Ce contează cel mai mult la o casă? Să fie spațioasă și modern decorată, confortabilă și bine compartimentată, cu o atmosferă tonică, care să te binedispună imediat ce te-ai întors de la serviciu? Să aibă o bucătărie imensă și bine utilată și neapărat două băi? Să fie plasată într-un cartier liniștit sau, ideal din punctul meu de vedere, într-un decor fantastic, luxuriant, să dețină o verandă frumoasă, o grădină veselă și o piscină ademenitoare?

În fiecare dimineață, dar și spre finalul zilei, la asfințit, stând în balcon, visez la o casă cu o priveliște spectaculoasă. Mă gândesc la cum ar fi ca în loc să văd cabluri, antene, blocuri cenușii, identice, în loc să aud picamere penetrând adânc asfaltul dur, tramvaie zdruncinând pământul, sirene și claxoane spărgându-mi timpanele, să admir valuri înspumate sau creste înzăpezite, să nu mă mai satur să privesc verdele smarald al unei păduri sau arhitectura armonioasă a unor căsuțe colorate.

Și sunt convinsă că nu sunt singura persoană din lume care are nevoie de un asemenea loc pentru a da frâu liber imaginației sau pentru a-și încărca bateriile. Un loc unde să poată savura dimineața cafeaua aburindă și reprezentația de gală a soarelui pe cerul înnegurat, seara, la apus. Un loc care să te inspire și de care să te minunezi zilnic. Un loc unde să simți că poti atinge nemărginirea și poți cuceri veșnicia.

Da, mi-ar plăcea o casă pe plajă, unde să stau să examinez fascinată albastrul infinit al oceanului.

Sau o casă pe un deal care să-mi ofere vederea spre uluitorul peisaj al unei păduri tropicale.

Şi nici o căsuţă tipic mediteraneană, din piatră albă, cu o gradină frumoasa, nu mi-ar displăcea.

Sau cum ar fi o privelişte asupra unui oraş antic sau medieval, cu cladiri vechi sau colorate, în care timpul pare că s-a oprit in loc.

Sau asupra unui canal sau lac?

Şi, poate cel mai mult m-ar încânta o căsuţă care să-mi arate în fiecare dimineaţă panorama unui golf pitoresc sau cea a unui salbatic fiord.

Poate vă întrebați care e actuala priveliște din balconul meu și ce mă determină să visez cu atâta ardoare la ceva diferit. Iat-o!

Care ar fi panorama/priveliștea voastră preferată? Ce  v-ar plăcea să vedeți din balcon sau din verandă?

sursa unor poze: weheartit.com

Aflu că este plin de vitamine și minerale, deci are multiple beneficii pentru organism, este anticancerigen, reglează glicemia și tensiunea reducând riscul bolilor cardiovasculare. În plus atenuează apetitul exagerat, dar asta nu mă entuziasmează prea tare, parcă îl prefer în cosmetice (șampoane, măști, creme de față). Deși sunt curioasă dacă mi-ar plăcea preparat sub formă de pastă (guacamole).

Mi se face sete, beau puțin suc de spanac, uit complet de cafeaua aburindă și mă pregătesc de “sală”. Mă echipez rapid (tricou, trening, adidași) și ies pe palierul blocului să sar coarda. Tocmai am scăpat de febra musculară cu care m-am ales în urmă cu vreo trei zile când am testat prima oară “minunea” digitală. Intenționez să cresc gradat numărul săriturilor, momentan am executat cca 300 (arzând vreo șase calorii). Pentru o campioană a sedentarismului ca mine începtul e promițător.

