Am obosit…

…să am coșmaruri noaptea. Să visez tot felul de ciudățenii, morți, cutremure, animale neprietenoase. Nici prin cap nu-mi trece să le interpretez, vreau doar să înceteze.

…să fiu trasă la răspundere pentru faptele mele de către necunoscuți și nu numai. Să fiu acuzată (pe drept, pe nedrept) și să fiu nevoită să dau explicații. Ceea ce detest mai mult în viața asta.

…să dau milioane de like-uri pe facebook. Dar despre asta într-un articol separat.

…de atâtea bârfe, speculații, zvonuri. V-am menționat vreodată cât de tare mă plictisește bârfa și cât de mult îi ocolesc pe cei care o practică?

…să fiu atât de diferită de ceilalți. Și, în consecință, neînțeleasă. E o povară pe care o resimt din ce în ce mai mult și în virtual. Aici, unde speram să găsesc altceva.

…de atâta “comunicare”. De atâta vorbărie goală. Am realizat cât de mult îmi place să tac. Și să ascult. Să-i ascult pe alții care chiar au ceva de spus.

De fapt, acesta este subiectul articolului de azi. Cum am reușit să mă detașez de tot și toate, cum am izbutit să mă relaxez și să uit de…oboseala cotidiană.

De câțiva ani e la modă să spui că nu te mai uiți la televizor. Unii nici nu mai au televizor. Însă, ați fi surprinși să aflați că televiziunile difuzează și lucruri interesante. Cu efect benefic asupra psihicului oamenilor. Emisiuni care fac minuni. Sau personalități care le înfăptuiesc.

Ieri am sorbit fiecare cuvânt pe care l-a rostit invitatul unei unei asemenea emisiuni, un arhitect român plecat de 30 de ani din țară și stabilit în Franța, angrenat în prezent într-un proiect lăudabil, acela care are menirea de a reabilita un monument istoric al capitalei, Hanul Gabroveni. Efectiv îmi doream să nu se mai termine interviul. Evident, și moderatorul a avut un rol fundamental pentru că a știut ce să-l întrebe astfel încât totul să fie cât mai captivant.

S-a discutat mult despre arhitectură ca artă, dar și despre arhitectura sufletului românesc, despre destinul nostru, despre felul în care suntem priviți de străini, despre politică și filosofii de viață. Mi-a plăcut foarte mult felul cum gândea omul răspunsurile. Iar unele dintre ele au fost de-a dreptul geniale și îmi permit să vi le prezint și vouă.

Când a fost întrebat ce ar schimba la oameni, arhitectul a răspuns:

“Nimic, omenii sunt binecuvântați așa cum sunt, în varietatea lor”.

– Dacă ați lua-o de la început, ați face același lucru?

– Oh, nu, ar fi prea plictisitor, aș încerca cu totul altceva.

– Care este calitatea definitorie a poporului român?

– Noi, românii, avem o calitate care poate fi privită și ca defect, suntem prea creativi. Românul s-a născut poet.

– Arhitectura sufletului românesc?

– Fatalismul, spiritul mioritic.

Principiul lui de viață:

“Să fii onest cu tine în fiecare moment”.

Dar cel mai tare m-a impresionat definiția dată succesului: “atunci când niște oameni, pe care nici măcar nu îi cunoști, încep să creadă că ceea ce faci tu este important pentru ei”.

Iar eșecul, l-a chestionat imediat realizatorul?

“Eșecul este atunci când nu faci nimic”.

Și a încheiat subliniind rolul poveștilor în evoluția noastră: “fără povești nu am exista, poveștile ne construiesc definitiv”.

Revigorant, terapeutic, vindecător.

Pe vremea bunicilor noștri a fost venirea americanilor. I-au așteptat nerăbdători atât de mult încât până la urmă s-au trezit cu rușii. Apoi, în comunism, oamenii erau preocupați excesiv de mâncare. Pentru că nu se găsea. Stăteau ore în șir la cozi interminabile și se considerau fericiți dacă prindeau o bucată de carne sau de brânză. În prezent, românii au dezvoltat o nouă obsesie, cea pentru o viață cât mai sănătoasă care să excludă E-urile sau parabenii. Și pentru slăbit.

