– Si cu cati euro pleci la tine, ma intreaba curiosi amicii mei cand afla ca urmeaza sa petrec cateva zile la Roma. Cam 500 de euro, nu?

– 500 de euro? Raman perplexa, fara cuvinte. Ah, nu, in niciun caz raspund cand imi revin din soc. Ce sa fac cu atatia bani?

– Sa mananci, cum ce! Iar cand afla ca nu am atatia bani alocati pentru mancare dau a lehamite din mana si spun vizibil ingrijorati de soarta mea:

– Ce, te duci sa faci foamea pe acolo?

Cand vine vorba de turism exista doua categorii de oameni:

Din prima fac parte cei care isi imagineaza vacanta ca un lung sir de mese copioase la restaurante, udate din belsug cu vin sau bere. Ei merg in calatorie in principal sa manance si sa bea, vizitarea a cate unui obiectiv este pur optionala, un bonus de care se pot lipsi fara regrete. Pe ei muzeele ii plictisesc, iar istoria si arta ii lasa reci.

Ziua lor debuteaza de regula cu un mic dejun consistent, in stil bufet suedez. Se trezesc pe la 9-9:30, la 10 ajung la masa si in jur de ora 11 se indreapta spre obiectiv. Se plimba putin prin zona dupa care constata ca li s-a facut foame si intra in primul restaurant care le iese in cale pentru masa de pranz. Indiferent ca sunt in Patagonia, Roma, Madrid sau Honolulu ei tanjesc dupa o ciorba acrita cu bors si o fasole cu ciolan ca la mama acasa sau o portie sanatoasa de varza cu carne. Papanasii cu dulceata si smantana ar fi merge la fix dupa o masa regeasca. Ignora cu desavarsire preparatele specifice locului respectiv, nici nu vor sa auda de ele, pe principiul ce nevoie am eu sa incerc ceva nou, ce ma intereseaza pe mine ce prostii mananca astia si aleg ceva clasic, friptura cu cartofi prajiti daca exista in meniu. Dupa desert si nelipsita sticla de vin pornesc cu forte proaspete spre urmatorul obiectiv, dar dupa o ora de vizitat isi dau seama ca ar merge un espresso la o terasa. Se mai invart putin prin piata centrului vechi al orasului si dau absolut intamplator peste o gelaterie de unde isi cumpara o inghetata apetisanta. Dupa care li se face brusc pofta de-o bere rece pe care o savureaza in tihna la o alta terasa ultracentrala. Povestind cu prietenii de zor peripetiile din ziua respectiva nici nu-si dau seama cum trece timpul si vine ora cinei. Si intra iar intr-un restaurant ignorand cu desavarsire preturile explozive afisate mare afara. Ce conteaza pretul, dau oricat sa ma simt bine, ca doar de asta am venit in vacanta! Noaptea se incheie in stil mare intr-un bar sau club unde consuma bauturi alcoolice fine si scumpe.

Cea de-a doua categorie, in care ma includ si eu, sper ca nu sunt singura, este cea a turistilor care pleaca intr-o calatorie sa viziteze locuri noi, sa vada cat mai multe obiective, sa acumuleze amintiri, sa afle, sa descopere, sa se minuneze, sa fotografieze, sa se incarce pozitiv pentru o lunga perioada de timp. La ei accentul cade pe obiective, pe monumente, muzee, catredrale, biserici, gradini, palate, castele, nu pe restaurante. Desigur, asta nu inseamna ca rabda de foame, nicidecum, dar nici nu petrec jumatate de zi pe la terase si restaurante. In schimb sunt nerabdatori sa incerce preparate din bucataria locala, bucatele traditionale, sa isi satisfaca netarmurita curiozitate.

Am plecat in Roma cu gandul de a vizita cat mai mult. Tot daca se poate. Dar, sincera sa fiu si cu dorinta mare de a incerca pizza lor celebra, paste si lasagna de la mama lor, de a gusta macar o data inghetata pe care o lauda o intreaga Europa si cel mai bun tiramisu din lume. Si sa vad si eu cum e bautura lor nationala, lichiorul de lamaie, faimosul limoncello.