La întoarcere fac un duș revigorant și un masaj relaxant timp în care mă apucă nostalgia. Mi-e deja dor de pomisorii înfloriți care până mai ieri îmi înseninau și bucurau existența monotonă și al căror fan declarat sunt. Ei îmi par esența primăverii, punctul culminant al celui mai așteptat anotimp, iar extazul meu în fața frumuseții lor desăvârșite este total. Acum sunt aproape toți scuturați, iar verdele crud e atotstăpânitor. Într-o dimineață atât de friguroasă și ploioasă ca aceasta simt imperios nevoia de puțină culoare. Mă apuc să răsfoiesc albumul cu imagini recent surprinse în Cișmigiu și visez la o nouă zi călduța și însorită în care să pot colinda în voie cu aparatul foto prin parcurile și grădinile orașului.

Cum petreceți voi duminicile reci și mohorâte de aprilie?

O explozie de puritate, vitalitate și gingășie, covorul infinit, țesut delicat în culori intense, miresme îmbătătoare, proaspete și acorduri vii, sprințare, în văzduh. Visam de câțiva ani să surprind în imagini atmosfera de început de primăvară, să admir, să mă bucur și să imortalizez micii vestitori ai anotimpului renașterii, ghioceii, brândușele și viorelele.

Am sperat la o rază de soare care să-mi ușureze misiunea, dar nu am avut parte de ea. Babele, altădată teribil de capricioase, acum au uitat de fițele marcă înregistrată și au avut un comportament bizar, parcă tras la indigo, pentru că debutul lui martie ne-a adus doar ploaie din belșug și o vreme rece, mohorâtă.

Și mi-am zis, dacă nu acum, atunci când, așa că m-am avântat, îmbrăcată total necorespunzător, spre locul unde bănuiam că ar trebui să găsesc diafanele floricele albe, galbene și albastre. Și erau acolo, nu mă înșelasem, mă așteptau fremătând, iar sufletul îmi tresălta de încântare și emoție ori de câte ori îmi ieșeau în cale, însă a fost mai greu decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Pentru că nu am știut cum să le fotografiez, deoarece ele nu cresc în tufe, ci rămân scunde, la nivelul solului. Cu un fâș și niște pantaloni de tăvăleală, poate m-aș fi descurcat onorabil, dar purtând noul paltonaș achiziționat cu o zi înainte de la H&M, nu am îndrăznit să realizez fotografii lungită pe pământul reavăn, în poziția clasică pentru close-up-uri, stând pe burtă. A fost o primă experiență utilă și totodată o învățătură de minte pentru următoarele ocazii. Așadar, am avut parte, în sfârșit, de întâia mea ședință foto cu bravii, dar firavii ghiocei,

cu simpaticele viorele gatite în rochițe albastre

cu niște floricele micuțe galbene (al căror nume nu îl cunosc, poate mă ajutați voi)
și cu misterioasele brândușe înveșmântate în straie mov, prea sfioase însă ca să-mi dezvăluie întreaga lor frumusețe.


Și am fost după mult, după prea mult timp, nespus de fericită…

Am găsit și un muguraș de magnolie
și abia aștept perioada când va ajunge așa:

După cum bine v-ați dat seama acesta era materialul pregătit pentru 1 martie. Cu puțină întârziere vă doresc o primăvară senină, plină de zâmbete și bucurii, iar doamnelor și domnișoarelor le urez La Mulți Ani, un 8 martie fericit!

La voi în oraș/zonă au apărut primele semne ale primăverii (indiferent că sunt raze de soare, vreme caldă, floricele, zumzet de albine și triluri vesele de păsărele)?

Personal, de-a lungul timpului, am cam fost ocolită de feedback-ul pozitiv, adică de laude. Chiar dacă unii îl contestă, poate fi dovada simpatiei și popularității de care te bucuri în rândul celorlalți. Deci, nu sunt obișnuită, în niciun domeniu al vieții mele să primesc aprecieri. Mai degrabă sunt familiarizată cu reproșurile și cu nemulțumirile.