La televizor, în autobuz, la o cafea cu prietenii și chiar la serviciu nu se discută altceva decât despre regimuri. Nu politice, ci de slăbire. Într-o lume care pune prea mult accent pe imagine, grija pentru siluetă i-a cuprins pe toti, chiar și pe cei deja fit. Nu mică mi-a fost mirarea când o colegă care ne-a mărturisit într-o zi că are 52 de kg și-a exprimat public dorința de a intra la dietă. Este destul de înăltuță și slabă. La ce i-o trebui, m-am întrebat eu?

Altă dată, șefa noastră a împărțit angajaților foi xeroxate cu un regim de slăbit infailibil. Culmea că au cerut să li se dea copii și cei care în opinia mea ar avea nevoie mai degrabă de o cură de îngrășare…

Dar cel mai enervant mi se pare modul cum ești perceput și judecat de ceilalți. Și ca să înțelegeți mai bine o să vă dau tot un exemplu de la muncă. Într-o zi am întrebat într-un grup cine este o anumită tipă pe care nu o văzusem niciodată. Mi s-a răspuns astfel: ah, este colega cea nouă, e mai dolofană așa…

Nu după mult timp am avut ocazia s-o cunosc și eu. O fată tânără, frumoasă, înaltă și bine proporționată era caracterizată drept grasă de colegii ei (de sex masculin)!

Asta a fost picătura care a umplut paharul și, profitând de aparatul primit recent de mama, m-am gândit că nu ar fi rău să încep și eu un soi de remodelare corporală (s-o numim așa). Cum mă știți certată rău cu sportul, cum la sală nu merg, prin parc nu alerg și nici măcar aerobic nu fac prin casă, am zis să încerc cu masajul. De care, în paranteză fie spus, până acum nici nu am vrut să aud.

Astfel că pun acest aparat în funcțiune, cca o oră, în fiecare seară și dimineață, după ce în prealabil îmi dau cu o cremă și aștept să văd rezultatele. Și nu doar că relaxează, dar și sculptează, adică, după cca două săptămâni, mă declar mulțumită de noul aspect al pielii. Ce modalitate mai ușoară de reducere a centimetrilor din talie sau coapse există decât să stai tolănit în pat, super relaxat, vizionând filmul preferat? Evident că își face efectul doar în condițiile unei diete echilibrate, bazate pe un număr redus de calorii. Dar funcționează și doar asta contează! Și ca să urgentez puțin treaba, căci acum vine sezonul pantalonilor scurți, mi-am comandat și o coardă digitală (35 de lei de la Avon).

Când să mai ai timp de blog cu asemenea ocupații?

Asistand la isteria naţională si planetară pentru slabit, am început să-mi pun întrebări și să caut explicații. Și am concluzionat că și aici funcționează același principiu: cu cât ai mai mult, vrei mai mult, fie că este vorba de bani sau succes, faimă. Niciodată nu ești suficient de slim, cu cât reușești să scazi în greutate, parcă ai vrea și mai mult, să scapi de tot mai multe kilograme. Pentru că, inevitabil, vezi în jurul tău unul mai slab ( sau mai musculos şi cu abdomen mai plat, cu pătrăţele mai evidențiate, în cazul bărbaţilor) decât tine și faci comparație. Până la urmă intră în scenă obsesia pentru perfecțiune.

“Viata e o gura de aer… uneori e scurta si seaca… alteori insipiri adanc, cu nasul si gura, de parca ai vrea sa iei tot din aer… uneori simti un miros putred… sau simti acele de brad… alteori simti puternic un parfum, poate al unei persoane, pe care incerci sa il tragi in tine pana la ultima picatura…” DianaEmma

Sunt momente în care tot ce-ți dorești e să visezi cu ochii deschiși, să asculți muzică și să te bucuri de întâmplările minunate ale vieții. Să-i fii recunoscător că ți le-a dăruit. Și profiți la maxim de ele ca și când nu se vor mai întoarce niciodată.

Sunt lucruri care nu se pot povesti pentru că altfel și-ar pierde magia. Le păstrezi doar pentru tine, sunt micile tale secrete, intensele clipe de fericire care îți sunt repartizate atât de rar și la care, uneori, parcă simți că nici nu ai dreptul să speri.

Prețul pentru fericirea supremă dar efemeră poate fi mare, însă merită plătit. Acum nu mă mai îndoiesc de asta.

