Stați nu vă alarmați, n-am comis nicio infracțiune, e doar o metaforă. Sunt acasă și mă bucur de puțină libertate. Și simt că trebuie să scriu (mai mult pentru mine însămi) aceste rânduri. Nu vreau să pară ca o explicație a absenței mele de pe blog sau ca o lamentare pentru că nu caut milă, consolare sau cuvinte de încurajare. Nu scriu pentru a mă elibera sau a mă descărca. E o pagină din viață mea peste care nu vreau să trec așa ușor.

Sunt gândurile mele de student în anul I care a terminat (încă nu știu dacă cu bine) prima sesiune. Așadar iată câteva concluzii la cald:

Discrepanța dintre așteptări și realitate

Am intrat la facultatea asta cu gândul să învăț. Să acumulez cunoștințe, deprinderi, priceperi. Dar nu mi-am imaginat niciodată că va fi atât de greu. Nu mă așteptam la asemenea pretenții exagerate din partea profesorilor. Dar am înțeles în cele din urmă că e doar vina mea, pentru ca am crezut că tot procesul va fi ușor, frumos, lin. Trebuie să-mi fie învățătură de minte și să nu mai comit greșeala de a vedea dinainte trecut obstacolul, oricât de mic ar părea el.

De ce ocnaș, totuși?

Pentru ca mă simt ca la închisoare. Stau doar în casă si fac teme de dimineața până seara. La 9 AM mă așez la calculator și mă mai ridic de la masa de scris abia la 10-11 PM. A doua zi o iau de la capăt. Am timp doar să mănânc și să dorm (noaptea). De Crăciun și de Revelion am făcut teme. Nu ies din casă, nu mă mișc, nu am timp pentru nimic altceva.

Întotdeauna după furtună iese soarele

Acum, că s-a terminat primul semestru, am uitat tot coșmarul prin care am trecut. Sunt relaxată, sunt în vacanță. Parcă nici nu s-a întâmplat. Totuși nu mă pot bucura pe deplin pentru ca mă gândesc non stop la semestrul II pe care mi-l închipui și mai solicitant pentru că va intra în scenă o materie cu care eu nu sunt în cele mai bune relații (ca să mă exprim blând).

Încrederea în sine nu e constantă de-a lungul vieții. Azi poți să te simți stapânul lumii, undeva sus pe Everest, a două zi însă poți pica dureros, undeva sub nivelul mării, debusolat și fără perspective.

Ei bine, dacă înainte de începerea facultății debordam de entuziasm și încredere în forțele proprii acum sunt cumplit de demoralizată, iar îndoielile privind capacitatea mea intelectuală și puterea de muncă mă copleșesc. Sunt tentată zilnic să renunț. Îmi dau seama că sunt depășită de situație, ca e prea mult pentru mine.

Prezentul e gri, dar viitorul trebuie să fie luminos

Nu știu cum se va termină odiseea asta, însă sper că voi duce la bun sfârșit proiectul proaspăt început. Până la urmă, ce e ușor în viața asta?

Spuneți voi!

Astfel de prejudecati am intalnit si mai tarziu la locul de munca si chiar pe primele bloguri pe care am activat. La serviciu tot cei veniti din provincie erau majoritari si imediat au creat intre ei stranse legaturi, iar pe blogurile sportive am descoperit o incrancenare fara limite a sustinatorilor echipelor din alte orase fata de Bucuresti si locuitorii sai. Mereu m-am intrebat, oare situatia e generalizata, oare toti clujenii, oradenii, baimarenii, brasovenii, timisorenii, sibienii, pitestenii, galatenii, constantenii, iesenii etc denumesc capitala tarii “Bucale” si o considera un oras prafuit, zgomotos, mizer, plin de pitipoance si cocalari? Oare toti ceilalti arata cu degetul spre bucuresteni numindu-i mitici si caracterizandu-i ca fiind aroganti, parsivi, indolenti, agresivi, vulgari, irascibili?

A ajuns in prezent situatia exact invers decat in copilaria mea? Dispretuieste provincia capitala si pe locuitorii ei?