Și am ajuns până într-acolo încât orice semn lăsat de cineva care are un cuvânt bun la adresa creațiilor mele, fie că sunt articole, fie că sunt fotografii, să mă uimească de-a dreptul. Pentru că elogiile sunt atât de rare și habar nu am dacă realmente le merit. Dar, recunosc, îmi aduc zâmbetul pe chip, așa cum s-a întâmplat în dimineața de 25 februarie când, după o noapte chinuită, la deschiderea paginii de facebook a blogului, m-am trezit cu un mesaj de la un  necunoscut care mă felicita și îmi promitea că-mi va deveni cititor fidel. Și m-am bucurat uitând pe loc de toate problemele din lume… Iar cu câteva zile înainte, am avut iar o surpriză uriașă, când o fotografie de-a mea a devenit cover al grupului de pe facebook “Dream Light Magic World of Photography”.

De aceea, m-am gândit să vă prezint cele mai reușite fotografii realizate de mine în 2013, în opinia celorlalți, adică acelea care au obținut cele mai multe like-uri (peste 60) pe diferite grupuri de pe facebook sau pe instagram. Cu precizarea că, în general, o postare de-a mea nu strânge mai mult de 10-15 like-uri, deci acestea sunt niște excepții și că acei oameni nu mă cunosc, nu-mi sunt prieteni. De fapt eu nu mă știu în realitate decât cu cinci persoane din lista de amici de pe facebook. Cum cei mai mulți dintre voi primiți zeci și chiar sute de like-uri la orice postare (gând, status, poză, urare, articol) probabil nu vi se pare deosebită realizarea mea. Însă pentru mine este. Și vă las tot pe voi să stabiliți dacă sunt meritate sau nu.

Și pentru că mâine vom sărbători unul din cele mai speciale și așteptate evenimente ale anului, am grupat fotografiile pe anotimpuri.

Primavara

Vara

Toamna

Iarna

Și pentru că până acum ați avut ocazia să vedeți opera, acum e rândul autorului să se dezvăluie și să-i cunoașteți chipul. Iată persoana din spatele obiectivului:

Și atunci pleci departe de ei. De oameni, de facebook, de blog, de tot. Evadezi. Un timp mai lung sau mai scurt cât să uiți și să-ți revii. Să meditezi suficient pentru a lua o decizie, pentru a nu mai simți frustrarea. Un respiro binevenit în care să-ți umpli sufletul cu liniște și frumos. Ai nevoie ca de aer de un refugiu. Și unde găsești un astfel de loc tămăduitor unde starea de bine e omniprezentă? În sânul naturii, evident. Unde altundeva?

Tânjeam de ceva vreme după o rază de soare. Pe termen lung, iarna cu gerul, ceața și cenușiul ei poate deveni obositoare, iar de aici până la angoase și depresie e doar un pas. Înarmată cu multă răbdare, am așteptat-o aproape două luni, iar când în sfârșit mi-a zâmbit complice, am pornit bucuroasă spre Grădina Botanică, unde, nici dacă plănuiam nu ieșea atât de bine, am descoperit că sunt singurul nebun curajos gata să se ia la trântă cu nămeții:

Și sentimentul a fost extraordinar pentru că toată zăpada aia proaspătă, afânată, toți copacii și toate băncile erau numai și numai pentru mine și pentru aparatul meu foto, jucăria preferată.

Și încă una, bulgărele perfect.

Căsuțe colorate

Sau albe

Bancuțe solitare

Hm,  dar se pare că a mai fost cineva înaintea mea pe aici.

Lumini si umbre

Ornamente naturale

Și puțină culoare

După atâta timp petrecut în natură, inevitabil, ți se face sete de ceva…natural. Am încheiat ziua cu ghimbir, țelină, portocale și broccoli, strecurând astfel un strop de senin într-un suflet zbuciumat.

Unde vă refugiați/evadați voi când cei din jur vă dezamăgesc sau pur și simplu nu aveți chef de socializare? Există un loc anume sau o activitate solitară preferată?