Nu vă refuzați dreptul la fericire, ascultați-vă măcar din când în când glasul inimii. Uitați de rațiune, de logică, de prejudecăți. Viața nu presupune doar goana după bani, îndeplinirea cu sfințenie a treburilor gospodărești sau a îndatoririlor familiale. Ea înseamnă, în primul rând iubire și toate bucuriile, satisfacțiile și împlinirile pe care aceasta ni le aduce. Nu renunțați deliberat la ea, nu fugiți de ea, e cel mai frumos și cel mai bun lucru care vi se poate întâmpla.

Am văzut multe femei deznădăjduite care au pătimit prea multe ca să mai spere, că să mai viseze. Unele încep să creadă că e destinul lor să fie nefericite toată viața, nu se mai îngrijesc, nu se mai prețuiesc. Depresia, nervii, grijile și stresul își pun amprenta pe sănătatea noastră și în final ajungem să ne îmbolnăvim, uneori de boli incurabile.

Luptați pentru șansa voastră la iubire, la imensa fericire pe care numi ea o aduce în viețile noastre. Niciodată nu e prea târziu pentru dragoste. Credeți în voi, fiți frumoase fizic și sufletește. Tot timpul. Trăiți așa cum vreți, nu așa cum vă impune societatea. Nu vă temeți să urmați vocea inimii. Aveți curajul de a fi voi înșivă. Permiteți-va să gustați din micile plăceri ale vieții. Nu, nu alea care îngrașă. Comiteți orice nebunie vă trece prin minte. Măcar din când în când.

“Iubirea este strălucirea care preschimbă praful vieţii cotidiene într-o ceaţă aurie.” Elinor Glyn

sursa foto:weheartit.com

L-am luat din dragoste. Cum altfel, că eu nu sunt și nu am fost niciodată pe interes. Deși, pe el nu l-ar fi deranjat nici o astfel de alegere, se străduise să întrunească toate atuurile necesare pentru că știa perfect cât de pretențioase sunt fetele de azi. Mi-au sclipit ochii de încantare când l-am văzut, era tot ce visasem vreodată: frumos, deștept, irezistibil.

Și a fost al meu. Eram atât de fericită… O vreme nu-mi puteam lua mâinile de pe el. Eram nedespărțiți, nu scăpam niciun prilej să mă mândresc cu el, să-l prezint tuturor. Iar el părea flatat de adorația mea și se comportat ireproșabil. Nu mi-a înșelat niciodată așteptările. După ce am profitat la maxim de el, după ce mi-a fost alături la bine și la greu, după ce febra începtului a trecut, am constatat uimită că nu prea mai am nevoie de el. Nimic din ce putea să-mi ofere nu mă mai satisfăcea. Acum îi folosesc doar funcția de bază. Dar oare se justifica investiția? Oare se merită să te sacrifici timp de doi ani pentru un moft?

Poate o să-mi spuneți că smartphone-ul nu este o fiță, ci o necesitate în ziua de azi. Da, dacă te interesează și afectează părerea celorlalți, este! Oricum, ei vor avea mereu ceva de comentat și de criticat. Îmi aduc aminte că în urmă cu mulți ani, când telefoanele mobile erau de puțin timp pe piață, Alcatelul meu verde și cam pătrățos a stârnit multă dezamăgire și dezaprobare la serviciu. Acum, tot la job, când lumea era obișnuită deja cu Samsung S4 sau Note 3, S3 mini-ul meu a fost întâmpinat cu amuzament și nedumerire. Dar ce mic este, au exclamat oamenii, surprinși de dimensiunile lui (display de 4.0 inch).

Cu instagramul aceeași poveste. La început obișnuiam să-l accesez non stop, împărțeam cu generozitate like-uri și încărcăm zeci de fotografii. În timp pasiunea s-a stins și cred că am ajuns la a doua săptămână consecutivă de când nu am mai intrat în cont. Și nici curioasă nu sunt.

Și cu blogul e la fel. Atât timp cât îl deschizi doar pentru că este la modă, pentru că vrei să afli cu ce se mănâncă, te vei sătura rapid de el. Nu că ar fi neapărat rău, de ce să insiști cu ceva ce nu ți se potrivește sau nu te mulțumește?

Ochelarii de soare de tip aviator au reprezentat, cred, fiţa verii 2013.

