Cum va anuntam pe articolul precendent, vacanta mea va fi una scurta, asa ca, iata-ma inapoi in online!

Aceste cateva zile mi-au dat prilejul sa analizez situatia din blogosfera si sa trag cateva concluzii cu privire la anumite greseli pe care le putem comite in cadrul activitatii noastre preferate. Asadar:

1. Incarcarea blogului cu guest-posturi. Cei care le scriu sunt, in general, persoane dornice de promovare, care nu au prea multi cititori. Dar daca nu-i citeste nimeni pe blogul lor, ce va face sa credeti ca ii va citi pe al vostru? Oricum, este de notorietate faptul ca omul intra pe blog pentru a afla parerile despre viata si lume ale stapanului acestuia, nu pe cele ale unor tipi de care nu au auzit niciodata si cu care nu au nimic in comun. Care va fi reactia publicului: va face abstractie pur si simplu acel articol, va trece senin mai departe.

2. Ignorarea comentariilor lasate de cititori. Incercati, pe cat posibil, sa raspundeti tuturor postatorilor, ca dovada ca va pasa, ca ati lecturat ce a scris omul acolo, ca sunteti 100% implicat in activitatea de pe blog, ca respectati orice opinie, indiferent de felul cum e ea conceputa. Cu mici exceptii oamenii se intorc intotdeauna sa vada ce le-ati raspuns si pleaca un pic dezamagiti daca nu au gasit nimic.

3. Daca nu vreti sa va treziti doar cu cativa ametiti aterizati pe blogul vostru via google, cautand te miri ce traznai, pe durata mai multor zile, nu procedati ca mine, nu anuntati ca luati o pauza de blogging. Reactia oamenilor va fi urmatoarea: in clipa cand au aflat ca veti lipsi din peisaj pentru o vreme, nu doar ca nu va vor mai accesa blogul, dar vor uita instant ca existati. Voi pleca si eu in vacanta in Croatia. Credeti ca voi mai comite greseala de a anunta printr-un articol?

4. Nu tineti in blogroll oameni care nu si-au mai actualizat blogul de luni(sau chiar ani) de zile si care nu dau semne ca ar vrea s-o faca si mai ales care nu va mai acceseaza blogul din precambrian. Stiu, intre voi si unele persoane din lista s-a creat, in trecut, o legatura de suflet deosebita si nu ati vrea sa le ofensati printr-o eventuala stergere. Eu ma intreb, oare acestia isi mai acceseaza propriul blog? Oare le mai pasa ce se intampla prin blogosfera? Le mai pasa de voi?

5. Nu tineti cont de nicio regula, de niciun sfat, fiti voi insiva, originali, creativi, spontani, atat timp cat lumea va place pentru personalitatea voastra, pentru ceea ce sunteti, pentru cum sunteti si cum scrieti, atat timp cat lumea se intoarce pe blogul vostru orice ati face, orice ati publica, cat timp aveti alaturi multi prieteni de nadejde (practic o gasca numeroasa) care va sustin neconditionat si dau refresh paginii voastre de blog non stop, asteptand cu sufletul la gura o noua productie care sa-i binedispuna, sa le inveseleasca ziua si pe care pot lasa zeci de comentarii.

Va urma.

Erau vremuri cand cinstea, integritatea si onoarea erau valori morale insusite si respectate cu sfintenie pe meleaguri romanesti. Legenda spune ca pe timpul lui Vlad Tepes, daca lasai o punga cu galbeni la o rascruce de drumuri, exact in acel loc o gaseai. Bine, aici treaba poate fi interpretabila, poporului cred ca ii era mai degraba teama de eventualele repercusiuni… In zilele noastre, se pare, exista tari unde corectitudinea este insotita si de o marinimie impresionanta.

Probabil ca sunteti la curent cu intamplarea petrecuta recent pe plaiuri nord-americane, mai precis canadiene. O tanara care isi pierduse portofelul, nu doar ca l-a recuperat, dar l-a gasit ceva mai dolofanel, caci acesta continea, in plus, o bancnota de 20 de dolari.