Am crezut că sunt șmecheră. Mi-am imaginat că dacă port un pulover gros și un ditamai cojocul, un fular la gât și o căciulă pe cap, niște ghete îmblănite în picioare, mă pot lua la trântă cu el. De la egal la egal…amical. Care pe care.

Biata naivă. Nu am avut nicio șansă. Nici nu am știut când mi-a dat lovitura de grație. Tot timpul am simțit că dețin controlul, că sunt suficient de rezistentă să-i fac față. Și m-am bucurat timp de patru ore de bijuteriile prețioase de gheață, numai diamante strălucitoare cât vezi cu ochii, de broderiile sofisticate pictate cu atâta migală pe flori, ramuri și frunze de renumitul artist.

N-a fost să fie zăpadă așa cum ne doream de sărbători, dar ieri dimineață nu mică mi-a fost mirarea să constat că m-am trezit într-un oraș de basm. Totul era înveșmântat într-o mantie argintie, delicată, ca într-un tablou hibernal desăvârșit. Ce frumusețe nemaivăzută, de ce n-aș imortaliza și eu minunea asta, mi-am spus încântată de ceea ce vedeam de la balcon.

N-am rezistat în fața splendorii albe, spectacolul irezistibil pus în scenă de fenomenele meteo de sezon, chiciura și măzărichea, m-a sedus instant determinându-mă să-mi iau aparatul foto și să plec de îndată “pe teren”. Nici nu bănuiam cum se va sfârși aventura…

Aici am descoperit o lume de vis, de o puritate fără cusur, un cer albastru, senin, un soare cam anemic și un ger pătrunzător din care nu dispăruseră complet semnele toamnei:

Am pornit euforică, cu mâinile degerate ce-i drept, spre casă. Oare dacă știam că a doua zi voi scrie articolul răcită cobză, cu ceaiul și aspirina alături, mai mă avântam la fotografiat? Nu știu dacă a meritat, dar perspectiva petrecerii Crăciunului în pat, sub plăpumioară, nu mă prea entuziasmează…

O să vă surprindă, poate, mai ales pe cei care știți cât de “dragă” îmi este mie iarna, dar abia aștept să ningă ca-n basme, să ies la fotografiat prin orașul meu, chit că nu e nici frumos, nici spectaculos sau pitoresc. Cert e că de câteva zile am un chef nebun de pozat și nu prea am ce. Azi de dimineață am surprins un mândru răsărit de după blocurile gri, dar nu îndrăznesc să vi-l arăt.

În schimb am rămas datoare cu ultimele imagini de octombrie, realizate în cel mai mare parc bucureștean. Am plecat decisă să imortalizez primul meu apus de soare cu DSLR-ul din dotare.

Cum a fost plimbarea pe aleile  Herăstrăului? Stranie, dar revelatoare, pentru că a fost întâia oară în viață când nu m-am putut concentra la activitatea desfășurată. Gândurile mi-au zburat haihui și curând am realizat că parcul este ultimul loc din lume unde vreau să mă aflu, că nu-mi stă capul la fotografiat, dar, totodată, m-a ajutat enorm să-mi dau seama ce-mi doresc cu adevărat. Deci, am cutreiarat cu folos, am cugetat intens și am izbutit, chiar și în aceste condiții vitrege, următoarele cadre:

S-a lăsat înserarea, dar apusul tot nu se arăta, se desfășura, probabil, în cealaltă parte a parcului, bine ascunsă mie de clădiri și copaci. O ipoteză…

Am așteptat-o nerăbdătoare tot anul. Mi-a adus peisaje fascinante, instantanee bucolice din Subcarpați, fotografii expresive din parcurile și grădinile bucureștene, clipe de fericire totală, multe aspecte pozitive la serviciu, oameni minunați, o sănătate șubredă și direcțiile unui drum de urmat. Pe scurt, toamna 2013, imprevizibilă, colorată, memorabilă. Am iubit fiecare secundă din ea…

Cum a fost pentru voi toamna recent încheiată și cu ce sentimente și așteptări ați intrat în noul anotimp?