Cu greu mi-am stăvilit impulsul de a-mi achiziționa și eu o pereche, pentru că prin luna mai îmi cumpărasem un alt model și nu am vrut să mai dau banii pe încă unul. M-am consolat cu gândul că voi fi…diferită.

Care a fost ultimul moft pe care vi l-ați îndeplinit? Sau ultimul obiect cumpărat/lucru realizat (aici putem da ca exemplu alegerea unei destinaţii de vacanţă doar pentru ca e în voga, a unui bar sau local pentru că toţi prietenii nostri au fost acolo, a unui tip de mâncare pentru că toată lumea din jur l-a încercat, descărcarea unei aplicaţii pentru că toată lumea o are deja pe mobil) doar pentru a fi la modă, în trend?

sursa foto :weheartit.com

O tema mereu in actualitate, parca mai spinoasa, mai dureroasa o data cu trecerea timpului.

Oare ce ne dorim noi, oamenii, de la cei apropiati, de la cunostinte, prieteni, colegi, parinti, rude, sefi, subalterni, cititori? Ce asteptari avem de la ei? Sa fim intelesi, ascultati, sa purtam un dialog real, sa gasim raspunsuri la diverse framantari, compasiune la eventualele necazuri? Consider ca fericirea noastra depinde si de modul in care se desfasoara comunicarea cu cei din jur. Si ca una din principalele cauze ale nefericirii cronice o reprezinta lipsa unei afectiuni reale, a unui mediu in care sa te simti tu, ca persoana cu anumite pasiuni, visuri si aspiratii, ascultat, inteles, acceptat cu adevarat. Nu ai cum sa fii fericit cand stii ca esti inconjurat de oameni care nu au nimic in comun cu tine, cu modul tau de a vedea viata, de a o percepe, de a o trai.

Oare cati dintre noi mai suntem azi dispusi sa-i intelegem realmente pe cei din jur? Cat suntem dispusi sa ascultam si sa ne implicam emotional in problemele altora, sa ne bucuram pentru reusitele lor sau, dupa caz, sa ne intristam la insuccesele lor, sa ne lasam pe noi insine, macar pentru cateva clipe, pe plan secund?

Zilele trecute, Daniel afirma intr-unul din comentariile lasate pe un articol precedent ca “noi, oamenii, cand vorbim cu cineva nu facem un dialog, ci mai degraba un monolog si ca noi vorbim cu noi, totul fiind un joc in oglinda”, si tind sa-i dau dreptate. Ne place sa ne auzim vorbind. Se observa asta atat in viata de zi cu zi, cat si in blogosfera. Fiecare dintre noi cauta sa isi spuna parerea, si sa si-o impuna considerand ca doar el are dreptate sau ca doar el vede corect problema. Si este, poate, omeneste, poate este ok pana la un punct. Pana cand intervine intransigenta, nepasarea sau insensibiltatea.

Desigur, nu-i usor sa empatizezi cu ceilalti, sa te pui in situatia lor, poate nu ai chef, poate nu esti astfel construit, de aceea va intreb, voi ce purtati, ce simtiti ca (trebuie sa) purtati in offline si in online cu ceilalti, un dialog sau un monolog? Va simtiti intelesi si ascultati si la randul vostru ii intelegeti si ii ascultati pe ceilalti?

Ma deranjeaza teribil sa ma insel in privinta oamenilor. De cate ori mi se pare ca o persoana e draguta si prietenoasa la inceput, am si o strangere de inima pentru ca stiu de pe acum, din experienta, ca mai tarziu voi descoperi ca lucrurile nu stau tocmai asa, ca aparentele insala de fiecare data. Dar, tot eu nutresc speranta ca cine stie, poate-poate, ca de data asta va fi altfel. Ma entuziasmez imediat ce intru in contact cu oameni calzi, cu zambetul pe buze. Imi zic “iata ce oameni buni” neasteptand ca timpul sa-mi dezvaluie ce se ascunde dincolo de amabilitatea initiala. Poate sunt eu prea naiva, poate ei prea prefacuti sau, poate, pur si simplu ma grabesc cu verdictele, nu am rabdare sa treaca testul timpului si sa-si dea arama pe fata.