De a incerca. Subliniez pentru ca este foarte important. Nu mi-am propus sa mananc din fiecare decat o singura data. Si asa am si procedat. Am gustat din fiecare preparat o singura data, doar pizza mi-am cumparat mai des. Asta pentru ca era ieftina si pe toate drumurile.

Ah, sa nu uit, inainte sa va povestesc pe scurt experientele mele culinare in Roma, mai exista o categorie de oameni.

Sunt acei oameni comozi (si zgarciti caci astea vin la pachet) care spun ca ei nu calatoresc daca nu au bani suficienti. Daca nu au strans bani. Multi bani. Si cum nu reusesc niciodata sa stranga bani, nu pleca niciodata nicaieri. Decat atunci cand ii trimite serviciul in delegatie sau la vreun curs/conferinta. In rest stau acasa si dau din mana a lehamite cand aud ca altul calatoreste cu buget redus. Ce, aia e vacanta? Sa chitai de foame prin tari straine?

Da, prin acest articol (sunt sigura ca ei nu o sa-l citeasca) vreau sa raspund tuturor celor care au fost socati sa auda ca plec la drum doar cu cca 100 de euro de cheltuiala. Si iata ca nici nu am murit de foame, nici nu am ajuns la spital, nici macar nu am slabit, ba mai mult, am mancat (destul de) mult in fiecare zi si (destul de) bine. Si nu din supermarket, sandwich-uri, ci mancare calda din restaurante. Ba mai mult, m-am si intors acasa cu bani. Ca niciodata…

Am mancat, insa, cat am putut si cat am vrut eu. Iar eu nu sunt disperata cu ciorbele, pot rezista luni intregi fara sa ma ating de ele, nu am probleme de sanatate, in principal pot manca orice, nu am interdictie la niciun aliment, am colesterolul si glicemia in limite normale (de curand mi-am facut analizele si au iesit excelent). Dar nici nu pot sa mananc trei feluri la pranz si apoi sa ma simt usoara ca un fulg si sa zic ca sunt energizata. Daca eu as comanda aperitiv, ciorba (in Roma nici nu am vazut ciorbe sau supe) felul doi si desert as ajunge urgent in camera, in pat, pentru o siesta, nu pe la muzee si catedrale. Desigur, daca felul doi ar consta dintr-o frunza microscopica de salata, cum am vazut eu ca se serveste pe la unele restaurante exclusiviste, atunci da, as manca de trei ori pe zi.

Si apoi eu nu beau alcool. Nu beau bere, vin, nici macar mult indragitele cocktailuri. Beau apa, cappuccino, fresh-uri si smoothie-uri. Dar un singur pahar. Si nici nu fumez.

Oricum, oricat de multi bani as avea consider ca nu se merita sa cheltuiesti atata pe mancare. De ce sa dai 500 de euro in 5 zile cand pot sa cheltui 100? De ce sa dai 12-15 euro pe o portie de paste  intr-un restaurant scump cand poti sa platesti doar 5 europe unele chiar mai bune intr-unul mai ieftin?

Si in timp ce cunoscutii de acasa erau ingrijorati de soarta mea prin Roma, sa nu cumva sa lesin de foame pe strada, persoanele care m-au insotit (si care au preferat sa ia masa jos pe bordura si sa se infrupte dintr-un sandwich din rucsac) s-au uitat non stop acuzator in farfuria mea mirandu-se cat de mult pot sa mananc. Mi-au imputat ca am venit sa ma sparg in figuri la Roma ca am bani si mananc prin restaurante.

Concret, ce am mancat? Intai de toate trebuie sa va spun ca am plecat la Roma cu temele facute. Am cautat pe tripadvisor cafenelele, restaurantele si pizzeriile de langa casa cu cele mai bune recenzii, le-am notat si mi-am propus sa le trec pragul de indata ce am ocazia.

Astfel recomand cu inima deschisa micutul restaurant “La Cuccuma” de pe Via Merulana unde am gustat cea mai buna pizza ever (doar o felie insa) caci eu mi-am comandat lasagna, paste, cartofi (doua tipuri) si somon toate la 9 euro (ospatarul era roman si s-a purtat super nice cu mine). Si un suc de ananas (2 euro).