Dar ce m-a pus pe ganduri a fost reactia celor care comentau aceasta stire. Unii dintre postatori marturiseau ca si ei gasisera portofele cu bani si le returnasera proprietarilor, iar ceilalti ii laudau si felicitau pentru fapta lor iesita din comun. De aici deducem ca romanii apreciaza ca a fi cinstit si a avea principii e ceva extraordinar, ceva nemaivazut si nemaintalnit.

Considerati ca a-ti insusi bunul cuiva, chiar si in conditiile in care l-ai gasit pe strada, echivaleaza cu un furt? Este o ispita sau un noroc chior sa dai intamplator peste un portofel plin cu bani, de care sa zicem, ai nevoie ca de aer (acei bani inseamna rezolvarea tuturor problemelor tale)? Daca si in aceste conditii, decizi sa predai portofelul, o faci pentru ca asa este corect sau pentru ca te gandesti la implicatiile ulterioare ale unui asemenea gest(viata ma poate recompensa inzecit daca inapoiez sau ma poate pedepsi daca pastrez ceva ce nu imi apartine)? 

Traim, la propriu si la figurat, o vara fierbinte. O vara pe ritmuri latino, caci dupa ce Michel Telo a cucerit intregul mapamond cu a lui  Ai Se Eu Te Pego, un alt brazilian focos, brunet de data asta, poate mai sexy si mai talentat decat conationalul sau, si cu siguranta mult mai tanar, incendiaza imaginatia tinerelor de pretutindeni cu invitatia la cea mai grozava petrecere, la dans si distractie, lansata in ceea ce se poate numi hitul verii 2012, Balada Boa. L-am ascultat pe Gustavo Lima si in alte piese si nu m-a dezamagit nici la capitolul voce (foarte puternica, patrunzatoare, un timbru special), nici in ceea ce priveste look-ul. Are o frizura moderna, arata traznet cand e luat din profil, pare un pic timid, dar per total e simpatic. Nu stiu cum vi se pare voua, dar, vara, portugheza detroneaza engleza, cel putin cand vine vorba de ritmuri muzicale.

Si in sport tot noi, latinii, suntem pe val, pentru ca astazi, incepand cu ora 21:45, la sarbatoarea fotbalului european, Euro 2012, spaniolii si italienii vor da ultima reprezentatie a unei competitii pline de emotii si surprize, in care spectacolul din teren si tribune ne-a colorat si racorit noptile de iunie. Pronosticul meu, Peninsula Iberica > decat Peninsula Italica, deci Spania, noua si vechea regina a Europei.

 Engleza sau portugheza? Michel Telo sau Gustavo Lima? Spania sau Italia? Ce mancam in seara asta, pizza sau paella? Bem sangria sau limoncello? Care este hitul verii 2012 in opinia voastra?

Contestatari exista peste tot, iar in blogosfera cu atat mai mult. E o pozitie comoda, tragi cu toata munitia din dotare pana iti faci victima praf. Indiferent de ceea ce facem, de cat de bine facem, tot se trezeste cate un ratacit care sa ne judece si ca incerce sa ne bagatelizeze munca. Mi s-a intamplat si mie cu ceva timp in urma. Au fost voci care au sustinut fie ca summerday e un pseudo blog, mai degraba un forum, reducand astfel peste 500 de articole la statutul de intrebari, fie ca eu sunt prea impersonala, ca nu dezvalui suficient de multe lucruri despre mine, ca nu am pareri despre nimic, ca nu-mi impun punctul de vedere, ca nu ma pot numi blogger atat timp cat nu sunt un formator de opinie. Bine, toate acestea nu erau prezentate sub forma unor imputari, ci a unor constatari. Si nu e vorba de hateri, ci de persoane care intrau, citeau si comentau. Dar care, la un moment dat, au rabufnit si au spus ce le rodea. Adevarul, in opinia lor. Si ca dracul sa nu para chiar atat de negru, au concluzionat ca ceea ce fac eu aici nu e neaparat rau, doar ca nu e nici serios, ca blogul meu nu are un aer profi. E asa, ca un bichon maltez pe langa un ciobanesc german.