Asa se intampla si acum o luna cand mi-am cunoscut actualii sefi, doua persoane extrem de intelegatoare si binevoitoare la prima vedere. Chiar ma bucuram in sinea mea ca atmosfera la lucru e una calma, cordiala, detensionata. Pana zilele trecute cand parca a coborat iadul pe pamant, iar cei doi au inceput sa tune si sa fulgere de fiecare data cand ceva nu le convenea. Urlau efectiv ca disperatii la angajati, provocandu-le acestora, la inceput uluirea si, mai apoi amuzamentul, pentru ca in definitiv e haios sa vezi cum isi ies din minti niste indivizi cu pretentii de oameni mari (la propriu si la figurat), din niste motive absolut puerile. Apoi comportamentul acesta iti lasa un gust amar, iar dezamagirea e uriasa. Chiar vorbeam ieri cu o colega care imi povestea ca anul trecut a fost supusa la un tratament asemanator, seful tipase atat de tare la ea incat era sa faca atac de cord. Si mi-a marturisit un lucru, pe care il gandisem si eu in momentele de dupa incident, prefer sa mi se taie din salariu decat sa se urle la mine. Mi se pare umilitor si pentru angajat, dar mai ales pentru angajator sa se dea in stamba in halul asta. Hai ca daca comiteam cine stie ce eroare, daca se scufunda planeta din cauza noastra, mai intelegeam sa fim mustruluiti, dar asa?

Pana la acest serviciu nu mi se intamplase niciodata ca seful meu sa-si piarda efectiv cumpatul si sa se dezlantuie ca un uragan la adresa mea. Nici eu nu am dat ocazia, dar niciunul nu s-a dat in spectacol in fata mea. Dar incerc sa le caut scuze si singurul lucru care-mi vine in minte e ca sunt prea stresati de functia detinuta. Cred ca noi, oamenii, suntem prea incordati, prea luam totul in serios, chiar in tragic. Avem prea multe pretentii de la ceilalti, de la noi insine. Vream ca totul sa fie asa cum credem noi de cuviinta, perfect, fara cusur. Cand asta nu se intampla, caci practic este imposibil, vedem negru in fata ochilor si ne descarcam furia pe prima persoana intalnita in cale, de obicei nevinovata. E timpul sa invatam sa ne relaxam, ca viata e prea scurta, iar noi suntem cea mai mare parte a timpului incruntati, suparati, ingandurati si nemultumiti. Dar oare e posibil?

Stranii sunt uneori modurile prin care viata ne ajuta sa intelegem anumite lucruri. Imi place mult cum cu fiecare intamplare ne da sansa sa invatam ceva nou, felul unic prin care stie ea sa ne deschida ochii, sa ne arate exact unde gresim si de ce gresim.

Azi am sa va povestesc cum am invatat eu ca in lumea asta nu trebuie sa subestimam pe nimeni. A fost o lectie uluitoare, pe care nu cred ca o voi uita vreodata. Un caz real 100%.

Impreuna cu alti pasionati de sport, indeosebi de fotbal, dar si de politica, social, literatura si religie, comentam in urma cu multi ani pe un anumit blog. Nu era al meu, pentru ca nu scriam eu articolele, dar aveam parola si-l consideram ca si al meu. Intr-o buna zi ni s-a alaturat un personaj care facea niste greseli gramaticale absolut jenante si care lasa din minut in minut niste comentarii fara sare si piper, banale, formate din maxim trei cuvinte. Practic nu reusea sa spuna nimic interesant, de transmis nici nu se punea problema. Nu tu spontaneitate, nu tu umor, stiindu-se faptul ca acesta salveza mereu aparentele si ajuta in situatii critice. Vizibil iritata de consecventa tipului in a se face de ras, cand a venit vorba de greseli gramaticale la un blogmeet, am afirmat foarte convinsa ca noul venit pe blogul nostru e o cauza pierduta, ca niciodata nu se va corecta. Atunci, detinatorul blogului m-a contrazis, pronosticand faptul ca in cateva luni “amicul” nostru va cunoaste o transformare radicala, in bine. I-am ras in nas si am continuat sa-l subestimez pe omul respectiv.