Duminică dimineață trebuia să fie prima noastră întâlnire. Chiar dacă este doar o legendă, sau poate tocmai din acest motiv, căci nici monstrul din Loch Ness nu există și cu toate astea nu cred că este cineva care să refuze o vizită la celebrul lac din Scoția, dorința mistuitoare de a-l vedea, de a fotografia peisaje idilice din poate cea mai pitorească zonă din țară, Culoarul Rucar-Bran, de a surprinde imagini romantice cu cel mai faimos castel din România, învăluit de ruginiul specific lunii noiembrie, se întețea pe măsură ce timpul se scurgea leneș, entuziasmul și emoțiile mele atingând cote nebănuite.

Eram atât de aproape de obiectivul meu, la doar câțiva zeci de kilometri. Îi simtem chemarea, îi adulmecam farmecul de netăgăduit. Toată noaptea visasem la el, mi-l imaginam așteptându-mă de secole pe stâncă lui solitară, nerăbdător să-mi dezvăluie încântat tainele sale prin care atrage turiștii curioși de pretutindeni. Nicio clipă nu am prevăzut dezastrul. Care până la urmă a venit. Ceasul rău, căci un apel nemilos m-a anunțat că planul noastru a picat. Și nu va pot descrie în cuvinte amărăciunea ce-a pus stăpânire pe întreagă mea ființă. Dezamăgirea era totală și mi-a fost imposibil să-mi mai revin din șoc ziua aceea.

Mi-am luat aparatul şi m-am grabit să ajung printre dealurile subcarpatice domoale, golașe sau împodobite cu păduri pictate în nuanțele toamnei târzii, am urcat până aproape de culmile lor înverzite, am pătruns intempestiv prin curțile și livezile localnicilor, am coborât în vâlcele străbătute de firicele sfioase de apa, și peste tot, în jurul meu, oamenii mă priveau lung, intrigați de prezența mea insolita, îmi dădeau binețe și mă întrebau dacă sunt de la presă, unii răsuflau ușurați, alții erau ușor decepționați când aflau că nu fac un reportaj despre comuna lor, că nu vor apărea nici în ziar și nici la televizor.

Acesta a fost weekendul meu în imagini, pe aici am colindat de zor. Un weekend din care a lipsit muntele, aventura și motivul pentru care plecasem, Castelul lui Dracula. La primăvară nu-l mai ratez!

Însă, am avut parte de multă mișcare, grătar și un strop de răsfăț, am iubit fiecare minut petrecut acolo, mi-a plăcut la nebunie liniștea și detașarea, atmosfera bucolică, aerul puternic ozonat, hrana sănătoasă. Luni dimineață am simțit un imens regret că trebuie să mă întorc în oraș, la serviciu. Presărat cu regrete si decepţii, a fost totuşi frumos!

Răbdarea mea e pusă la grea încercare zilele astea. Știu că e mult prea curând pentru o schimbare dramatică în peisaj, dar DSLR-ul meu zace prăfuit pe un raft și din când în când mă roagă să-l pun și pe el la treabă că prea se plictisește. Eu, fată miloasă, îi fac pe plac. Ieri am ieșit cu el în parc pentru a surprinde amprenta noului anotimp asupra vegetației. Doar că, aici, stupoare! Aparatul meu a văzut iar verde în fața ochilor lentilei. Și nu roșu cum și-ar fi dorit pentru că de culoarea specifică verii s-a cam săturat… Dovada, mai jos, în articol.

În timp ce-mi aștept pictorul favorit să mă uimească cu talentul lui nemaivăzut, mă bucur de noul program de lucru. De fapt e puțin spus, radiez de fericire. Și cum acest sentiment îmi este destul de străin, profit de ocazie să-l strig în toate zările. Și să-l împărtășesc și cu voi, aici, pe blog.