Dar sa vedem cine sunt acesti formatori de opinie. Sunt persoane care, de la o tribuna reala sau virtuala, jongland cu o usurinta de invidiat cu toate cuvintele din DEX, dispunand de o cultura vasta si o inteligenta rar intalnita, reusesc sa-si sustina si sa-si impuna cu fermitate punctul de vedere in diferite probleme ce framanta omenirea. Cei care-i asculta sau citesc sunt atat de coplesiti de adevarul ce rezida in explicatiile si teoriile emise de acestia, incat nu pot decat sa incuviinteze si sa-si insuseasca cele aflate, exlamand incantati: “cata dreptate are domne omul asta!” Odata castigat publicul de partea sa, formatorului de opinie bine intentionat nu-i mai ramane decat sa inceapa operatiunea sa preferata: manipularea maselor.

In televiziune, poate cel mai celebru exemplu de formator de opinie este Mircea Badea. In blogosfera cunoastesti astfel de exemple? Ii urmariti cu placere, le preluati ideile, aveti incredere deplina in ei? Va considerati, in calitatea de bloggeri, formatori de opinie?

Sunteti persoane influentabile sau de regula preferati sa va formati parerile, sa analizati, judecati si sa decideti de unul singur, fara interventii externe?

Mi s-a spus ca Bucurestiul este o feerie seara, ca daca vreau sa-l fotografiez nu exista moment mai potrivit ca acela cand soarele da reprezentatia de gala pe cerul innegurat al orasului, straduindu-se sa nu dispara de pe scena printre norii indaratnici. De aceea, regretul care m-a cuprins in clipa in care am descoperit ca mi s-a terminat atat bateria cat si spatiul de pe cardul de memorie al aparatului foto din dotare, in bus-ul turistic fiind, exact la lasarea serii, a fost incomensurabil. Pierdusem sansa vietii mele…

Am fotografiat pana acum oameni, cladiri, strazi, ziduri, fantani arteziene, vegetatie, lacuri, pasari, dar niciodata nu avusesem ocazia sa surprind asfintitul. Ieri, insa, angrenata intr-o discutie telefonica, am iesit putin pana in balcon si am ramas muta de uimire in fata spectacolului magic de lumina si culoare oferit de cerul incandescent la apus. Am luat repede aparatul de fotografiat, cu inima batandu-mi navalnic in piept de emotie, am ignorat peisajul deprimant oferit de blocurile gri, de antene si cabluri si am incercat sa prind agonia si extazul unui astru in declin. Atentie, urmeaza imagini needitate!

Acesta este, poate, pentru voi, un banal apus de soare dintr-un cartier bucurestean muncitoresc. Insa, pentru mine reprezinta primul asfintit din scurta-mi viata de fotograf amator. Nu e nici spectaculos, nici photoshopat, dar in el vibreaza viata, dorinta si emotia. Este povestea colorata a unui sfarsit care ascunde speranta unui nou inceput.

La serviciu m-am descurcat de fiecare data singura, nu mi s-au dat niciodata indicatii, ordine sau sfaturi. Deciziile le-am luat dupa capul meu, chiar din prima zi de munca. Am facut mereu cum si ce am considerat eu mai bine pentru mine si pentru ceilalti. Sunt practic pe cont propriu, si desi exista un sef, acesta nu se intervine niciodata in problemele mele, nu ma verifica si nici nu ma trage la raspundere. Din acest punct de vedere am un job ideal. Am libertatea de miscare si de exprimare pe care intotdeauna mi-am dorit-o.

Zilele acestea am insa ocazia sa lucrez in echipa. Nu sunt sefa lor, muncesc cot la cot cu ei, dar responsabilitatile, care nu sunt deloc mici sau putine, cad pe umerii mei. Insa e un sentiment placut, pe care rar am ocazia sa-l experimentez. O mana de oameni care incearca sa rezolve un proiect, sa-l duca la bun sfarsit si sa-l predea in conditii impecabile. I-am urmarit discret si m-am bucurat sa constat cum fiecare dintre ei pune osul la treaba, are o initiativa cat de mica, vrea sa se faca util, sa ajute. Muncim, dar ne si distram. Discutam, povestim, radem. Ne ingrijoram si avem emotii. Suntem deja o familie, iar scopul nostru e sa reusim sa terminam treaba cat mai repede si cat mai bine. Inca o data am realizat cat de mult imi place sa cunosc oameni noi cu care sa relationez perfect, sa ma distrez si in acelasi timp sa castig si o suma de bani. Si, de ce nu, sa fiu in centrul atentiei.