Portia mea, efectiv uriasa:

Lasagna a fost incredibila, iar eu nu ma dau in vant dupa ea in mod obisnuit, iar pastele, de asemenea, delicioase. Daca era dupa mine (dar nu a fost) as fi mancat in fiecare zi aici.

In alta zi, cum colindam de cateva ore bune prin cartierul medieval al Romei, Trastevere, am remarcat o pizzerie intima si tare primitoare cu preturi minuscule. Desi as fi vrut sa incerc pizza am comandat pana la urma paste. O portie imensa costa 5 euro:

Sambata seara am mers la un alt restaurant din zona, recomandat calduros de Liviana, gazda noastra, “La Forchetta d’Oro”, unde am gasit o atmosfera incendiara, locul era plin de turisti infometati si zgomotosi. Multi ramasesera afara si asteptau cuminti sa se elibereze o masa. Pentru ca imi cumparasem chiar inainte sa ne hotaram sa cinam aici cateva bucatele de pizza la kilogram (2,5 euro) nu am mai comandat decat o apa minerala (3 euro). Pretul includea si “coperta” o taxa de 1 euro practicata in Italia pentru ca persoana sta la masa si le foloseste tacamurile, paharele, farfuriile.

Duminica seara, de Valentine’s Day am mancat la un alt restaurant simpatic, “Il Nipotino”, situat chiar langa Furculita de aur. Aici m-a intampinat o atmosfera mult mai calma si mai relaxata, pe gustul meu si o tanara care ne-a servit cu multa amabilitate. Am vorbit cu ea in engleza, a fost foarte rabdatoare si mi-a raspuns cu zambetul pe buze la toate intrebarile legate de meniu si de modul de plata. Am ales sa achit consumatia cu cardul si am fost foarte incantata. Am comandat o pizza Napoli (buna, dar ansoa era extrem de sarata) si un limoncello. Pizza a fost 7 euro, limoncello (mult prea tare si prea parfumat pentru gustul meu) vreo 2 euro, coperta 1 euro.

Evident nu am fost nici eu scutita de surprize neplacute. Am cazut intr-o capcana turistica de toata frumusetea, afland cu ocazia asta ce inseamna “cea mai groaznica pizza ever“. Ajunsesem in Piazza Campo dei Fiori, ma dureau rau picioarele si am vazut o singura masa libera la o terasa (in rest era arhiplin) si m-am gandit sa-mi iau un meniu la 10 euro care includea o pizza si o bautura. Fresh-ul de portocale a venit imediat, dar pentru pizza am asteptat vreo 30 de minute.

Nici la Galeriile Borghese nu am fost multumita de sandwich-ul cu prosciutto crudo.

Pe Via dei Fori Imperiali se afla, amplasat strategic, un centru turistic unde ne opream mai mereu sa ne odihnim. Dupa ce am vizitat Colosseumul, in drum spre Foro Romano, am intrat si luat ceva frugal:

Tot de aici, am mancat cu alta ocazie un tiramisu (am cautat Pompi de ne-a venit rau, dar a fost imposibil sa-l localizam). Pret: 2,5 euro. Exact ca acasa, nicio diferenta de gust. Si ca tot a venit vorba de desert (plus mic dejun), iata cateva imagini:

Ca sa fiu sincera mie genul asta de sandwich-uri imi faceau cu ochiul, poate pentru ca erau la tot pasul, in tonetele de pe strada:

Sa nu uit de inghetata. Desi era februarie nu m-a deranjat s-o incerc insa chiar nu m-a impresionat. Cea de mai jos a costat 6 euro si am gasit-o intr-o gelaterie pe undeva pe langa Pantheon,

iar asta mult mai ieftina (si parca mai bunicica) de pe o straduta ce dadea in Piazza Campo dei Fiori:

Ce mi-ar fi placut sa mananc la Roma? Carciofi!

Unde? Aici de exemplu:

Sau aici:

Asadar, in Roma puteti merge linistiti cu bani putini. Sunt restaurante si pizzerii berechet, pentru toate buzunarele. Indiferent de buget, un lucru trebuie sa stiti: nu o sa muriti de foame.