Iată cum arăta o zi din viața mea anul trecut: mă trezeam destul de matinal, cu o oarecare durere de cap, în jur de 6:15. Mergeam la serviciu, mă întorceam epuizată și cu o durere mare de cap. Nu mai eram în stare de nimic, singura soluție era un pui de somn din care mă trezeam și mai obosită și, în plus, cu o crâncenă durere de cap. Nu zic că nu-mi reveneam după trei cești de cafea, dar când se întâmpla minunea asta, adică după câteva ore bune de stat degeaba, se făcea deja noapte și trebuia să mă culc la loc.

Anul ăsta, însă, am pohta ce-am pohtit eu! Și e boierie curată, pentru că am un program lejer, cu dimineți tihnite, timp suficient pentru blogging la cafea, plecat la job undeva spre prânz și în plus, am și o zi liberă, exact în mijlocul săptămânii, pentru relaxare. Această zi liberă mie îmi este vitală. Este destinată plimbărilor prin parcuri și grădini, fotografiatului, shoppingului, umblatului cu diverse treburi prin oraș, în condiții decente, fără aglomerația specifică sfârșitului de săptămâna, pe care o detest. Ce-mi puteam dori mai mult? Ah, să nu uit, acum am serviciul foarte aproape, la o aruncătură de băț practic, în sfârșit nu mai trebuie să mă deplasez până în cele mai îndepărtate și înfricoșătoare cotloane ale orașului.

Cum spuneam mai sus, cam asta am făcut ieri. Am mers în parc și, evident, la ora aceea, am fost cam singurul vizitator. Maidanezii nu se pun, nu?

În jur, natura și-a păstrat prospețimea, exuberanța, totul e de un verde intens

Cateva semne discrete de toamnă

În Grădina Botanică, zilele trecute, aceleași semne imperceptibile ale toamnei

Azi, la serviciu, aveam impresia că am nimerit în paradis. Încă nu-mi vine să cred că am tot ce mi-am dorit vreodată. Aștept cu înfrigurare luna octombrie pentru a mă bucura și de celălalt paradis, cel galben-ruginiu, vibrant, al toamnei.

Nici vara asta nu am reuşit să evadez din Bucureştiul natal. Din păcate, serviciul mă ţine prizoniera unui oraş mare, prăfuit şi tare aglomerat.

Într-o dimineaţă răcoroasă de iulie, m-a cuprins nostalgia vremurilor de altădată, a vacanţelor de vară petrecute la ţară, copil fiind, a incursiunilor facute pe dealurile înverzite din jurul casei unde stăteam, pentru a admira florile de câmp viu colorate sau pentru a privi fascinată cositul ierbii, a gustului de mere verzi si parfumului de frăguţe mici si aromate, fructele de pădure pe care tocmai le descoperisem şi pe care deja le adoram, a universului satului românesc cu toate obiceiurile si elementele sale caracteristice. Aventurile la scăldat, la gârla din sat, flirturile nevinovate cu vecinii mei simpatici şi neastâmpăraţi, caţăratul prin pomi după cireşe amare, culesul dudelor sau corcoduşelor, nenumăratele năzbâtii pe care le imaginam sau chiar înfăptuiam, stârnind panică prin bătătură, toate m-au determinat să-mi scot DSLR-ul de la naftalină şi să pornesc iute spre singurul loc din oraş unde-mi puteam alina dorul nebun ce mă copleşise. Şi dupa tot ce am văzut si fotografiat, dorul parca si mai mult s-a inteţit, asa că, m-am intors acasă cu o promisiune, aceea de a ajunge la ţară cât mai curând posibil, poate chiar la toamnă.

Mere verzi

Căpiţe de fân

Căsuţe ţăraneşti

Prune

Moară de vânt

Moară de apă

La fântană

Şi zic sa terminăm rotund, tot cu un măr verde

Când ați fost ultima dată la  țară? Vă e dor de lumea satului românesc?