Dupa o vreme am parasit acel loc si mi-am deschis propria casuta virtuala. Dar curiozitatea ma rodea si mai intram din cand in cand pe fostul blog. Aici surpriza secolului, nu doar ca postatorul de care va vorbeam scria acum impecabil din punct de vedere gramatical, dar mai mult decat atat, dadea dovada de un umor si de o inteligenta sclipitoare in comentariile stufoase, complexe, interminabile. Si mai presus de asta, de o intelepciune, un rafinament si o cultura generala cum mai rar gasesti in zilele noastre. De fapt, tipul trecuse la un alt nivel, nu mai comenta, ci filosofa. Nici nu mai conta daca eroul nostru se transformase in cele cateva luni petrecute pe blog alaturi de oameni deosebit de inteligenti sau asa fusese mereu, cert e ca eu ma inselasem in privinta lui, il judecasem gresit. Comisesem o uriasa nedreptate!

Ce lectii de viata v-a oferit voua bloggingul, blogosfera? Dar offline-ul? Ce ati invatat util despre oameni?

In viata exista doua tragedii, una e sa nu obtii ceea ce-ti doresti, cealalta e sa obtii. G.B. Shaw.

De multe ori am senzatia ca generatia mea s-a nascut obosita. Ma uit consternata cata putere de munca are mama, care nu sta locului o clipa pe parcursul zilei, iar eu daca ma duc pana la aprozarul din colt (a se citi banca sau farmacie), ma intorc atat de ostenita inca nu mai sunt capabila sa fac nimic toata ziua. Cunoscandu-mi perfect fortele, mi-am ales o profesie de asa natura incat sa nu ma solicite exagerat, dar si in aceste conditii ma plang non stop ca sunt obosita si surmenata, iar concediile parca nu-mi ajung niciodata pentru a ma reface mental. Dar mai presus orice, consider ca ne-am nascut nemultumiti. Parca ne-ar fi frica sa ne bucuram, caci imediat gasim nod in papura oricarui lucru bun din viata noastra, avem mereu ceva de reprosat, de comentat, de carcotit. Daca e alb, ca de ce nu e negru, daca e frumos ca de ce e asa frumos, daca e cald  de ce nu e frig, daca e vara de ce nu e iarna. De ce ploua, noi vrem soare, iar cand intr-un final apoteotic acesta se indura sa iasa dintre nori, noi ne dam seama brusc ca suntem indragostiti de peisajele reci si mohorate, de stropii romantici de ploaie… E un soi rau de nemultumire pentru ca ne creaza anxietati si nelinisti nedorite, nu e vorba de acea nemultumire care iti da impulsul necesar de a face lucrurile din ce in ce mai bine, care te mobilizeaza si te obliga sa-ti depasesti conditia, nu, ea doar te macina neincetat, plasmuind premisele nefericirii cronice.

Uneori  motivele nemultumirilor noastre sunt intemeiate, dar ar trebui sa constientizam ca inca nu s-a inventat inca lucrul sau omul perfect. Ca sa nu mai spun de jobul ideal. Caci pe langa relatia de cuplu, locul de munca este urmatorul motiv care ne provoaca angoase zilnice, fie pentru ca exista, fie tocmai pentru ca nu-l avem si suntem in cautarea lui. Iar englezul Ben Southall, castigatorul concursului organizat pentru cel mai bun job din lume, este exemplul perfect pentru a va dovedi ca nu gresesc deloc cand afirm ca nimic in lumea asta nu ne poate multumi cu adevarat si oricand si in orice vom gasi un motiv pentru a ne lamenta, poate si  din dorinta  de a starni simpatia si a atrage atentia celor din jur sau pentru ca asa suntem noi construiti si stim doar a ne plange singuri de mila.

Cu siguranta cunoasteti povestea, pe scurt, Ministerul Turismului din Australia a scos la concurs cel mai tare job din lume, acela de administator al “coroanei” lantului de insule Whitsunday. Ce presupunea acest job? Sa traiesti pe una dintre cele mai frumoase insule tropicale, Hamilton, insula inconjurata de Marea Bariera de Corali, intr-o vila luxoasa impreuna cu persoana iubita, sa stai la soare, sa faci scuba diving, sa observi balenele, sa explorezi insula, sa realizezi materiale foto si video postate mai apoi pe net. Una din indatoriri era aceea de a tine un blog in care sa-ti povestesti experientele zilnice in paradis, astfel incat sa rezulte ca totul se desfasoara in cele mai bune conditii. Nu era nevoie de calificari speciale, iar contractul era pe sase luni, pentru un timp mediu de lucru de … 12 ore/luna, iar salariul de 150.000 $.