Voi preferati munca individuala sau in echipa? Va place sa fiti in centrul atentiei in grupul de prieteni sau la munca? Aveti veleitati de sef sau va multumiti cu statutul de subaltern?

Nu va speriati, nu va parasesc pentru o intreaga saptamana. Doar ca…

Ieri seara imi faceam inca planuri pentru minivacanta de 1 mai. Visam la soare, distractie, libertate, fotografii. Ma gandeam cat de norocoasa pot fi ca am aceste zile la dispozitie pentru a ma mai linsti si odihni. Planificasem o plimbare prin unul din cele mai renumite locuri din oras. Totul s-a naruit intr-o clipa. In jur de ora 19 am primit o veste incredibila care m-a intristat peste masura. In cateva zile trebuie sa sustin un examen crucial pentru cariera mea. Am plans, m-am revoltat pentru ghinionul care m-a lovit, mi-am spus ca in lumea asta nu exista dreptate, dar pana la urma nu am avut ce face si a trebuit sa-mi accept soarta. In consecinta raman in casa si ma pregatesc pentru ziua z. Nu ma pot concentra la nimic altceva, imi doresc enorm sa iau examenul asta cu nota maxima. Orice alta nota in afara de 10 ma trimite la biroul de somaj. Sunt obligata sa fiu cea mai buna dintre cei mai buni.

Va doresc petrecere frumoasa de 1 mai si va promit ca va tin la curent cu deznodamantul.

De retinut: socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Voi reusiti sa intampinati vestile rele si surprizele neplacute cu zambetul pe buze, relaxati si linistiti? Cum reusiti sa va pastrati calmul, sa nu va enervati, sa nu plangeti?

Cat de mult va deranjeaza sa priviti trecatori pe strada cu gura plina, infulecand de zor dintr-o merdenea sau dintr-un hamburger imens? Considerati noul obicei al oamenilor grabiti si infometati dezagreabil, dezgustator? Daca inlocuim sandwich-ul cu o punga de snacks-uri, un covrig sau un mar vi se pare mai acceptabil? Exista in opinia voastra vreo diferenta semnificativa intre a privi omul mancand intr-un spatiu public special amenajat pentru aceasta, cum ar fi un restaurant, o terasa sau un mall si a-l vedea pe strada savurand cu pofta pranzul frugal, indiferent in ce consta el? Si nu ma leg de faptul ca mai toate produsele vandute la colt de strada sunt nesanatoase, adevarate bombe calorice, ma intereseaza parerea voastra strict din punct de vedere estetic. Sunt astfel incalcate bunele maniere?

Azi, dupa serviciu, moarta de foame, mi-am luat un sandwich de la un automat din acela de interior, si am inceput sa musc cu sarg din el. Nu am reusit sa-l termin pana am parasit cladirea institutiei, asa ca am fost nevoita sa mananc pe strada. Portarul m-a vazut si mi-a urat pofta buna, o colega mi-a rasarit in fata si s-a aratat mirata ca tocmai in colbul drumului mi-am gasit sa servesc masa, trecatorii ma priveau insistent si dezaprobator (in imaginatia mea cel putin) eu, jenata, imi doream sa se sfarseasca cat mai repede calvarul.

Ieri, langa mine, in metrou, o tanara elegant imbracata si-a scos tacticos din geanta un pateu, apoi o ciocolata si in final a gasit de cuviinta ca meniul nu e complet fara un mar si un suc. Putem spune ca a luat masa in oras, nu? Tot mai multi oameni manca pe strada, nu discutam acum motivele lor. Este gresit sau nu? Va deranjeaza sau va este indiferent pentru ca la fel procedati si voi uneori?

