timpul sa invatam sa ne relaxam, ca viata e prea scurta, iar noi suntem cea mai mare parte a timpului incruntati, suparati, ingandurati si nemultumiti. Dar oare e posibil?