Ei bine, care credeti ca a fost primul lucru pe care l-a facut cel mai invidiat om de pe planeta dupa ce a ajuns pe insula fericirii? Ati ghicit! A inceput sa se planga (si nu oricui, ci jurnalistilor de la “The Sun”) de clima tropicala, care este prea calda pentru a-i permite pregatirea mancarurilor traditionale din zona lui de bastina, sa se vaicareasca ca ii lipsesc zilele lungi de vara de acasa (pe insula se intuneca la ora 20.00), practic a facut ceea ce face un om normal cand da de bine: inventeaza pretexte pentru a se intoarce la starea lui naturala, aceea de vesnic nemultumit. Oare cati dintre noi stiu sa aprecieze ce le ofera viata, sa se bucure cu adevarat de ea? Mai mult de trei minute… Vocatia nefericirii ne atrage inexorabil spre genuni nebanuite unde permanentizam intreaga existenta.

Sunt curioasa, ce va tenteaza mai mult, un job pe o insula exotica impreuna cu iubitul/iubita de unde sa relatati pe blog toate experientele din paradis sau sa cititi zilnic un astfel de blog?

Probabil acesta este principiul dupa care am functionat in viata. Nu mi-a placut niciodata sa dau vina pe altii pentru greselile mele, iar daca am esuat intr-un domeniu sau am luat decizia eronata intr-o anumita situatie, macar nu am ramas cu regrete ca nu am fost suficient de puternica si hotarata sa ma bazez pe propriile cunostinte, rationamente, experiente, reactii. Ceva de genul: nu-mi dati sfaturi, stiu sa gresesc si singura! Da, am facut cum m-a dus pe mine capul si am avut sau nu dreptate, dar macar nu exista o alta persoana careia pot sa-i reprosez: uite, vezi ce mi-ai facut, din cauza ta sunt acum nefericita! Poate, pentru ca in acest caz, mi-e mai usor sa ma iert pe mine insami decat pe altul.

Nu-mi place sa primesc sfaturi. Desigur cand vine vorba de sanatate si bucatarie, nu ma feresc sa le cer. Iar prima persoana la care apelez, e si cea in care am cea mai mare incredere: mama. Atunci cand imi dau seama ca n-am nici cea mai vaga idee despre un lucru, cand ajung la capatul rabdarii si vad ca sunt total nepriceputa si nu-mi iese treaba oricat m-as stradui, atunci cu mare drag astept sfatul unui avizat.

Cand vine vorba de viata intima, de relatiile mele de dragoste, acolo ma deranjeaza sa primesc sfaturi. Poate ca nu am mereu incredere in buna intentie a celui care le lanseaza gratuit, neintrebat, total “dezinteresat”.

Ma deranjeaza sa primesc sfaturi din senin, rostite pe un ton superior, atotstiutor.

Ma feresc sa dau sfaturi. In general, pentru ca ma ghidez si dupa un alt principiu, ce tie nu-ti place, altuia nu-i face. Pana si articolele mele de pe blog sunt concepute astfel incat sa conduca la discutii, dezbateri, schimburi de opinii si idei, astfel incat sa ajung impreuna cu cititorii, cu comentatorii la o concluzie, la revelarea unui posibil adevar sau a unei solutii corecte si concrete. Rar dau sfaturi si doar daca sunt (insistent) rugata. Si chiar si in acele cazuri, cum nu ma cred detinatoarea adevarului absolut, imi exprim doar o parere, nimic mai mult.

Am observat insa ca oamenii nu se simt bine daca nu dau sfaturi, daca nu impartasesc din vasta lor experienta de viata. Poate e doar dorinta/nevoia de a se simti utili… Insa cand sunt intrebati direct, cand li se cer sfaturi, se codesc sa mai spuna ceva. Atunci tac. Poate pentru ca a da un sfat in astfel de conditii presupune si asumarea unei responsabilitati.

Iar cei mai multi par refractari la ideea de a primi sfaturi. De urmat nici nu se pune problema. Iar multi dintre cei care cer sfaturi nu o fac decat pentru a-si intari propriile convingeri.