“O lupta-i viata; deci te lupta”. G. Cosbuc

Indemnul lui Cosbuc mi se potriveste azi mai bine ca niciodata. Probabil va intrebati care-mi sunt dusmanii, cu cine ma tai in sabii si ma iau la tranta. Pe scurt: balaurul cu sapte capete din poveste s-a transformat intr-un virus nimicitor care mi-a luat cu asalt calculatorul, zmeul zmeilor e nimeni altul decat wordpressul gratuit care ma pedepseste aspru pentru ca indraznesc sa las comentarii pe blogurile aflate sub obladuirea sa, iar primavara asta, vorba lui Toparceanu, nu-i decat o copie. Si acum, sa detaliem.

Dislike (saptamana asta nu dam like-uri, nu avem motive):

1. Probabil ca ati remarcat ca postez pe blog din an in paste. Vina ii apartine unui virus care-si face de cap in calculatorul meu si ma impiedica sa navighez lin pe apele calme ale internetului. Astept cca 10 minute pentru a mi se deschide google-ul, 20 de minute pentru mail si 30 pentru blog. In conditiile astea numai chef de publicat articole nu am.

2. Acum cateva zile am descoperit ca imi este imposibil sa mai comentez blogurile gazduite de wordpress-ul gratuit. In schimb sunt bombardata cu mesaje stranii, carora nu le gasesc sensul, de genul: “That email address is associated with an existing WordPress.com account, please log in to use it.” Problema nu aparea si atunci cand doream sa postez pe blogurile de pe domenii sau de pe blogspot. Asa ca m-am gandit ca nu e vina hostului meu. Ca sa pot comenta cu aceeasi adresa de mail si cu aceeasi poza de la gravatar a trebuit sa intru in adminul vechiului meu blog de pe wordpress (pe care din anumite motive nu pot sa-l sterg). Dar nu pe toate blogurile functioneaza schema asta. Si oricum nu mi se pare o solutie viabila pentru toata lumea.

3. Imi doream nespus venirea primaverii. Visam la ea de luni bune. Dar azi a navalit, cel putin in orasul meu, direct vara. Iar asta nu-mi surade deloc. Nu-mi plac schimbarile bruste de temperatura, maine si luni se anunta 22 de grade. Nu e cam mult pentru 18-19 martie? Nu as vrea sa fiu obligata sa sar din cizme direct in sandale.

In concluzie, voi intampinati greutati cu postarea comentariilor pe blogurile gazduite de wordpress? Daca da, ce solutii ati gasit? Cum vi se pare vremea asta atat de calda inca din luna martie? Sunteti incantati ori ba?

Voi cu cine luptati zilele astea? :biggrin:

Pentru mine bloggingul e pura pasiune, e relaxare si totodata distractie. E modalitatea mea de a ma juca. Iar blogosfera e terenul meu de joaca. Cand bucuria si entuziasmul vor disparea, imi voi lua jucariile si voi pleca. Mi-a placut mult primul an de blogging cand euforia mea atingea cote maxime. Cand totul era nou, cand inca ma chinuiau intrebari de genul: “oare ce mai pun azi pe blog?”. Cand incertitudinile si neprevazutul se iscau din te miri ce. Ma simt bine cu prietenii din online, dar nu pot spune ca suntem o adevarata familie, o comunitate stransa, puternica, indestructibila. Percep legaturile formate intre noi ca fiind fragile, superficiale. Pentru ca unii nu vor mai mult de atat, nu au niciun interes sa se implice pana la capat.

Azi cand am venit de la serviciu am intrat pe facebook si intamplator am vazut o declaratie pompoasa a unei tipe, cum ca blogosfera e una din cele mai frumoase comunitati din care face parte. Cum eram tare obosita nu am mers mai departe, nu am intrat pe link sa citesc tot interviul. Dar mi-au venit in minte urmatoarele intrebari:

1. Este blogosfera o frumoasa comunitate in care va simtiti ca in sanul unei familii mari si unite?

2. Ce va place mai mult, sa scrieti articole sau sa le cititi pe ale altora?

3. Cum veti proceda cand veti considera ca a venit momentul sa va incheiati activitatea pe propriul blog, il veti sterge sau il veti parola?

4. In opinia voastra, cine ar trebui sa-si deschida blog, oricine are chef sau doar cei talentati, cei care au ceva de transmis?

5. Sunteti cuprinsi de microbul facebook-ului? Sunteti dependeti de activitatea desfasurata acolo?