Am gasit de curand un sfat bun, pe care intentionez sa-l urmez: “nu te certa niciodata cu un prost sau cu un nesimtit, ceilalti nu vor mai face diferenta intre voi!”

Care este cel mai bun sfat pe care l-ati primit voi vreodata? Obisnuiti sa dati sfaturi? Va place sa primiti sfaturi? In ce domeniu al vietii voastre nu suportati sa primiti sfaturi(cariera, dragoste, pasiuni, bucatarie etc) si in ce domeniu le asteptati cu nerabdare? Ascultati in general sfaturile care va sunt oferite?

“Eu nu am prieteni, deci mi-am facut din mintea mea prieten/Eu nu am dusmani, deci mi-am facut din delasare dusman”  Samurai anonim, sec XIV

Prunus serrulata sau ciresul japonez de mai sus este, probabil, cel mai celebru si totodata cel mai indragit arbore decorativ din Bucuresti. Lumea vine sa se relaxeze pe bancuta situata chiar sub coroana sa larga, sa se bucure de linistea din jur si sa priveasca ore intregi cum crengile se arcuiesc lenese spre pamant sub bogatia florilor sale roz. Sakura simbolizeaza in Japonia natura efemera a vietii, iar asupra mea, frumusetea sa fara seaman a avut un impact neasteptat.

Am vazut-o pe viu, pentru prima data in viata, saptamana trecuta, intr-o zi ploioasa de aprilie. Si, inevitabil, asa cum s-a intamplat si cu ceilalti, m-am indragostit iremediabil de floarea de cires. Cum nu-mi puteam lua ochii de la ea, i-am facut peste 100 de fotografii.

Spatiul in care ma aflam, peisajul, dar si vremea mohorata, toate m-au dus cu gandul la o gradina japoneza despre care citisem undeva ca reprezinta locul de relaxare ales de niponi chiar si atunci cand afara ploua. Totul se rezolva cu o banala umbrela.

Si pentru ca elementele in jur indemnau la meditatie, calm si naturalete, m-am simtit dintr-o data, mai aproape ca niciodata de…Japonia. Mi-au trecut prin minte apoi toate simbolurile japoneze, cum ar fi ikebana, arta aranjamentelor florale, care, la fel ca si gradina isi are radacinile in cultura budista Zen.

Ceremonia servirii ceaiului, numita sado in japoneza, dureaza intre 2 si 5 ore si nu este altceva decat un ritual prin care se urmareste purificarea sufletului si disciplinarea mintii, avand, astfel, profunde valente estetice si filosofice.

Aikido, cea mai spiritualizata arta martiala, unde accentul se pune in totalitate pe aparare, implica de asemenea meditatia in stil Zen spre a intari fluxul ki, forta vitala din trupul celui care o practica.

Expertii in arte martiale, luptatori ninja, spioni iscusiti ce escaladau zidurile castelelor in timpul asediilor, samuraii au fost idealizati dincolo de orice limita. Samuraii erau adesea mari cavaleri, dar, spre deosebire de cei medievali din Europa, femeile nu intrau in sfera lor de interes. Inchise in cele mai ascunse locuri ale casei, li se interzicea uneori chiar si mancatul la aceeasi masa cu un barbat.

Prezentand o simetrie perfecta a conului, cel mai frumos munte din lume, vulcanul Fuji, este considerat sacru in religia sintoista.

Si lista ar putea continua: templele si pagodele, gheisele, conceptele kamikaze sau banzai, animeurile intregesc tabloul japonez care-i fascineaza prin profunzimea semnificatiilor sale pe cei din afara granitelor tarii.

Care este simbolul japonez care vi se pare voua cel mai interesant, mai captivant si de care sunteti puternic atrasi? Ce v-ar placea cel mai mult sa faceti (alcatuind un top 5 al activitatilor preferate):

– sa escaladati muntele sacru Fuji

– sa participati la Hanami(privitul cirestilor infloriti)

– sa vizitati templele si pagodele din capitala culturala a Japoniei, Kyoto

– sa practicati aikido, jujitsu sau sumo (considerat a fi sportul national al Japoniei)

– sa va uitati cat e ziua de lunga la animeuri de calitate

– sa participati la o ceremonie de servire a ceaiului

– sa va plimbati printr-o gradina Zen